ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3996/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 24 iulie

2007, reclamanta N.M.A., fostă C., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.N.P.A.D.A.S.,

plata drepturilor bănești reprezentând primele de vacanță aferente perioadei

2001-2005, actualizate în raport cu rata inflației până la data efectuării

plății.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 3156 din 5

decembrie 2007, admis acțiunea; a obligat pârâta să plătească reclamantei drepturile

bănești reprezentând prima de vacanță pentru anii 2001-2005, actualizată cu

indicele de inflație la data plății.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a

reținut că potrivit art. 33 alin.(2) și apoi 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999, reclamanta, în calitate de funcționar public al pârâtei avea dreptul

la prima de concediu pentru perioada 2001-2005, drept câștigat prin lege, al

cărui exercițiu a fost suspendat prin efectul O.U.G. nr. 33/2001 și apoi al

legilor bugetare.

S-a mai reținut că suspendarea

exercițiului dreptului de a primi prima de concediu nu echivalează cu stingerea

dreptului ci are ca efect doar imposibilitatea realizării acestuia în

intervalul de timp pentru care operează suspendarea.

Împotriva acestei sentințe a declarat

recurs pârâta, solicitând admiterea acestuia și modificarea hotărârii recurate

în sensul respingerii acțiunii.

Recurenta a arătat că aplicarea

prevederilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 a fost suspendată

succesiv prin O.U.G. nr. 33/2001, Legea nr. 743/2001, Legea nr. 744/2001, Legea

nr. 631/2002, Legea nr. 63/2002, Legea nr. 507/2003, Legea nr. 519/2003, Legea

nr. 511/2004 și Legea nr. 512/2004.

S-a susținut, în consecință, că pârâta a

fost greșit obligată la plata primelor de concediu prevăzute de art. 34 din

Legea nr. 188/1999.

Examinând

cauza în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile

legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate

și nu pot fi primite.

Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu,

la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.

Or, dispozițiile textului de lege sus

citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga

perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin.

(2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001-2006, prin legi

bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste

dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării

dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o

dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât

s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate din moment ce

printr-o

lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001-2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat,

întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile

când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel, ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să

devină lipsit de orice valoare.

Din

cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine reclamantei pentru

perioada precizată în acțiune.

Este

cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată

câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au

fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că

potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are

dreptul la primă de concediu.

În consecință, pentru considerentele

arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi

respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta C.N.P.A.D.A.S.

împotriva sentinței civile nr. 3156 din 5 decembrie 2007 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11

noiembrie 2008.