ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4178/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta F.N.M. a chemat în judecată C.N.P.A.D.A.S.,

solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta și pe calea contenciosului

administrativ, să dispună obligarea acesteia la plata primei de concediu pe

anii 2003, 2004 și 2005 actualizată în raport cu rata de inflație până la data

efectuării plății.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că este funcționar public și că potrivit dispozițiilor art.

33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 avea dreptul pe lângă indemnizația de

concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu, care se impozitează separat.

Reclamanta a mai arătat că

printr-o serie de ordonanțe succesive ale Guvernului s-a dispus suspendarea

aplicării acestor dispoziții legale suspendare care în prezent este nelegală și

neconstituțională.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1572 din 7 iunie

2007 a admis acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantă,

dispunând obligarea pârâtei la plata primei de concediu pe anii 2003, 2004 și

2005, actualizată cu rata inflației, până la data plății efective.

Pentru a pronunța această

sentință instanța a reținut că, deși exercițiul dreptului a fost suspendat pe

perioada 2001 – 2006, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu

stingerea acestuia, ci are ca efect imposibilitatea temporară a realizării lui,

în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs C.N.P.A.D.A.S..

Recurenta a susținut în

esență că nu a încălcat prevederile actelor normative referitoare la

suspendarea aplicării dispozițiilor privind acordarea primelor de concediu,

întrucât pentru anii 2003 – 2005 funcționarii publici nu au beneficiat de prime

ce se acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă, întrucât dispozițiile art.

34 al Legii nr. 188/1999 au fost suspendate prin legile bugetare ambele din

această perioadă.

Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu

dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor

arăta în continuare.

Criticile aduse hotărârii instanței de fond sunt neîntemeiate și nu pot

fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu fac decât să prezinte

perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat.

Potrivit  art. 34

alin. (2)  din Legea  nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă

indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu".

Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat

dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind

conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României,

nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior,

în anii 2001-2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a

fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la

eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului

acestuia.

Suspendarea

exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât

nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența

acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează

realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a

conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu

se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001-2005,

pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar

contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se

poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Efectele

produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în

aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate

numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ, care a prevăzut dreptul

respectiv.

A

considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de

suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi

de neconceput și inadmisibil.

Altfel,

s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existentă este

recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de

orice valoare.

Din

cele prezentate rezultă că prima de vacanță i se cuvine reclamantei, iar

executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă

odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării

legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei

tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca

titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura

efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre

temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamanta are dreptul la o primă de

concediu.

In

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința

atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de C.N.P.A.D.A.S. împotriva sentinței civile nr. 1572 din 7 iunie 2007 a Curții

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 1 noiembrie 2007.