ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4032/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanții B.D., ș.a., au chemat în

judecată C.N.P.A.D.A.S., solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta să

dispună obligarea acesteia la plata primei de concediu pe anul 2006,

actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.

În motivarea acțiunii, reclamanții au

arătat că sunt funcționari publici în cadrul pârâtei și că potrivit art. 33

alin. (2), devenit art. 34 după republicare, din Legea nr. 188/1999 au dreptul

la plecarea în concediu, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu

salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Au mai susținut că

printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea acestui drept până la

31 decembrie 2006, când suspendările succesive au încetat, realizarea dreptului

fiind posibilă.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 549 din 20

februarie 2008 a admis cererea formulată de reclamanți, obligând pârâții la

plata către aceștia a sumelor cuvenite cu titlu de primă de concediu pentru

anul 2006, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța a reținut că într-adevăr, exercițiul dreptului de a încasa prima de

concediu a fost suspendat pe perioada anului 2006, însă suspendarea

exercițiului dreptului nu echivalează cu stingerea lui ci are ca efect doar

imposibilitatea temporară a realizării lui în intervalul de timp pentru care a fost

suspendat exercițiul său.

Împotriva

sentinței considerată netemeinică și nelegală a declarat recurs pârâta C.N.P.A.D.A.S.

Recurenta a

susținut în esență că, întrucât pentru anii 2001-2006, funcționarii publici nu

au beneficiat de prime ce se acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă

deoarece dispozițiile art. 34 al Legii nr. 188/1999 au fost suspendate prin

legile bugetare anuale din această perioadă, nu se poate admite că pârâta ar fi

încălcat dispozițiile referitoare la plata primelor de concediu și pe cale de

consecință nu poate fi obligată la plata primelor de concediu prevăzute de art.

34 din Legea nr. 188/1999.

Examinând cauza în raport cu

criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele

administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999

s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu

să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu.

De asemenea, este de necontestat că prin

dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001-2006.

Numai că, astfel cum corect a reținut

instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează

cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care

să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu

stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M.

Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din

Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și

prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365

din 29 mai 2007).

Așadar, prin suspendarea acestui drept nu

se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar

încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate.

Neprevederea

în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura

existența lui anterioară, pentru că s-ar contraveni atât art. 53

din Constituția

României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când

se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o

obligație lipsită de conținut, redusă la

nudum jus

, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării

lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor

pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar

ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută,

să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării

legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei

tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca

titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura

efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Prin

urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, amplu și

corect motivată, se va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în baza

dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.N.P.A.D.A.S.

împotriva sentinței civile nr. 549 din 20 februarie 2008 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12

noiembrie 2008.