ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4032/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanții B.D., ș.a., au chemat în judecată C.N.P.A.D.A.S., solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta să dispună obligarea acesteia la plata primei de concediu pe anul 2006, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective. În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că sunt funcționari publici în cadrul pârâtei și că potrivit art. 33 alin. (2), devenit art. 34 după republicare, din Legea nr. 188/1999 au dreptul la plecarea în concediu, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. Au mai susținut că printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea acestui drept până la 31 decembrie 2006, când suspendările succesive au încetat, realizarea dreptului fiind posibilă.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 549 din 20 februarie 2008 a admis cererea formulată de reclamanți, obligând pârâții la plata către aceștia a sumelor cuvenite cu titlu de primă de concediu pentru anul 2006, actualizate cu indicele de inflație la data plății efective. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că într-adevăr, exercițiul dreptului de a încasa prima de concediu a fost suspendat pe perioada anului 2006, însă suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu stingerea lui ci are ca efect doar imposibilitatea temporară a realizării lui în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.

Împotriva sentinței considerată netemeinică și nelegală a declarat recurs pârâta C.N.P.A.D.A.S. Recurenta a susținut în esență că, întrucât pentru anii 2001-2006, funcționarii publici nu au beneficiat de prime ce se acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă deoarece dispozițiile art. 34 al Legii nr. 188/1999 au fost suspendate prin legile bugetare anuale din această perioadă, nu se poate admite că pârâta ar fi încălcat dispozițiile referitoare la plata primelor de concediu și pe cale de consecință nu poate fi obligată la plata primelor de concediu prevăzute de art. 34 din Legea nr. 188/1999. Examinând cauza în raport cu criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001-2006. Numai că, astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of.

nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007). Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară, pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus , ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, amplu și corect motivată, se va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.N.P.A.D.A.S. împotriva sentinței civile nr. 549 din 20 februarie 2008 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2008.