ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 458/2008

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor dosarului constată că:

Prin cererea de chemare în judecată

adresată Tribunalului București, reclamanta I.D. a solicitat, în contradictoriu

cu A.N.O.F.M. și A.M.O.F.M., obligarea pârâtelor la plata drepturilor bănești reprezentând

prima de vacanță, aferentă anilor 2001-2002, actualizate cu rata inflației, precum

și plata daunelor interese.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat, în esență, că a fost în raporturi de serviciu cu pârâta A.M.O.F.M.,

raporturi guvernate de Legea nr. 188/1999, cu modificările și completările ulterioare,

iar potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Lege, are dreptul pe lângă indemnizația

de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu, care se impozitează separat.

A mai arătat reclamanta,

faptul că printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestui

art., astfel încât nu a putut beneficia de acest drept în anii 2001-2002, deși dreptul

subzistă și în prezent, textul care îl prevede fiind în vigoare.

Atât A.N.O.F.M.,

cât și A.M.O.F.M. au formulat întâmpinare solicitând instanței să se pronunțe asupra

legalității și temeiniciei acțiunii reclamantei.

Tribunalul București

prin sentința civilă nr. 1091 din 14 februarie 2007 a declinat competența de soluționare

a cauzei în favoarea Curții de Apel București, reținând faptul că litigiul este

în competența instanței de contencios administrativ pentru care competența este

stabilită expres de dispozițiile art. 10 din Legea contenciosului administrativ.

Prin sentința

civilă nr. 1501 din 4 iunie 2007 a Curții de Apel București a fost admisă acțiunea

reclamantei privind plata primelor de vacanță și a fost respinsă cererea privind

solicitarea de daune interese.

Pentru a se pronunța

în sensul arătat instanța de fond a reținut, în esență, pe de o parte, nelegalitatea

normelor respective de suspendare a dreptului la prima de concediu, iar, pe de altă

parte, că suspendarea dreptului la prima de concediu pentru perioada 2001-2006 nu

echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării

acestuia în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul său.

A fost respinsă

cererea de daune-interese, întrucât instanța a dispus actualizarea sumelor datorate

în raport cu indicele de inflație.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta A.N.O.F.M., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs se susține că instanța de fond a aplicat greșit legea în cauza

dedusă judecății, neobservând că deși potrivit prevederilor art. 34 alin. (2) din

Legea nr. 188/1999 republicată, funcționarul public are dreptul la o primă de concediu,

totuși, acordarea primei a fost suspendată în anii 2001-2006 prin legile bugetului

de stat pentru anii 2001-2005 și art. III din O.U.G. nr. 33/2001 până la 01

ianuarie 2002, legi care sunt în acord cu prevederile constituționale, iar aplicarea

lor este obligatorie inclusiv funcționarilor publici.

Mai arată recurenta-pârâtă

că și în anul 2006, potrivit alin. (5) al art. 5 din Legea nr. 379/2005 al bugetului

de stat pentru anul 2006 și alin. (1) al art. 5 din Legea nr. 380/2005 al asigurărilor

sociale de stat pentru anul 2006 prevederile din actele normative în vigoare referitoare

la primele ce se acordă cu ocazia plecării în concediu au fost suspendate până la

data de 31 decembrie 2006.

Recursul este

nefondat.

Examinând cauza

în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu probele administrate,

precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pentru considerentele expuse în

continuare.

Este necontestat

că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă

indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este

de necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată

în anii 2001-2006.

Astfel cum corect

a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează

cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care

să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul

la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

(publicată în M. Of. nr. 600/08.12.1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din

Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004), precum și prin

art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).

Așadar, prin suspendarea

acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate.

Mai mult, suspendarea

exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici

o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența.

Neprevederea în

continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui

anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită

(art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul

unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Ca urmare, pentru

ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la

nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare

drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul

lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept

patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și,

practic, să devină lipsit de orice valoare.

Prin urmare, constatându-se

că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în

cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale

art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.N.O.F.M. împotriva sentinței civile nr. 1501 din 4 iunie 2007 a Curții

de Apel București, secția a VlII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 7 februarie 2008.