ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4676/2007

Asupra recursului

de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamantul M.R.A. a chemat în judecată

pârâta A.N.O.F.M., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va

pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând

prima de concediu pe anii 2003-2005, actualizată cu indicele de inflație de la

data nașterii dreptului, la data plății efective, precum și, la daunele

interese aferente, potrivit art. 161 alin. (4) C. muncii.

în motivarea cererii, reclamantul a arătat că

pentru perioada solicitată a avut statutul de funcționar public în cadrul A.N.O.F.M.,

statut ce îi conferă dreptul la sumele reprezentând primele de concediu

prevăzute de art. 34 din Legea nr. 188/1999 care reglementează statutul

funcționarilor publici, iar suspendarea aplicării beneficiului acestui drept

reprezintă o restrângere nelegală.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1552 din 6 iunie

2007 a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, dispunând obligarea

pârâtei să plătească reclamantului prima egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu pentru anii 2003-2005, actualizată cu indicele

de inflație la data plății.

Totodată a dispus și respingerea capătului de

cerere privind plata daunelor interese.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

a reținut că drepturile la prima de concediu aferente anilor 2003-2005, în anul

2006, nu mai sunt suspendate, și prin faptul că au devenit active pot fi

solicitate de beneficiarii acestora.

Cât privește solicitarea daunelor interese

s-a reținut că pe de o parte aceasta este nedovedită iar pe de altă parte,

autoritatea publică prin suspendare a avut o justificare legală în neacordarea

acestor drepturi.

Împotriva acestei hotărâri, considerată

netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta A.N.O.F.M.

Recurenta a susținut în esență că A.N.O.F.M.

în calitate de subiect de drept învestit cu atribuții de autoritate publică

avea obligația de a respecta dispozițiile tuturor actelor normative, inclusiv

reglementările

care au avut ca efect prorogarea aplicării

dispozițiilor referitoare la prima de vacanță, instituite prin intrarea în

vigoare a Legii nr. 188/1999, pentru toți funcționarii publici, care nu dețin

conform legii statute speciale.

A mai susținut că prin admiterea cererii

reclamantului s-ar da naștere la discriminări între funcționarii publici a

căror statut este reglementat exclusiv de Legea nr. 188/1999, republicată,

contravenind dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituția României.

Recursul este nefondat.

În fapt, în perioada pentru care reclamantul

solicită drepturile bănești reprezentând prima de concediu, respectiv 1

ianuarie 2003 - 31 decembrie 2005, acesta a exercitat funcții publice în baza

Legii nr. 188/1999 și, potrivit acestui act normativ avea dreptul la o primă

egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu conform art.

33 alin. (1) devenit ulterior art. 34 alin. (1) și actual art. 35 alin. (1).

Este de necontestat însă că prin dispoziții

succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 -2006.

Numai că, astfel cum corect a reținut

instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează

cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care

să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit

inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M.Of. nr. 600

din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

(republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin.

(2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M.Of. nr. 365 din 29 mai 2007).

Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se

poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar

încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate.

Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului

nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție

legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2001 și 2005.

Neprevederea în continuare a acestui drept

recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că,

s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din

Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul

unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca

un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, ceea ce ar

constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi

considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a

fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept

patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie golit de substanța sa

și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării

legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei

tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca

titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura

efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Cât privește

solicitarea de către reclamant a daunelor interese, corect au fost respinse de

către instanță reținându-se că acestea nu au fost dovedite pe de o parte, iar

pe de alta, că plata drepturilor bănești fiind actualizată cu indicele de

inflație constituie o reparație suficientă și echitabilă a reclamantului.

Prin urmare,

constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge

recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.N.O.F.M. împotriva sentinței civile nr. 1552 din 6 iunie 2007 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 decembrie

2007.