ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 139/2008
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 139/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată pe calea contenciosului
administrativ, reclamanta R.C.S. a chemat în judecată pârâtul C.N.S.A.S.,
solicitând obligarea acestuia la plata sumelor reprezentând prime de concediu
pe anii 2001 - 2006, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii
dreptului până la data plății efective. Totodată, a solicitat plata daunelor
interese potrivit art. 161 alin. (4) C. muncii.
Motivându-se acțiunea,
reclamanta a arătat că, în calitate de funcționar public are dreptul, potrivit art.
33 alin. (2), devenit art. 34 după republicare, din Legea nr. 188/1999, ca, pe
lângă indemnizația de concediu, să primească o primă egală cu salariul de bază
din luna anterioară plecării în concediu. A mai arătat că, printr-o serie de
acte normative ulterioare, aplicarea acestui drept a fost suspendată succesiv,
până la 31 decembrie 2006.
Reclamanta a mai susținut
că, potrivit C. muncii, un drept derivat dintr-un raport juridic de muncă odată
câștigat nu poate fi anulat.
Prin sentința nr. 1737 din
19 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, a admis în parte cererea reclamantei, obligând pârâtul
să plătească reclamantei sumele cuvenite cu titlu de primă de concediu aferente
anilor 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 și 2006, actualizate cu indicele de
inflație de la data nașterii dreptului, la data plății efective.
Prin aceeași sentință a fost
respinsă cererea privind plata daunelor interese, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța o asemenea
soluție, Instanța de Fond a reținut că dreptul la prima de concediu face parte
din conținutul complex al dreptului la muncă, neputând fi restrâns în mod
discriminatoriu și contrar echității impuse de o societate democratică.
Totodată, Instanța fondului a
mai reținut că deși exercițiul dreptului la prima de concediu a fost suspendat
pentru perioada 2001 - 2006 această suspendare nu echivalează cu stingerea
dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia pe
perioada suspendării.
Cu privire la cererea de
acordare a daunelor interese, Instanța de Fond a apreciat-o ca fiind
neîntemeiată în raport cu dispozițiile art. 161 alin. (4) C. muncii,
considerând că pârâta nu putea aprecia din punct de vedere al legalității
normele de suspendare a dreptului la prima de concediu, fiind obligată să le
pună în aplicare.
Examinând cauza în raport cu
toate criticile aduse soluției Instanței de Fond, cu apărările formulate și
probele administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii,
inclusiv cele ale art. 304
1
C. proc. civ., Înalta Curte constată că
recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.
Este de necontestat că prin
Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă
indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din
luna anterioară plecării în concediu.
De asemenea, este de
necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost
suspendată în anii 2001 - 2006.
Numai că, astfel cum corect
a reținut Instanța de Fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu
echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție
legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.
Astfel, dreptul la prima de
concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999
(publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin.
(2) la republicarea în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004, precum și prin art. 35
alin. (2) din la republicarea în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007.
Așadar, prin suspendarea
acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă,
întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea
drepturilor acordate.
Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și
garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni
atât art. 53
din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția
anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât
și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.
Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o
obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o
îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat
că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost
suspendat, iar nu înlăturat.
De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de
drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera
lor, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi
împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost
prevăzute de lege.
Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală
și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat, în
conformitate cu prevederile art. 312 alin .(1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de C.N.S.A.S. împotriva sentinței civile nr. 1737 din 19 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Pronunțată, în ședință
publică, astăzi 16 ianuarie 2008.