ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 139/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată pe calea contenciosului administrativ, reclamanta R.C.S. a chemat în judecată pârâtul C.N.S.A.S., solicitând obligarea acestuia la plata sumelor reprezentând prime de concediu pe anii 2001 - 2006, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective. Totodată, a solicitat plata daunelor interese potrivit art. 161 alin. (4) C. muncii. Motivându-se acțiunea, reclamanta a arătat că, în calitate de funcționar public are dreptul, potrivit art. 33 alin. (2), devenit art. 34 după republicare, din Legea nr. 188/1999, ca, pe lângă indemnizația de concediu, să primească o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

A mai arătat că, printr-o serie de acte normative ulterioare, aplicarea acestui drept a fost suspendată succesiv, până la 31 decembrie 2006. Reclamanta a mai susținut că, potrivit C. muncii, un drept derivat dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu poate fi anulat. Prin sentința nr. 1737 din 19 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea reclamantei, obligând pârâtul să plătească reclamantei sumele cuvenite cu titlu de primă de concediu aferente anilor 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 și 2006, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data plății efective. Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea privind plata daunelor interese, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, Instanța de Fond a reținut că dreptul la prima de concediu face parte din conținutul complex al dreptului la muncă, neputând fi restrâns în mod discriminatoriu și contrar echității impuse de o societate democratică. Totodată, Instanța fondului a mai reținut că deși exercițiul dreptului la prima de concediu a fost suspendat pentru perioada 2001 - 2006 această suspendare nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca efect numai imposibilitatea realizării acestuia pe perioada suspendării. Cu privire la cererea de acordare a daunelor interese, Instanța de Fond a apreciat-o ca fiind neîntemeiată în raport cu dispozițiile art. 161 alin. (4) C. muncii, considerând că pârâta nu putea aprecia din punct de vedere al legalității normele de suspendare a dreptului la prima de concediu, fiind obligată să le pună în aplicare.

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției Instanței de Fond, cu apărările formulate și probele administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare. Este de necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2006. Numai că, astfel cum corect a reținut Instanța de Fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) la republicarea în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004, precum și prin art. 35 alin. (2) din la republicarea în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007. Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat, în conformitate cu prevederile art. 312 alin .(1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.N.S.A.S. împotriva sentinței civile nr. 1737 din 19 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2008.