ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 69/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 21 mai 2007, reclamantele M.D. și P.M. au solicitat obligarea pârâtului M.S.P. la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe perioada 2001 - 2006, actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data plății efective, la care se adaugă și daunele interese aferente potrivit art. 161 alin. (4) C. muncii. Reclamantele au arătat că, potrivit art. 34 din Legea nr. 188/1999, au dreptul la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pentru perioada 2001 - 2006. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1749 din 20 iunie 2007, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantelor indemnizația de concediu (prima) prevăzută de art. 34 din Legea nr. 188/1999 pentru anii 2001 - 2006, actualizată cu indicele de inflație la data plății.

S-a respins capătul de cerere cu privire la daune - interese. Pentru a se pronunța astfel, Instanța a reținut împrejurarea că dispozițiile privitoare la prima de concediu cuprinse în Legea nr. 188/1999 au fost suspendate nu are relevanță supra existenței dreptului. S-a mai reținut că, legile bugetare emise ulterior, prin care dreptul la prima de concediu a fost suspendat doar pentru exercițiul anului bugetar reglementat nu afectează dreptul la prima de concediu aferent anilor pentru care legea a încetat să se mai aplice. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul, susținând pe de o parte că dreptul la acțiune s-a prescris parțial, potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958 și art. 166 C. muncii, iar pe de altă parte, că cererea este lipsită de obiect întrucât dreptul reclamantelor se naște la data expirării termenului de suspendare, dată până la care nu există nici dreptul la prima de concediu și nici dreptul la acțiune.

Pe fondul cauzei, recurentul a susținut că dispoziția legală privind acordarea primelor de concediu nu a produs efecte juridice de la apariția sa și până în prezent, fiind suspendată anual prin legile bugetului de stat. S-a mai susținut că, în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 și prevederile art. 53 din Constituția României. Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Criticile aduse hotărârii Instanței de Fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite. Analizând actele aflate la dosar sub aspectul „prescripției parțiale” a dreptului material la acțiune, se constată că aceasta este neîntemeiată având în vedere că dispozițiile O.U.G.

nr. 33/2001, aprobată prin Legea nr. 386/2001 și dispozițiile legilor bugetului asigurărilor sociale de stat prin care s-a suspendat aplicarea prevederilor referitoare la acordarea primei de concediu au întrerupt cursul prescripției dreptului la acțiune pentru titularii dreptului la prima de concediu. În ceea ce privește excepția lipsei de obiect a cererii, se reține că și aceasta este neîntemeiată, în condițiile în care suspendarea dispozițiilor referitoare la prima de concediu cuprinse în Legea nr. 188/1999 nu înlătură existența dreptului. Pe fondul cauzei se reține că p otrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.

Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale. Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F. Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat. Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanța de Fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantele au dreptul la primă de concediu.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâtul M.S.P. împotriva sentinței civile nr. 1749 din 20 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 ianuarie 2008.