ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 69/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 21 mai 2007, reclamantele

M.D. și P.M. au solicitat obligarea pârâtului M.S.P. la plata sumelor

reprezentând prima de concediu pe perioada 2001 - 2006, actualizate cu indicele

de inflație de la data nașterii dreptului, la data plății efective, la care se

adaugă și daunele interese aferente potrivit art. 161 alin. (4) C. muncii.

Reclamantele au arătat că,

potrivit art. 34 din Legea nr. 188/1999, au dreptul la o primă egală cu

salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pentru perioada 2001

- 2006.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1749 din

20 iunie 2007, a admis acțiunea și a obligat pârâtul să plătească reclamantelor

indemnizația de concediu (prima) prevăzută de art. 34 din Legea nr. 188/1999

pentru anii 2001 - 2006, actualizată cu indicele de inflație la data plății.

S-a respins capătul de cerere cu privire la daune - interese.

Pentru a se pronunța astfel,

Instanța a reținut împrejurarea că dispozițiile privitoare la prima de concediu

cuprinse în Legea nr. 188/1999 au fost suspendate nu are relevanță supra

existenței dreptului.

S-a mai reținut că, legile

bugetare emise ulterior, prin care dreptul la prima de concediu a fost

suspendat doar pentru exercițiul anului bugetar reglementat nu afectează

dreptul la prima de concediu aferent anilor pentru care legea a încetat să se

mai aplice.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâtul, susținând pe de o parte că dreptul la acțiune s-a

prescris parțial, potrivit prevederilor Decretului nr. 167/1958 și art. 166 C. muncii, iar pe de altă parte, că cererea este lipsită de obiect întrucât dreptul reclamantelor

se naște la data expirării termenului de suspendare, dată până la care nu

există nici dreptul la prima de concediu și nici dreptul la acțiune.

Pe fondul cauzei, recurentul

a susținut că dispoziția legală privind acordarea primelor de concediu nu a

produs efecte juridice de la apariția sa și până în prezent, fiind suspendată

anual prin legile bugetului de stat.

S-a mai susținut că, în

speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 64 alin. (2) din Legea nr. 24/2000

și prevederile art. 53 din Constituția României.

Examinând cauza în raport cu

actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente,

inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Criticile aduse hotărârii Instanței de Fond sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite.

Analizând actele aflate la dosar sub aspectul „prescripției

parțiale” a dreptului material la acțiune, se constată că aceasta este

neîntemeiată având în vedere că dispozițiile O.U.G. nr. 33/2001, aprobată prin

Legea nr. 386/2001 și dispozițiile legilor bugetului asigurărilor sociale de

stat prin care s-a suspendat aplicarea prevederilor referitoare la acordarea

primei de concediu au întrerupt cursul prescripției dreptului la acțiune pentru

titularii dreptului la prima de concediu.

În ceea ce privește excepția lipsei de obiect a cererii, se

reține că și aceasta este neîntemeiată, în condițiile în care suspendarea

dispozițiilor referitoare la prima de concediu cuprinse în Legea nr. 188/1999

nu înlătură existența dreptului.

Pe fondul cauzei se reține că p

otrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu,

la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”.

Or, dispozițiile textului de

lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată,

însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există

nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate, din moment ce

printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la

primă pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001 - 2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu

înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind

cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor

date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină

lipsit de orice valoare.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport

juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au

fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanța de Fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că

potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantele au

dreptul la primă de concediu.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de pârâtul M.S.P. împotriva sentinței civile nr. 1749 din 20 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 ianuarie 2008.