ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4674/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamantul P.C. a chemat în judecată M.F.P.,

solicitând ca în contradictoriu cu acesta să dispună obligarea pârâtului să-i

plătească prima de concediu pe anul 2003, actualizată cu indicele de inflație

la data plății efective, la care se adaugă daunele interese potrivit art. 161 alin.

(4) C. fam.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că a fost funcționar public în cadrul M.F.P. – direcția de

control fiscal în anul 2003 și că potrivit art. 33 alin. (2) devenit după

republicare art. 34, din Legea nr. 188/1999, are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 684 din 6

martie 2007 a respins excepția de prematuritate a acțiunii invocată de pârât și

a admis în parte cererea reclamantului obligând pârâtul să-i plătească acestuia

prima de vacanță pentru anul 2003, actualizată cu indicele de inflație de la

data nașterii dreptului la data plății efective.

Totodată, a dispus

respingerea capătului de cerere privind daunele interese, ca neîntemeiat.

Pentru a pronunța această

sentință instanța a reținut că, suspendarea dreptului la prima de concediu

pentru perioada 2001 – 2006 nu echivalează cu stingerea dreptului, ci are ca

efect numai imposibilitatea realizării acestuia în intervalul de timp pentru

care a fost suspendat exercițiul său.

Împotriva acestei sentințe

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs M.E.F.

Recurentul a susținut

printr-un prim motiv de recurs excepția prematurității acțiunii formulată de

reclamant, raportat la data introducerii acesteia și la legislația în materie.

Pe fondul cererii, de

acordare a primelor de vacanță a susținut că suspendarea acordării primelor a

fost succesivă în perioada 2001 – 2006 și s-a realizat prin acte normative –

legi, care au fost emise cu respectarea normelor de tehnică legislativă, a

Constituției României și a legislației bugetare precum și a salarizării

funcționarilor publici.

A mai susținut că cererea de

acordare a primelor de concediu este neîntemeiată și din prisma prevederilor

Constituției României, potrivit cărora, măsurile de protecție socială sunt

stabilite prin lege și tot legiuitorul are posibilitatea de a suspenda

acordarea măsurii pentru o anumită perioadă determinată, fără ca acest lucru să

conducă la restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale ce decurg din

statutul de salariat a persoanelor.

Examinând cauza în raport cu

actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Reclamantul a fost angajat

al pârâtei în calitate de funcționar public, în anul 2003, având dreptul la o

primă de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu, conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

Dispozițiile textului de

lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă pe

perioada menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin.

(2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior,

în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță

a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la

eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului

acestuia.

Suspendarea

exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, atâta timp cât

nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența

acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează

realizarea drepturilor acordate, din moment ce, printr-o lege anterioară s-a

conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă.

Nu

se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006,

pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar

contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se

poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale.

Efectele

produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în

aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate

numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ, care a prevăzut dreptul

respectiv.

A

considera altfel, ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de

suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi

de neconceput și inadmisibil.

Altfel,

s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existentă este

recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de

orice valoare.

Din

cele prezentate rezultă că, prima de vacanță i se cuvine reclamantului, iar

executivul nu putea suspenda sau abroga acest drept.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă

odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării

legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei

tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca

titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura

efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre

temeinică și legală și în mod corect a constatat că potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are dreptul la o primă de

concediu corespunzătoare anului 2003, actualizată cu indicele de inflație la

data plății.

In

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin.

(1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința

atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.E.F. împotriva sentinței civile nr. 684 din 6 martie 2007 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 4 decembrie 2007