ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1232/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București la data de 29 mai 2007, reclamanta B.L. a chemat în judecată pe pârâta A.M.O.F.M. București, pentru ca în contradictoriu cu această autoritate să fie pronunțată o hotărâre prin care să fie obligată pârâta la plata către reclamantă a sumelor reprezentând prime de concediu, aferente perioadei 2001-2006, actualizate cu rata inflației la data plății efective. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în calitate de funcționar public în cadrul autorității pârâte, are dreptul potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 la plata unei prime de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.

Iar plata acestui drept legal a fost suspendată succesiv prin legile anuale de aprobare a bugetului de stat. Reclamanta a apreciat suspendarea ca fiind neconstituțională în raport de dispozițiile art. 53 din Constituția României și fiind și nelegală, față de faptul că prin efectul suspendării plății , dreptul a fost lipsit de conținut. Prin sentința civilă nr. 2309 din 27 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios, administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta B.L. în contradictoriu cu pârâta A.M.O.F.M. București. A obligat pârâta la plata către reclamantă a primei de concediu pe anii 2001 - 2006, actualizată în raport cu rata inflației, de la data nașterii dreptului, până la data plății efective.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată, reclamanta are dreptul la plata primei de concediu pentru perioada 2001 -2006, plata acestor drepturi fiind nelegal suspendată prin legile anuale de aprobare a bugetului de stat. Aceasta deoarece, deși dreptul la plata primei nu a fost înlăturat, a fost lipsit de conținut, ceea ce reprezintă în fapt o îngrădire nejustificată a dreptului. Prin efectul suspendării a operat o întrerupere a cursului prescripției dreptului la acțiune, conform art. 7 din decretul nr. 167/1958. Împotriva sentinței civile sus menționate a declarat recurs A.M.O.F.M. București.

În motivarea recursului s-a susținut că beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, astfel cum este și prima de concediu, nu constituie un drept constituțional fundamental și nu poate fi reținută încălcarea dispozițiilor constituționale în materie,. Examinând cauza în raport cu criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 – 2006. Numai că, astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).

Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, amplu și corect motivată, se va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.M.O.F.M. București împotriva sentinței civile nr. 2309 din 27 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie 2008.