ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1232/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel București

la data de 29 mai 2007, reclamanta B.L. a chemat în judecată pe pârâta A.M.O.F.M.

București, pentru ca în contradictoriu cu această autoritate să fie pronunțată o

hotărâre prin care să fie obligată pârâta la plata către reclamantă a sumelor reprezentând

prime de concediu, aferente perioadei 2001-2006, actualizate cu rata inflației la

data plății efective.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că în calitate de funcționar public în cadrul autorității pârâte,

are dreptul potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 la plata unei prime

de concediu egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu,

care se impozitează separat. Iar plata acestui drept legal a fost suspendată succesiv

prin legile anuale de aprobare a bugetului de stat.

Reclamanta a apreciat

suspendarea ca fiind neconstituțională în raport de dispozițiile art. 53 din Constituția

României și fiind și nelegală, față de faptul că prin efectul suspendării plății

, dreptul a fost lipsit de conținut.

Prin sentința civilă

nr. 2309 din 27 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios,

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta B.L. în contradictoriu

cu pârâta A.M.O.F.M. București.

A obligat pârâta la plata

către reclamantă a primei de concediu pe anii 2001 - 2006, actualizată în raport

cu rata inflației, de la data nașterii dreptului, până la data plății efective.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 republicată, reclamanta are dreptul la plata primei

de concediu pentru perioada 2001 -2006, plata acestor drepturi fiind nelegal suspendată

prin legile anuale de aprobare a bugetului de stat. Aceasta deoarece, deși dreptul

la plata primei nu a fost înlăturat, a fost lipsit de conținut, ceea ce reprezintă

în fapt o îngrădire nejustificată a dreptului.

Prin efectul suspendării

a operat o întrerupere a cursului prescripției dreptului la acțiune, conform

art. 7 din decretul nr. 167/1958.

Împotriva sentinței civile

sus menționate a declarat recurs A.M.O.F.M. București.

În motivarea recursului

s-a susținut că beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, astfel cum este

și prima de concediu, nu constituie un drept constituțional fundamental și nu poate

fi reținută încălcarea dispozițiilor constituționale în materie,.

Examinând cauza în raport

cu criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele

administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat,

pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Este necontestat că prin

Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația

de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat

că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii

2001 – 2006.

Numai că, astfel cum corect

a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează

cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care

să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima

de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată

în M. Of. nr. 600/8.12.1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum și prin art. 35

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365/29.05.2007).

Așadar, prin suspendarea

acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat

nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53

din Constituția

României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se

poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație

lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă

a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada

anilor pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar

ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută,

să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor

adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe

de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor

recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru

perioada în care au fost prevăzute de lege.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și

temeinică, amplu și corect motivată, se va respinge ca nefondat recursul declarat

în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de A.M.O.F.M. București împotriva sentinței civile nr. 2309 din 27 septembrie 2007

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 martie 2008.