ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 646/2008

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale,

contencios

administrativ și fiscal,

reclamanta M.F. a solicitat

în contradictoriu cu pârâta G.N.M.,

obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale reprezentând prima de

concediu pe anii 2003 - 2004, în cuantum

actualizat cu rata inflației.

În

motivarea acțiunii a arătat că în perioada 15 septembrie 2003 -

01 februarie 2005 a

fost salariat al G.N.M. și potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (2) (art. 34

după republicare) din Legea

188/1999

privind Statutul Funcționarilor Publici, funcționarul

public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă

egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu,

care se impozitează separat.

Prin sentința civilă nr. 590 din

23 ianuarie 2007, Tribunalul

București,

secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ

și fiscal, a admis excepția necompetenței

materiale invocată din oficiu

și a declinat competența de

soluționare a

cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Prin

sentința civilă nr. 2007/ F din 4 septembrie 2007, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta M.

F. și a obligat pârâta G.N.M. la plata către

reclamantă a sumelor cu titlu de primă de

concediu, aferente anilor

2003 - 2004,

actualizate cu indicele de inflație, de la data nașterii

dreptului la

data plății efective.

Pentru a

hotărî astfel, Instanța de Fond a reținut că dreptul la

prima de concediu al salariaților care au calitate de

funcționar public este un drept stabilit prin art. 34 alin. (2) din Legea nr.

188/1999, iar suspendarea acordării primelor de concediu

constituie o restrângere a drepturilor salariale,

nefiind îndeplinite

dispozițiilor art. 53 din Constituția României

referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi. A mai constatat prima Instanță

că măsura suspendării nu poate avea ca efect decât

amânarea punerii în aplicare a dispozițiilor legale, neechivalând cu

abrogarea pe termen limitat a legii, iar odată cu

expirarea duratei

de suspendare,

obligația corelativă dreptului consfințit prin lege

devine executorie.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs pârâtul M.

A.D.R., criticând-o pentru

nelegalitate și

netemeinicie în temeiul dispozițiilor art. 304 punctul 9 și ale 304

ind. 1 C. proc. civ.

Recursul

este nefondat.

Examinând

sentința atacată în raport de actele și lucrările

dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum

și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 ind. 1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul

este

nefondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Argumentele

recurentului - pârât nu sunt susținute de actele

normative incidente și nici de

principiile constituționale la care

trebuie raportate aplicarea și interpretarea

acestora. În mod corect

Instanța de Fond a analizat speța dedusă judecății și

prin prisma

principiilor

constituționale, aceasta nepresupunând verificarea

propriu-zisă a constituționalității legilor prin care

s-a suspendat plata primelor de concediu.

Analizând

lucrările dosarului Înalta Curte constată că

suspendarea dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui cât

timp nu există nici o dispoziție

legală prin care să fi fost înlăturată

existenta acestuia.

Astfel,

dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată

în M. Of.

nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a

menținut prin art. 34 alin. (2) din

Legea

nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22

martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din

Legea nr. 188/1999

(republicată în M.

Of. nr. 365 din 29 mai 2007).

Așadar,

prin suspendarea acestui drept nu se poate considera

că acesta nu exista în perioada

respectivă, întrucât s-ar încălca

principiul

constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate precum și dispozițiile art. 53 din Constituția României

revizuită (art. 49 din Constituția anterioară)

privind cazurile când

se poate restrânge

exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1

din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Ca urmare,

pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar o obligație lipsită de

conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a

exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în

perioada anilor, pentru care

exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Altfel, s-ar ajunge la

situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este

recunoscută,

să fie vidat de

substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea, respectarea

principiului încrederii în statul de

drept,

care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și

litera

lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de

reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii

drepturilor recunoscute să nu poată

fi obstaculați de a se bucura

efectiv

de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Prin

urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și

temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză,

în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale

art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de G.N.M.,

împotriva sentinței civile nr. 2007/ F din 4 septembrie

2007 a Curții

de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 20 februarie 2008.

Irevocabilă.