ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 646/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, reclamanta M.F. a solicitat în contradictoriu cu pârâta G.N.M., obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale reprezentând prima de concediu pe anii 2003 - 2004, în cuantum actualizat cu rata inflației. În motivarea acțiunii a arătat că în perioada 15 septembrie 2003 - 01 februarie 2005 a fost salariat al G.N.M. și potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (2) (art. 34 după republicare) din Legea 188/1999 privind Statutul Funcționarilor Publici, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.

Prin sentința civilă nr. 590 din 23 ianuarie 2007, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București. Prin sentința civilă nr. 2007/ F din 4 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamanta M. F. și a obligat pârâta G.N.M. la plata către reclamantă a sumelor cu titlu de primă de concediu, aferente anilor 2003 - 2004, actualizate cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului la data plății efective.

Pentru a hotărî astfel, Instanța de Fond a reținut că dreptul la prima de concediu al salariaților care au calitate de funcționar public este un drept stabilit prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, iar suspendarea acordării primelor de concediu constituie o restrângere a drepturilor salariale, nefiind îndeplinite dispozițiilor art. 53 din Constituția României referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi. A mai constatat prima Instanță că măsura suspendării nu poate avea ca efect decât amânarea punerii în aplicare a dispozițiilor legale, neechivalând cu abrogarea pe termen limitat a legii, iar odată cu expirarea duratei de suspendare, obligația corelativă dreptului consfințit prin lege devine executorie.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul M. A.D.R., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie în temeiul dispozițiilor art. 304 punctul 9 și ale 304 ind. 1 C. proc. civ. Recursul este nefondat. Examinând sentința atacată în raport de actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 ind. 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat pentru motivele ce vor fi arătate în continuare. Argumentele recurentului - pârât nu sunt susținute de actele normative incidente și nici de principiile constituționale la care trebuie raportate aplicarea și interpretarea acestora. În mod corect Instanța de Fond a analizat speța dedusă judecății și prin prisma principiilor constituționale, aceasta nepresupunând verificarea propriu-zisă a constituționalității legilor prin care s-a suspendat plata primelor de concediu.

Analizând lucrările dosarului Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existenta acestuia. Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of.

nr. 365 din 29 mai 2007). Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate precum și dispozițiile art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de G.N.M., împotriva sentinței civile nr. 2007/ F din 4 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 februarie 2008. Irevocabilă.