ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 609/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a VIII-a la 20 noiembrie 2006, iar ca urmare a declinării

competenței de soluționare a pricinii prin sentința civilă nr. 1124 din 1

februarie 2007, prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București,

reclamantul C.M., în contradictoriu cu pârâta C.N.P.D.A.S., a solicitat

obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2004

și 2005, actualizată cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului, la

data plății efective.

În motivare, reclamantul a

arătat că a activat ca funcționar public în cadrul pârâtei instituție publică,

până în anul 2005, iar Legea nr. 188/1999, la art. 33 alin. (2), devenit art.

34 după republicarea legii, a prevăzut și prevede că funcționarul public are

dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de

bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.

Ulterior, printr-o serie de ordonanțe de urgență s-a dispus suspendarea

aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu, suspendare prevăzută

de art. 3 alin. (1), din O.U.G. nr. 33/2001, care a fost menținută și ulterior

prin legile bugetului asigurărilor sociale de stat aferente anilor 2001 - 2005,

respectiv Legea nr. 743/2002, Legea nr. 631/2002, Legea nr. 507/2003 și Legea

nr. 511/2004.

Reclamantul a susținut că

dreptul de a cere indemnizația de concediu se va naște, ținând seama de

suspendările prevăzute de legile bugetului din fiecare an, după fiecare dată de

1 ianuarie a anului următor în care s-a efectuat concediul de odihnă și care

deschide dreptul la acordarea acesteia, iar la data acțiunii apreciază că este

îndreptățit la primele de vacanță din ultimii 3 ani conform art. 166 C. muncii, suspendările dispuse în legile bugetului din fiecare an încetându-și aplicabilitatea.

Prin sentința civilă nr.

2024 din 5 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, excepția de

nelegalitate și de neconstituționalitate ridicată de reclamant.

A admis acțiunea

reclamantului C.M., în contradictoriu cu pârâta C.N.P.D.A.S.

A obligat pârâta la plata

către reclamant a sumelor reprezentând prima de concediu cuvenită pe anii 2004

și 2005, actualizată cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului, la

data plății efective.

A luat act că nu se solicită

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție, Instanța a reținut că suspendarea exercițiului dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea acestui drept, atâta vreme cât prin niciuna

din prevederile O.U.G. nr. 33/2001 și apoi din legile bugetului din anii 2001 -

2005 nu a fost înlăturată existența dreptului la prima de concediu pentru anii

2001 - 2005, întrucât aceasta ar fi contravenit dispozițiilor art. 53 din

Constituția României revizuită, cât și reglementărilor date prin art. 1 din

Protocolul 1 adițional la C.A.D.O.L.F., suspendarea succesivă pe perioada

menționată având ca efect numai imposibilitatea realizării dreptului la prima

de concediu pentru funcționarii publici în intervalul de timp pentru care a

fost suspendat exercițiul acestuia.

Împotriva sentinței civile

sus menționate a declarat recurs C.N.P.D.A.S., care a motivat, în esență, că

instituția pârâtă a fost obligată greșită la plata primelor de concediu

prevăzute de art. 34 din Legea nr. 188/1999, întrucât nu a putut proceda la

încălcarea actelor normative referitoare la suspendarea aplicării dispozițiilor

privind acordarea primelor de concediu.

Examinând cauza în raport cu

toate criticile aduse soluției Instanței de Fond, cu apărările formulate și

probele administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Este necontestat că prin

Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă

indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din

luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de

necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost

suspendată în anii 2001 - 2006.

Numai că, astfel cum corect

a reținut Instanța de Fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție

legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de

concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

(publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34

alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie

2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M.

Of. nr. 365 din 29 mai 2007).

Așadar, prin suspendarea

acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate.

Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează

cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost

înlăturată existența.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și

garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni

atât art. 53

din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția

anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât

și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o

obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o

îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat

că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost

suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept

patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa

și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală

și temeinică, amplu și corect motivată, se va respinge recursul declarat în

cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele

ale art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

C.N.P.D.A.S. împotriva sentinței civile nr. 2024 din 5 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 februarie 2008.