ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 609/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a la 20 noiembrie 2006, iar ca urmare a declinării competenței de soluționare a pricinii prin sentința civilă nr. 1124 din 1 februarie 2007, prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul C.M., în contradictoriu cu pârâta C.N.P.D.A.S., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2004 și 2005, actualizată cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului, la data plății efective.

În motivare, reclamantul a arătat că a activat ca funcționar public în cadrul pârâtei instituție publică, până în anul 2005, iar Legea nr. 188/1999, la art. 33 alin. (2), devenit art. 34 după republicarea legii, a prevăzut și prevede că funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat. Ulterior, printr-o serie de ordonanțe de urgență s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu, suspendare prevăzută de art. 3 alin. (1), din O.U.G. nr. 33/2001, care a fost menținută și ulterior prin legile bugetului asigurărilor sociale de stat aferente anilor 2001 - 2005, respectiv Legea nr. 743/2002, Legea nr. 631/2002, Legea nr. 507/2003 și Legea nr. 511/2004.

Reclamantul a susținut că dreptul de a cere indemnizația de concediu se va naște, ținând seama de suspendările prevăzute de legile bugetului din fiecare an, după fiecare dată de 1 ianuarie a anului următor în care s-a efectuat concediul de odihnă și care deschide dreptul la acordarea acesteia, iar la data acțiunii apreciază că este îndreptățit la primele de vacanță din ultimii 3 ani conform art. 166 C. muncii, suspendările dispuse în legile bugetului din fiecare an încetându-și aplicabilitatea. Prin sentința civilă nr. 2024 din 5 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate și de neconstituționalitate ridicată de reclamant.

A admis acțiunea reclamantului C.M., în contradictoriu cu pârâta C.N.P.D.A.S. A obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor reprezentând prima de concediu cuvenită pe anii 2004 și 2005, actualizată cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului, la data plății efective. A luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, Instanța a reținut că suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea acestui drept, atâta vreme cât prin niciuna din prevederile O.U.G.

nr. 33/2001 și apoi din legile bugetului din anii 2001 - 2005 nu a fost înlăturată existența dreptului la prima de concediu pentru anii 2001 - 2005, întrucât aceasta ar fi contravenit dispozițiilor art. 53 din Constituția României revizuită, cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.A.D.O.L.F., suspendarea succesivă pe perioada menționată având ca efect numai imposibilitatea realizării dreptului la prima de concediu pentru funcționarii publici în intervalul de timp pentru care a fost suspendat exercițiul acestuia. Împotriva sentinței civile sus menționate a declarat recurs C.N.P.D.A.S., care a motivat, în esență, că instituția pârâtă a fost obligată greșită la plata primelor de concediu prevăzute de art. 34 din Legea nr. 188/1999, întrucât nu a putut proceda la încălcarea actelor normative referitoare la suspendarea aplicării dispozițiilor privind acordarea primelor de concediu.

Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției Instanței de Fond, cu apărările formulate și probele administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare. Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2006. Numai că, astfel cum corect a reținut Instanța de Fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007). Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F. Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, amplu și corect motivată, se va respinge recursul declarat în cauză, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a coroborate cu cele ale art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.N.P.D.A.S. împotriva sentinței civile nr. 2024 din 5 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 februarie 2008.