ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1171/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta L.Ș. a chemat în judecată M.F.P. (în prezent M.E.F.), solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând primele de concediu pentru anii 2004, 2005 și 2006 actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data plății efective. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că, a fost funcționar public în cadrul instituției pârâte în perioada 2004 - 2006, iar conform Legii nr. 188/1999, art. 31 alin. (2), are dreptul pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Ulterior, printr-o serie de acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la prima de concediu. Suspendarea încetând, reclamanta a solicitat plata primelor de concediu cuvenite pentru anii 2004 - 2006, perioadă în care, a avut calitatea de funcționar public. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2151 din 17 septembrie 2007 a admis acțiunea reclamantei, dispunând obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând primele de concediu pentru anii 2004 – 2006, actualizate cu indicele inflației de la data scadenței și până la data plății efective. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că textele prin care s-a dispus suspendarea succesivă a acordării primelor de concediu contravin art. 53 din Constituția României, referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi, astfel că reclamanta are dreptul la acordarea primelor de vacanță.

Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs M.E.F., care a susținut că: legea care a prevăzut acordarea primelor de concediu a fost prohibitivă, iar instanța a acordat un drept nepermis de lege. Totodată, recurentul a mai susținut că drepturile suplimentare,cum sunt primele, sporurile, adaosurile prevăzute de acte normative nu constituie drepturi fundamentale, care nu ar mai putea fi modificate sau chiar anulate de către legiuitor. Examinând cauza în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu. De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 – 2006. Numai că, astfel cum corect a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of.

nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007). Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că, s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.E.F. împotriva sentinței civile nr. 2151 din 17 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 martie 2008.