ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1171/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta L.Ș. a chemat în judecată M.F.P. (în

prezent M.E.F.), solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța

să dispună obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând primele de

concediu pentru anii 2004, 2005 și 2006 actualizate cu indicele de inflație de

la data nașterii dreptului, la data plății efective.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că, a fost funcționar public în cadrul instituției pârâte în

perioada 2004 - 2006, iar conform Legii nr. 188/1999, art. 31 alin. (2), are

dreptul pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază

din luna anterioară plecării în concediu.

Ulterior, printr-o serie de

acte normative s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu privire la

prima de concediu. Suspendarea încetând, reclamanta a solicitat plata primelor

de concediu cuvenite pentru anii 2004 - 2006, perioadă în care, a avut

calitatea de funcționar public.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2151 din

17 septembrie 2007 a admis acțiunea reclamantei, dispunând obligarea pârâtului

la plata sumelor reprezentând primele de concediu pentru anii 2004 – 2006,

actualizate cu indicele inflației de la data scadenței și până la data plății

efective.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că textele prin care s-a dispus suspendarea

succesivă a acordării primelor de concediu contravin art. 53 din Constituția

României, referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi, astfel că

reclamanta are dreptul la acordarea primelor de vacanță.

Împotriva acestei sentințe,

considerată nelegală și netemeinică a declarat recurs M.E.F., care a susținut

că: legea care a prevăzut acordarea primelor de concediu a fost prohibitivă,

iar instanța a acordat un drept nepermis de lege.

Totodată, recurentul a mai

susținut că drepturile suplimentare,cum sunt primele, sporurile, adaosurile

prevăzute de acte normative nu constituie drepturi fundamentale, care nu ar mai

putea fi modificate sau chiar anulate de către legiuitor.

Examinând cauza în raport cu

toate criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și

probele administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Este necontestat că prin

Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă

indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din

luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de

necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost

suspendată în anii 2001 – 2006.

Numai că, astfel cum corect

a reținut instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție

legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de

concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

(publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin.

(2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004)

precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr.

365 din 29 mai 2007).

Așadar, prin suspendarea

acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și

garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că, s-ar contraveni

atât art. 53

din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția

anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât

și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o

obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a

exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în

perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de

drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera

lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor

situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să

nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în

care au fost prevăzute de lege.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală

și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.E.F. împotriva sentinței civile nr. 2151 din 17 februarie 2007 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 20 martie 2008.