ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3172/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Reclamanta P.G. a chemat în judecată A.N.A.F.,

solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună

obligarea pârâtei la plata primelor de concediu pentru anii 2004 – 2005

actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului, la data

plății efective.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat

că, a fost funcționar public în cadrul A.N.A.F. în perioada 2004 – 2005, iar

conform Legii nr. 188/1999, art. 33 alin. (2) (art. 34 în varianta

republicată), are dreptul pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu

salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Ulterior, printr-o serie de ordonanțe de

urgență ale Guvernului, s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol cu

privire la prima de concediu după care suspendarea încetând reclamanta a

solicitat plata primelor de concediu cuvenite pentru anii 2004 - 2005, perioadă

în care, a avut calitatea de funcționar public.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 613 din 27

februarie 2007 a admis acțiunea reclamantei, dispunând obligarea pârâtei la

plata sumelor reprezentând primele de concediu pentru anii 2004 – 2005,

actualizate cu rata inflației de la data scadenței fiecărei prime și până la

data plății efective.

Pentru a pronunța această sentință,

instanța a reținut că textele prin care s-a dispus suspendarea succesivă a

acordării primelor de concediu contravin art. 53 din Constituția României,

referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi, astfel că reclamanta

are dreptul la acordarea primelor de vacanță întrucât suspendarea este pe de o

parte neconstituțională, iar pe de altă parte, sunt incidente dispozițiile art.

56 alin. (2) din Legea nr. 24/2000.

Referitor la susținerea pârâtei potrivit

căreia primele de concediu nu pot fi achitate retroactiv, instanța a reținut că

acest lucru nu poate fi acceptat, față de constatarea că suspendarea acestora

este nelegală și că dreptul câștigat de salariat prin Legea nr. 188/1999 nu poate

fi analizat prin prisma retroactivității.

Împotriva acestei sentințe considerată

nelegală și netemeinică a declarat recurs A.N.A.F., care a susținut că:

- soluția pronunțată de instanța de fond

a fost dată cu încălcarea prevederilor legale referitoare la suspendarea

aplicării art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999;

- suspendarea prevederilor art. 33 alin.

(2) din Legea nr. 188/1999 a fost dispusă prin legile bugetului de stat,

suspendarea având ca temei legal prevederile din Legea nr. 24/2000 republicată.

Așa fiind, susține recurenta, acordarea primelor de concediu pentru anii 2004 –

2005, în condițiile în care aplicarea prevederilor privind acordarea acestei

prime, erau suspendate, s-ar fi făcut cu încălcarea legii;

- în mod eronat instanța de fond a

apreciat că, fiind vorba de prevederi legale care nu mai erau în vigoare la

data formulării acțiunii asupra constituționalității acestora se poate pronunța

și ea conform art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât singura autoritate

competentă să se pronunțe asupra unui text de lege este Curtea Constituțională;

- având în vedere că, pentru anii 2004 –

2005 pentru care reclamanta a solicitat acordarea primei de vacanță, au existat

acte normative care au suspendat acordarea acestor drepturi, acordarea

retroactivă a acestor prime ar încălca principiul neretroactivității legii.

Examinând cauza în raport cu toate

criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele

administrate, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999

s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de

concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară

plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat că prin

dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001

– 2006.

Numai că, astfel cum corect a reținut

instanța de fond, Înalta Curte constată că suspendarea dreptului nu echivalează

cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care

să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de concediu

stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M.Of.

nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999 (republicată în M.Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin

art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M.Of. nr. 365 din 29

mai 2007).

Așadar, prin suspendarea acestui drept nu

se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar

încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor

acordate.

Mai

mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea

lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența

pentru anii 2001 și 2002.

Neprevederea

în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura

existența lui anterioară pentru că, s-ar contraveni atât art. 53

din Constituția

României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când

se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale.

Ca

urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de

conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un

atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru

care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la

situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie

golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare.

De

aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică

asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu

eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive,

face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de

a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de

lege.

Prin

urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va

respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.N.A.F.

împotriva sentinței civile nr. 613 din 27 februarie 2007 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 21

iunie 2007.