ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 40/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta M.C.R. a chemat în judecată M.A.D.R.,

solicitând Instanței ca în contradictoriu cu pârâtul și pe calea contenciosului

administrativ să dispună obligarea acestuia din urmă la plata sumelor reprezentând

prima de concediu pe anii 2001 - 2005, actualizată cu indicele de inflație, de

la data nașterii efective.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că a activat ca funcționar public în cadrul instituției

pârâte până la 15 septembrie 2005 și că, potrivit art. 33 alin. (2) devenit

după republicare nr. 34 din Legea nr. 188/1999, avea dreptul pe lângă

indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu, impozitată separat, dar că, printr-o serie de

ordonanțe de urgență s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol,

suspendare prevăzută de art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 33/2001, care a fost

menținută și ulterior prin legile bugetului de stat aferente anilor 2001 - 2005.

Reclamanta a mai arătat că,

dreptul de a cere indemnizația se naște după fiecare dată de 1 ianuarie a

anului următor, în care s-a efectuat concediul de odihnă și, care deschide

dreptul la acordarea acestuia, astfel că la data introducerii acțiunii

apreciază că este îndreptățită la plata primei de vacanță, suspendările dispuse

prin legile bugetului din fiecare an, încetându-și aplicabilitatea.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1759 din 20

iunie 2007 a admis acțiunea formulată de reclamantă în sensul obligării pârâtului

la plata către aceasta a drepturilor bănești reprezentând prime de concediu

aferente anilor 2001, 2002, 2003, 2004 și 2005, actualizate cu indicele de

inflație, de la data nașterii dreptului, la data plății efective.

Pentru a pronunța această

sentință Instanța a reținut că reclamanta în calitate de funcționar public al

instituției publice pârâte în perioada 2001 - 2005 avea dreptul la prima de

concediu aferentă fiecărui an, drept câștigat prin lege, al cărui exercițiu a

fost suspendat prin efectul O.U.G. nr. 33/2001 și apoi a legilor bugetului,

pentru perioada 2001 - 2006.

Împotriva acestei sentințe

considerată netemeinică și nelegală a declarat recurs pârâtul M.A.D.R., pentru

motivele prevăzute la art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ.

Recurenta a susținut

printr-un prim motiv de recurs că acțiunea reclamantei este prescrisă prin trecerea

termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind

prescripția extinctivă.

A mai susținut recurentul

că, potrivit art. 3 din O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor

salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006,

gestiunea sistemului de salarizare a funcționarilor publici se asigură de

fiecare ordonator principal de credite, cu încadrarea în resursele financiare

și în numărul maxim de posturi aprobate potrivit legii și că recurentul trebuia

să respecte și dispozițiile art. 42 din Legea nr. 188/1999 privitoare la

îndeplinirea de către funcționarii publici a îndatoririlor de serviciu cu

profesionalism și imparțialitate etc.

Recursul este nefondat.

Este necontestat că, prin

Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă

indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din

luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de

necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost

suspendată în anii 2001 - 2006.

Numai că, astfel cum corect

a reținut Instanța de Fond, Înalta Curte constată că, suspendarea dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție

legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima de

concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

(publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin.

(2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004)

precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr.

365 din 29 mai 2007).

Așadar, prin suspendarea

acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate.

Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează

cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost

înlăturată existența pentru anii 2003 și 2005.

Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și

garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni

atât art. 53

din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția

anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât

și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o

obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a

exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în

perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este

recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de

orice valoare.

De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de

drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera

lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor

situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să

nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care

au fost prevăzute de lege.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală

și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.A.D.R. împotriva sentinței civile nr. 1759 din 20 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 ianuarie 2008.