ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 40/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta M.C.R. a chemat în judecată M.A.D.R., solicitând Instanței ca în contradictoriu cu pârâtul și pe calea contenciosului administrativ să dispună obligarea acestuia din urmă la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii 2001 - 2005, actualizată cu indicele de inflație, de la data nașterii efective. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că a activat ca funcționar public în cadrul instituției pârâte până la 15 septembrie 2005 și că, potrivit art. 33 alin. (2) devenit după republicare nr. 34 din Legea nr. 188/1999, avea dreptul pe lângă indemnizația de concediu la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, impozitată separat, dar că, printr-o serie de ordonanțe de urgență s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, suspendare prevăzută de art. 3 alin. (1) din O.U.G.

nr. 33/2001, care a fost menținută și ulterior prin legile bugetului de stat aferente anilor 2001 - 2005. Reclamanta a mai arătat că, dreptul de a cere indemnizația se naște după fiecare dată de 1 ianuarie a anului următor, în care s-a efectuat concediul de odihnă și, care deschide dreptul la acordarea acestuia, astfel că la data introducerii acțiunii apreciază că este îndreptățită la plata primei de vacanță, suspendările dispuse prin legile bugetului din fiecare an, încetându-și aplicabilitatea. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1759 din 20 iunie 2007 a admis acțiunea formulată de reclamantă în sensul obligării pârâtului la plata către aceasta a drepturilor bănești reprezentând prime de concediu aferente anilor 2001, 2002, 2003, 2004 și 2005, actualizate cu indicele de inflație, de la data nașterii dreptului, la data plății efective.

Pentru a pronunța această sentință Instanța a reținut că reclamanta în calitate de funcționar public al instituției publice pârâte în perioada 2001 - 2005 avea dreptul la prima de concediu aferentă fiecărui an, drept câștigat prin lege, al cărui exercițiu a fost suspendat prin efectul O.U.G. nr. 33/2001 și apoi a legilor bugetului, pentru perioada 2001 - 2006. Împotriva acestei sentințe considerată netemeinică și nelegală a declarat recurs pârâtul M.A.D.R., pentru motivele prevăzute la art. 304 pct. 9 și 304 1 C. proc. civ. Recurenta a susținut printr-un prim motiv de recurs că acțiunea reclamantei este prescrisă prin trecerea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

A mai susținut recurentul că, potrivit art. 3 din O.G. nr. 2/2006 privind reglementarea drepturilor salariale și a altor drepturi ale funcționarilor publici pentru anul 2006, gestiunea sistemului de salarizare a funcționarilor publici se asigură de fiecare ordonator principal de credite, cu încadrarea în resursele financiare și în numărul maxim de posturi aprobate potrivit legii și că recurentul trebuia să respecte și dispozițiile art. 42 din Legea nr. 188/1999 privitoare la îndeplinirea de către funcționarii publici a îndatoririlor de serviciu cu profesionalism și imparțialitate etc. Recursul este nefondat. Este necontestat că, prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2006. Numai că, astfel cum corect a reținut Instanța de Fond, Înalta Curte constată că, suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Astfel, dreptul la prima de concediu stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of.

nr. 365 din 29 mai 2007). Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu exista în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența pentru anii 2003 și 2005. Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut și garantat nu poate înlătura existența lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor, pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie golit de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

Prin urmare, constatându-se că sentința atacată este legală și temeinică, se va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.A.D.R. împotriva sentinței civile nr. 1759 din 20 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2008.