ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 240/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 3027/2/2007 reclamantul G.L.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta C.N.P.D.A.S. obligarea acesteia să-i plătească prima de concediu pe anii 2001, 2002 și 2006, actualizată cu indicele de inflație la data plății efective. În motivarea în fapt a cererii reclamantul arată în esență, că în anii 2001, 2002 și 2006 a avut calitatea de funcționar public în cadrul C.N.P.A.S., potrivit art. 33 alin. (2), devenit art. 34 după republicare, din Legea nr. 188/1999, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Ulterior, printr-o serie de ordonanțe de urgență s-a dispus suspendarea aplicării acestui articol, astfel: art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003 suspendă până la data de 31 decembrie 2004; art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 suspendă până la 31 decembrie 2005. În susținerea cererii reclamantul a depus la dosarul cauzei înscrisuri. Prin întâmpinare, pârâta C.N.P.A.S. a solicitat respingerea acțiunii pentru motivul că dreptul reclamantului la plata primelor de vacanță a fost suspendat succesiv prin lege. Prin sentința civilă nr. 1444 din 29 mai 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul G.L.A. A obligat pârâta la plata către reclamant a primei de vacanță pe perioada 2001, 2002 și 2006 actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.

Pentru a hotărî astfel a reținut că normele de suspendare contravin art. 41 și art. 53 din Constituție întrucât dreptul de remunerare a muncii ce aparține dreptului la muncă nu poate fi restrâns în mod discriminatoriu și contrar echității impuse de o. societate democratică. Totodată, normele de suspendare contravin și art. 16 alin. (1) din Constituție, reclamanta fiind discriminată față de alți angajați, precum și art. 15 alin. (2) din Constituție întrucât suspendă retroactiv un drept câștigat sub imperiul Legii nr. 188/1999. Deși exercițiul dreptului de a încasa prima de concediu a fost suspendat pe perioada 2001 - 2006, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu stingerea acestuia ci are ca efect imposibilitatea temporară a realizării lui, astfel încât suspendarea nu se poate transforma într-o măsură cu caracter permanent, aceasta însemnând însăși înlăturarea dreptului.

Prin urmare, nu se poate reține susținerea potrivit căreia pentru anii 2001 - 2002 dreptul la acțiune al reclamanților este prescris, întrucât, potrivit art. 13 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forța majora sa facă acte de întrerupere, legea fiind un caz de forță majoră ce a împiedicat reclamanții să formuleze acțiune. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs C.N.P.D.A.S. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivare a arătat că p otrivit art. 34 alin,(2) din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările si completările ulterioare, funcționarii publici au dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

Prin art. 3 din O.U.G nr. 33 din 26 februarie 2001. aplicarea prevederilor referitoare la acordarea prime, cu ocazia plecării în concediu de odihnă din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999 , cu modificările și completările ulterioare, au fost suspendate până la data de 1 ianuarie 2002. Astfel, pentru anii 2001 - 2006, funcționarii publici nu au beneficiat de prime ce se acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă, întrucât dispozițiile art. 34 al Legii nr. 188/1999. republicată, cu modificările și completările ulterioare, au fost suspendate prin legile bugetare anuale din acesta perioadă. Recursul este nefondat.

Examinând cauza în raport cu actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare. Criticile aduse hotărârii Instanței de Fond sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest drept a fost suspendat. Potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu”. Or, dispozițiile textului de lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38 alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006, prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată, însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia. Suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă. Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada anilor 2001 - 2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită (privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv. A considera altfel ar însemna să se prelungească valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină lipsit de orice valoare. Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege. Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanța de Fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că, potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are dreptul la o primă de concediu. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.N.P.D.A.S. împotriva sentinței civile nr. 1444 din 29 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 ianuarie 2008.