ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 240/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 3027/2/2007

reclamantul G.L.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta C.N.P.D.A.S. obligarea

acesteia să-i plătească prima de concediu pe anii 2001, 2002 și 2006,

actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.

În motivarea în

fapt a cererii reclamantul arată în esență, că în anii 2001, 2002 și 2006 a avut calitatea de funcționar public în cadrul C.N.P.A.S., potrivit art. 33

alin. (2), devenit art. 34 după republicare, din

Legea nr. 188/1999, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de

concediu, la o primă egală cu salariul de bază

din luna anterioară

plecării în concediu.

Ulterior,

printr-o serie de ordonanțe de urgență s-a dispus suspendarea aplicării acestui

articol, astfel: art. 9 pct. 7 din Legea nr. 507/2003 suspendă până la data de

31 decembrie 2004; art. 8 alin. (7) din Legea nr. 511/2004 suspendă până la 31

decembrie 2005.

În susținerea cererii reclamantul a depus la dosarul cauzei înscrisuri.

Prin

întâmpinare, pârâta C.N.P.A.S. a solicitat respingerea acțiunii pentru motivul

că dreptul reclamantului la plata primelor de vacanță a fost suspendat succesiv

prin lege.

Prin sentința civilă nr. 1444

din 29 mai 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul G.L.A. A

obligat pârâta la plata către reclamant a primei de vacanță pe perioada 2001,

2002 și 2006 actualizată cu indicele de inflație la data plății efective.

Pentru a hotărî astfel a

reținut că normele de suspendare contravin art. 41 și art. 53 din Constituție

întrucât dreptul de remunerare a muncii ce aparține dreptului la muncă nu poate

fi restrâns în mod discriminatoriu și contrar echității impuse de o. societate

democratică.

Totodată,

normele de suspendare contravin și art. 16 alin. (1) din Constituție,

reclamanta fiind discriminată față de alți angajați, precum și art. 15 alin.

(2) din Constituție întrucât suspendă retroactiv un drept câștigat sub imperiul

Legii nr. 188/1999.

Deși exercițiul

dreptului de a încasa prima de concediu a fost suspendat pe

perioada 2001 - 2006, suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu stingerea

acestuia ci are ca efect

imposibilitatea temporară a realizării lui, astfel încât suspendarea nu se

poate transforma într-o măsură cu caracter permanent, aceasta însemnând însăși

înlăturarea dreptului.

Prin urmare, nu

se poate reține susținerea potrivit căreia pentru anii 2001 - 2002 dreptul la

acțiune al reclamanților este prescris, întrucât, potrivit art. 13 lit. a) din

Decretul nr. 167/1958, cursul prescripției se suspendă cât timp cel împotriva

căruia ea curge este împiedicat de un caz de forța majora sa facă acte de

întrerupere, legea fiind un caz de forță majoră ce a împiedicat reclamanții să

formuleze acțiune.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs C.N.P.D.A.S. criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivare a

arătat că p

otrivit art. 34 alin,(2) din Legea

nr. 188/1999, republicată,

cu

modificările

si completările ulterioare, funcționarii publici au dreptul, pe

lângă indemnizația de concediu, la o primă egală

cu salariul de bază din

luna anterioară plecării în concediu.

Prin art. 3 din O.U.G nr. 33 din 26 februarie 2001. aplicarea

prevederilor

referitoare la acordarea prime, cu ocazia plecării în concediu

de

odihnă din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor publici,

publicată

în M. Of. al României, Partea I, nr. 600 din 8 decembrie

1999

, cu

modificările și completările ulterioare, au fost suspendate până

la data de 1 ianuarie 2002.

Astfel, pentru anii 2001 - 2006, funcționarii publici nu au beneficiat

de

prime ce se acordă cu ocazia plecării în concediu de odihnă, întrucât

dispozițiile

art. 34 al Legii nr. 188/1999. republicată, cu modificările și

completările

ulterioare, au fost suspendate prin legile bugetare anuale din

acesta perioadă.

Recursul este

nefondat.

Examinând cauza în raport cu

actele și lucrările dosarului precum și cu dispozițiile legale incidente,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare.

Criticile aduse hotărârii Instanței de Fond sunt

neîntemeiate și nu pot fi primite, acestea nu au nici un suport legal, și nu

fac decât să prezinte perioadele de timp și actele normative prin care acest

drept a fost suspendat.

Potrivit art. 34 alin. (2)

din Legea nr. 188/1999 „funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația

de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării

în concediu”.

Or, dispozițiile textului de

lege sus citat prin care s-a acordat dreptul în discuție, au fost în ființă în

întreaga perioadă menționată și fiind conforme cu principiile înscrise în art. 38

alin. (2) din Constituția României, nu s-a constatat că ar fi

neconstituționale.

Ulterior, în anii 2001 - 2006,

prin legi bugetare succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată,

însă aceste dispoziții nu au conținut vreo referire la eventualitatea

desființării dreptului, ci doar la suspendarea exercițiului acestuia.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui atâta timp cât nu există

nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia,

întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea

drepturilor acordate din moment ce

printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă

pentru concediul de odihnă.

Nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada

anilor 2001 - 2006, pentru că exercițiul lui a fost suspendat, iar nu

înlăturat, întrucât s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția revizuită

(privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept) cât și

reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.A.D.O.L.F.

Efectele produse de aceste acte normative, de suspendare sau

de amânare a punerii în aplicare a dispoziției legale referitoare la dreptul

dobândit, trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul

normativ care a prevăzut dreptul respectiv.

A considera altfel ar însemna să se prelungească

valabilitatea dispoziției de suspendare a aplicării unui text de lege și după

abrogarea lui, ceea ce ar fi de neconceput și inadmisibil.

Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a

cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și, practic, să devină

lipsit de orice valoare.

Este cert faptul că un drept derivând dintr-un raport

juridic de muncă odată câștigat nu mai poate fi anulat.

Respectarea principiului încrederii în statul de drept, care

implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor,

concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații

juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată

fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au

fost prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că Instanța de Fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală și în mod corect a constatat că,

potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată, reclamantul are

dreptul la o primă de concediu.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de C.N.P.D.A.S. împotriva sentinței civile nr. 1444 din 29 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 ianuarie 2008.