ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 218/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, reclamantul

F.V. a solicitat, în contradictoriu cu C.N.P.D.A.S., obligarea pârâtei la plata

primei de concediu pentru anii 2001 - 2003, actualizată în raport cu rata

inflației.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că, în perioada 2001 - 2003, a avut calitatea de

funcționar public în cadrul autorității pârâte, iar, în conformitate cu

prevederile art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, devenit art. 34 după

republicare, funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de

concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu.

S-a mai arătat că este adevărat

că legile bugetare au suspendat acest drept, însă anularea dreptului în speță

nu este posibilă în raport cu dispozițiile constituționale, fiind un drept

câștigat.

Prin sentința civilă nr. 1609

din 12 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ

și fiscal, acțiunea formulată a fost admisă, Instanța obligând pârâta C.N.P.D.A.S.

la plata, către reclamant, a primelor de vacanță pentru anii 2001 - 2003,

actualizate în raport cu rata inflației.

Pentru a pronunța această

hotărâre Instanța a reținut, în esență, că reclamantul este îndreptățit la

plata primei de vacanță în conformitate cu prevederile art. 34 din Legea nr.

188/1999, suspendarea acestor dispoziții neechivalând cu o anularea a

dreptului, astfel încât, la încetarea suspendării, odată cu încheierea exercițiului

bugetar, se impunea plata drepturilor salariale respective.

Împotriva acestei hotărâri a

formulat recurs C.N.P.A.S., criticând soluția pronunțată prin prisma art. 304

pct. 6 și 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că pentru anii 2001 - 2003, funcționarii

publici nu au beneficiat de prime ce se acordă cu ocazia plecării în concediu

de odihnă, întrucât dispozițiile art. 34 din Lege nr. 188/1999, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, au fost suspendate prin legile

bugetare anuale din perioada de referință.

Prin urmare, a opinat recurenta

pârâtă, instituția nu putea să încalce prevederile referitoare la suspendarea

aplicării dispozițiilor privind acordarea primelor de concediu, astfel încât a

fost obligată la plata acestor prime în mod greșit.

Examinând sentința atacată în

raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce urmează:

În conformitate cu prevederile

art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, devenit art. 34 alin. (2) ulterior

republicării acestui act normativ, funcționarul public are dreptul, pe lângă

indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna

anterioară plecării în concediu.

Este de necontestat că, prin

dispoziții succesive, acordarea primei de concediu a fost suspendată, dar, după

cum în mod corect a reținut Instanța de Fond, suspendarea dreptului nu

echivalează cu însăși înlăturarea lui.

Soluția Instanței de Fond

este în concordantă cu jurisprudența unitară a Înaltei Curți de Casație și

Justiție precum și soluția pronunțată în materie de către secțiile unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, avându-se în vedere noțiune de bun.

Astfel, în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, prin noțiunea de bun se înțelege și speranța

legitimă de a dobândi un bun prin lege.

Noțiunea de speranță legitimă

presupune existența unei reglementări prin lege, or de vreme ce printr-o lege

se recunoaște dobândirea unui bun, în speță patrimonial, nu se poate interzice,

tot prin lege, dobândirea bunului, deoarece, în acest fel, dreptul consacrat

prin lege este golit practic de conținutul său.

Prin urmare, pentru ca un drept

prevăzut de lege să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la

nudum jus, nu se poate considera că un atare drept nu a existat în perioada în

care exercițiul său a fost suspendat.

De aceea, respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării

legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei

tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca a nu

obstacula titularii drepturilor recunoscute în a beneficia efectiv de acestea

pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

În atare condiții nu pot fi

reținute criticile recurentei, prima Instanță apreciind în mod corect că la

încetarea suspendării, odată cu încheierea exercițiului bugetar, se impunea

plata drepturilor salariale în speță.

Pentru considerentele arătate,

se constată că Instanța a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, iar recursul

fiind nefondat, urmează a fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.N.P.D.A.S.

împotriva sentinței civile nr. 1609 din 12 iunie 2007 a Curții de Apel

București, secția a VIII a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi, 22 ianuarie 2008.