ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4031/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamanta M.R. a chemat în judecată A.N.V.,

solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta și pe calea contenciosului

administrativ să dispună obligarea acesteia la plata sumelor cu titlu de primă

de concediu aferentă anilor 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 și 2006

actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data

plății efective.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat

că a avut calitatea de funcționar public în toată perioada în care solicită

drepturile bănești și potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 are

dreptul la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu.

A mai arătat că prevederile din Legea nr.

188/1999 care au reglementat dreptul la prima de concediu au fost suspendate

succesiv prin acte normative apreciate nelegale și neconstituționale.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2859 din 14

noiembrie 2007 a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca

neîntemeiată și a admis acțiunea reclamantei, obligând pârâta să-i plătească

acesteia drepturile bănești, reprezentând prima de concediu aferentă anilor

2000-2006, actualizate cu rata inflației la data plății.

Pentru a pronunța această sentință

instanța a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune de a cere

plata drepturilor salariale pentru anii 2000-2003 invocată de pârâtă este

neîntemeiată, motivat de faptul că, actele normative care au suspendat

aplicarea dispozițiilor legale privitoare la drepturile bănești în litigiu au

suspendat cursul prescripției dreptului la acțiune.

Pe fondul cauzei s-a reținut că, odată cu

închiderea anului pentru care au fost adoptate, prevederile cu privire la

suspendarea dreptului pentru funcționari la prima de concediu încetează, astfel

că aceste drepturi devin active și pot fi solicitate de cei în cauză.

Examinând cauza în raport cu

criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele

administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru considerentele expuse în continuare:

Este

necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor

publici ca, pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu

salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

De

asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive, acordarea primei de

vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2005.

Numai că, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, Înalta Curte

constată, că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui,

cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată

existența acestuia.

Astfel,

dreptul la prima de concediu, stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut

prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251

din 22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

(republicată în M. Of. nr. 365 din 29 mai 2007).

Așadar,

prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu există în

perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care

garantează realizarea drepturilor acordate.

Mai

mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea

lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența.

Neprevederea

în continuare a acestui drept recunoscut si garantat, nu poate înlătura

existența lui anterioară, pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din

Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind

cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

Ca

urmare, pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar o obligație

lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării

lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor

pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar

ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută,

să fie vidat de substanța sa și practic, să devină lipsit de orice valoare.

De

aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică

asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu

eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive,

face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de

a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de

lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A.N.V.

prin D.R.A.O.V. București împotriva sentinței civile nr. 2859 din 14 noiembrie

2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12

noiembrie 2008.