ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4031/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta M.R. a chemat în judecată A.N.V., solicitând instanței ca în contradictoriu cu pârâta și pe calea contenciosului administrativ să dispună obligarea acesteia la plata sumelor cu titlu de primă de concediu aferentă anilor 2000, 2001, 2002, 2003, 2004, 2005 și 2006 actualizate cu indicele de inflație de la data nașterii dreptului până la data plății efective. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că a avut calitatea de funcționar public în toată perioada în care solicită drepturile bănești și potrivit art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 are dreptul la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

A mai arătat că prevederile din Legea nr. 188/1999 care au reglementat dreptul la prima de concediu au fost suspendate succesiv prin acte normative apreciate nelegale și neconstituționale. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2859 din 14 noiembrie 2007 a respins excepția prescripției dreptului la acțiune ca neîntemeiată și a admis acțiunea reclamantei, obligând pârâta să-i plătească acesteia drepturile bănești, reprezentând prima de concediu aferentă anilor 2000-2006, actualizate cu rata inflației la data plății. Pentru a pronunța această sentință instanța a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune de a cere plata drepturilor salariale pentru anii 2000-2003 invocată de pârâtă este neîntemeiată, motivat de faptul că, actele normative care au suspendat aplicarea dispozițiilor legale privitoare la drepturile bănești în litigiu au suspendat cursul prescripției dreptului la acțiune.

Pe fondul cauzei s-a reținut că, odată cu închiderea anului pentru care au fost adoptate, prevederile cu privire la suspendarea dreptului pentru funcționari la prima de concediu încetează, astfel că aceste drepturi devin active și pot fi solicitate de cei în cauză. Examinând cauza în raport cu criticile aduse soluției instanței de fond, cu apărările formulate și probele administrate precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare: Este necontestat că prin Legea nr. 188/1999 s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu.

De asemenea, este de necontestat că prin dispoziții succesive, acordarea primei de vacanță a fost suspendată în anii 2001 - 2005. Numai că, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, Înalta Curte constată, că suspendarea dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată existența acestuia. Astfel, dreptul la prima de concediu, stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată în M. Of. nr. 600 din 8 decembrie 1999), s-a menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of. nr. 251 din 22 martie 2004) precum și prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (republicată în M. Of.

nr. 365 din 29 mai 2007). Așadar, prin suspendarea acestui drept nu se poate considera că acesta nu există în perioada respectivă, întrucât s-ar încălca principiul constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate. Mai mult, suspendarea exercițiului dreptului nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp prin nici o dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența. Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut si garantat, nu poate înlătura existența lui anterioară, pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită (art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut de lege să nu devină doar o obligație lipsită de conținut, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada anilor pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situația ca un drept patrimonial, a cărui existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și practic, să devină lipsit de orice valoare. De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de A.N.V. prin D.R.A.O.V. București împotriva sentinței civile nr. 2859 din 14 noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2008.