ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1978/2008

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 31 iulie 2007,

reclamata B.E. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții M.E.F. și A.N.V.,

obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând prima de concediu pe anii

2001 - 2006, actualizată cu indicele de inflație, iar M.E.F. să aloce fondurile

necesare plății acestor sume.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că a fost funcționar public în cadrul A.N.V., fiind

îndreptățită, în această calitate, la plata primelor de concediu solicitate,

conform art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999.

A mai susținut că, deși prin

legile bugetare s-a suspendat acordarea acestor drepturi, anularea lor nu este posibilă,

față de dispozițiile constituționale, ale Codului muncii și Codului civil,

fiind vorba despre un drept câștigat.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2729

din 5 noiembrie 2007, a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului

la acțiune, a admis acțiunea și a obligat pârâta A.N.V. la plata primelor de

concediu pe perioada 2001 - 2006, actualizată cu rata inflației. Totodată, a

obligat pârâtul M.E.F. să aloce sumele bănești necesare plății dreptului.

Cu privire la excepția prescripției,

instanța a reținut că soluția se impune, considerând că elementele dreptului la

acțiune nu au putut fi exercitate nu din culpa reclamantei, ci ca urmare a

prorogării legale intervenite și în raport cu dispozițiile art. 64 alin. (2)

din Legea nr. 24/2000.

Pe fondul cauzei, prima

instanță a reținut că reclamanta este îndreptățită la acordarea drepturilor

salariale solicitate, în temeiul art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999. Că,

deși aceste dispoziții legale au fost suspendate, suspendarea nu echivalează cu

o anulare a dreptului, astfel încât, la încetarea suspendării, se impunea plata

acestor drepturi.

Împotriva sus menționatei

sentințe au declarat recurs atât pârâtul M.E.F., cât și pârâta A.N.V. prin D.R.A.O.V.

București.

În cadrul unor critici

comune, recurenții - pârâți au susținut, în esență, că instanța i-a obligat în

mod nelegal la plata primelor de concediu, neținând seama de faptul că, prin O.U.G.

nr. 33/2001, precum și prin legi succesive ale bugetului de stat au fost

suspendate prevederile art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, ceea ce echivalează

cu inexistența dreptului pe perioada suspendării.

Recurentul - pârât M.E.F. a

susținut în plus că, pentru drepturile salariale aferente anilor 2001 - 2003,

dreptul la acțiune era prescris, instanța de fond aplicând greșit legea în

materie.

Analizând sentința atacată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de

recurenți, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată

că aceasta este legală și temeinică, pentru considerentele care vor fi expuse

în continuare.

Prin Legea nr. 188/1999 s-a

instituit dreptul funcționarilor publici de a primi, pe lângă indemnizația de

concediu și o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu.

Este adevărat că, acordarea

primei de vacanță, prin prevederile legale sus menționate, a fost suspendată în

anii 2001 - 2006 prin dispoziții normative succesive însă, așa cum corect a

reținut instanța de fond, suspendarea nu echivalează cu înlăturarea dreptului,

atâta vreme cât nu există nicio dispoziție legală, prin care să fi fost

înlăturată existența acestuia.

Astfel, dreptul la primă de

concediu, stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999

(publicată în M. Of. nr. 600/8.12.1999) a fost menținut prin art. 34 alin. (2)

din aceeași lege în forma republicată (M. Of. nr. 251/22.03.2004) precum și

prin art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a

doua oară, M. Of. nr. 365/29.05.2007.

Nu se poate considera deci

că, suspendarea dreptului în perioada respectivă, echivalează cu inexistența

lui în cadrul aceleiași perioade, întrucât s-ar încălca principiul

constituțional ce garantează realizarea drepturilor acordate.

De asemenea, neprevederea în

continuare a acestui drept recunoscut și garantat, nu poate înlătura existența lui

anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României,

privind cazurile când se poate restrânge exercițiul unui drept, cât și reglementărilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale.

Un astfel de drept nu poate

fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul său a fost

suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația, inadmisibilă, potrivit căreia un

drept prevăzut de lege să fie lipsit de conținut, printr-o îngrădire nelegitimă

a exercitării lui.

În ceea ce privește excepția

prescripției dreptului la acțiune pentru primele de concediu aferente anilor

2001 - 2003, prima instanță a respins-o în mod corect ca neîntemeiată, având în

vedere prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 și

faptul că, legile de suspendare a dreptului au constituit un caz de forță

majoră care a împiedicat-o pe reclamantă să facă acte de întrerupere.

E de precizat și că, prin O.U.G.

nr. 146/2007, intrată în vigoare la 20 decembrie 2007, s-a aprobat plata

primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001 - 2006.

Față de aceste motive,

constatând că sentința atacată este legală și temeinică, în baza art. 312 alin.

(1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentele recursuri,

ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de pârâții M.E.F. și A.N.V. împotriva sentinței civile nr. 2729 din 5

noiembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 mai 2008.