ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6428/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6428/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 1567 din 10 martie 2005 la Judecătoria Târgoviște,

reclamanta SC O.H. SA a solicitat

obligarea pârâtelor Primăria Moroieni și Direcția Silvică Dambovița, să îi lase

în deplină proprietate și posesie suprafața de 27 ha teren, reprezentând muntele

Dudele Mici, situat în comuna M., județul Dambovița, cu pădurea, solul și subsolul

acestuia.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat

că imobilul respectiv a fost proprietatea F.H.B., actuala SC O.H. SA, fiind cumpărat

in anul 1915 cu act de vânzare-cumpărare, înscris în registrul de publicitate imobiliară

și care, ulterior a fost preluat abuziv de statul român în anul 1948 prin efectul

naționalizării dispuse prin Legea nr. 19/1948.

A mai precizat reclamanta că F.H.B. și-a

continuat activitatea și după naționalizare, devenind proprietate de stat, iar în

anul 1991, în conformitate cu Legea nr. 31/1990 a societăților comerciale și Legea

nr. 26/1990 privind registrul comerțului, a fost înregistrată și înmatriculată în

Registrul Comerțului Prahova, sub denumirea " SC H. SA Bușteni".

În martie 2000 a fost privatizată prin

metoda „vânzare acțiuni deținute de F.P.S." când s-a schimbat denumirea societății

în „SC O.H. SA"

În opinia reclamantei, cererea dedusă judecății

este admisibilă având în vedere că prin O.G. nr. 184/2002 care a modificat

Legea nr. 10/2001, societățile privatizate nu sunt obligate să urmeze în prealabil

procedura Legii nr. 10/2001.

În temeiul art. 115-art. 118 din C.

proc. civ., pârâta Primăria Moroieni a formulat întâmpinare, invocând excepțiile

lipsei calității sale procesuale pasive, pe considerentul că în conformitate cu

Legea nr. 215/2001, nu are patrimoniu privat sau public, precum și excepția netimbrării

acțiunii la valoarea bunului revendicat.

S-a mai arătat că reclamanta nu a precizat

locul situării bunului imobil, întrucât nu se poate cunoaște natura juridică a dreptului

cu privire la aceasta și în posesia cui se află pentru a se stabili cine poate sta

în judecată în calitate de pârât.

Și pârâta Direcția Silvică Târgoviște a

formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile netimbrării cererii, lipsei

calității procesuale active a reclamantei, cu motivarea că nu a făcut dovada identității

cu persoana juridică inițială, înființată în 1882, a necompetenței teritoriale a

Judecătoriei Târgoviște, față de dispozițiile art. 13 alin. (1) din C. proc.

civ. care atrag competența instanței în a cărei rază este situat imobilul.

Pe fond, s-a solicitat respingerea acțiunii,

întrucât terenul în litigiu este fond forestier de stat, domeniu public al statului,

sens în care deține amenajamentul silvic, care, conform art. 16 din C. silv., constituie

titlu de proprietate asupra terenurilor.

La termenul din 11 aprilie 2005, Judecătoria

Târgoviște a dispus introducerea în cauză în calitate de pârâtă a comunei Moroieni,

Consiliul local Moroieni, în locul de Primăriei comunei Moroieni, în baza dispozițiilor

Legii nr. 215/2001.

Prin sentința civilă nr. 1990 din 16 mai

2005, judecătoria

s-a dezînvestit,

declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița,

întrucât valoarea obiectului revendicat depășește 2 miliarde ROL, așa încât, competență

este cea stabilită în temeiul art. 2 lit. b) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului

Dâmbovița la data de 8 iunie 2005 sub nr. 4277/2005.

La data de 8 martie 2006, reclamanta prin

cerere scrisă depusă la dosar, și-a precizat acțiunea

în sensul că revendică pădurea aferentă

muntelui D.M.A., conform literei a) din contractul de vânzare-cumpărare și care

nu are menționată suprafața, însă, cu prilejul expertizei întocmite s-a stabilit

că măsoară 262,1 ha, precum și 27 ha pădure aferentă muntelui D.M., menționată la

litera b) din contractul de vânzare-cumpărare.

La termenul din 9 martie 2006 față de constatarea

expertului că bunurile revendicate fac parte din domeniul public al statului, fiind

deținute de Direcția Silvică Dâmbovița, în baza amenajamentului silvic întocmit

conform Titlului II, Capitolul II din C. silv., s-a dispus introducerea în cauză

a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de intervenient,

la cererea Consiliului Local Moroieni.

Pentru același considerent, s-a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliul Local Moroieni.

Prin sentința civilă nr. 941 din 6 iulie

2006, Tribunalul Dâmbovița

a

respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare, astfel cum a fost modificată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima

instanță a reținut că așa cum prevăd dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada

6 martie 1945-22 decembrie 1989, societățile privatizate potrivit legii, cum este

și reclamanta, nu sunt persoane îndreptățite potrivit acestei legi și nu pot solicita

acte de reparație în baza acestui act normativ, astfel că, în acest context, reclamanta

a înțeles să valorifice calea dreptului comun, respectiv acțiunea în revendicare

reglementată de art. 480 din C. civ.

A mai reținut instanța că din înscrisurile

aflate în Dosarul 1567/2005 al Judecătoriei Târgoviște, rezultă că SC O.H. SA este

continuatoarea persoanei juridice "F.H.C. și S.S.S.", înființată în 1882

care, potrivit mențiunilor din registrul de publicitate imobiliară a dobândit prin

cumpărare muntele D.M.A. și pădurea aferentă, muntele D.M., de la E.E.R., la data

de 23 noiembrie 1915, contractul fiind întocmit în formă autentică, iar ca efect

al Legii nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, societatea

care la acel moment purta denumirea de F.H.B. și-a schimbat denumirea în F.H.S,

iar bunurile sale au trecut în proprietatea statului.

Întrucât în prezent imobilele ce fac obiectul

litigiului se află în proprietatea publică a Statului Român, fiind evidențiate în

unitățile amenajistice în suprafață de 262,1 ha și și parțial în suprafață de 27

ha, prima instanță a reținut că acțiunea în revendicare se privește ca inadmisibilă,

amenajamentele silvice fiind titluri de proprietate potrivit art. 16 din C. silv.,

aceasta, deoarece bunurile din domeniul public al statului sunt inalienabile, insesizabile

și imprescriptibile, corespunzător art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, acest regim juridic fiind un impediment

pentru admisibilitatea acțiunii dedusă judecății.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

apel reclamanta,

criticând-o

pentru motive de nelegalitate ș netemeinicie.

În motivarea cererii de apel apelanta a

arătat că, în mod greșit, s-a respins acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, fără

să se țină cont de prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, stabilind în mod nelegal

că acțiunea este inadmisibilă.

Curtea de Apel Ploiești prin decizia civilă

nr. 380 din 10 noiernbrie 2006

a

admis apelul declarat de reclamanta SC O.H. SA, a desființat sentința și a trimis

cauza la Tribunalul Dâmbovița pentru a fi soluționată pe fond.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut că hotărârea tribunalului, prin care s-a respins acțiunea în revendicare,

ca inadmisibilă, încalcă prevederile art. 6 alin. (1) din Convenție, potrivit cărora,

orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către

o instanță independentă și imparțială, care va hotărî asupra drepturilor și obligațiilor

sale cu caracter civil.

S-a constatat că instanța de fond a apreciat

în sensul inadmisibilității acțiunii în revendicare în temeiul art. 11 din Legea

nr. 213/1998, fără a avea în vedere prevederile art. 6 din aceeași lege potrivit

cărora, instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului

în temeiul căruia bunurile au intrat în proprietatea statului, din domeniul public

sau privat al statului făcând parte numai bunurile preluate cu titlu valabil, cu

respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte

și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, bunurile preluate de

stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului

putând fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu

fac obiectul unor legi speciale de reparație.

A mai reținut instanța că, deși reclamanta

nu are calitate de persoană îndreptățită potrivit art. 3 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 și nu face obiectul legii de reparație, totuși, a fost a respinsă ca

inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată în baza dreptului comun, îngrădindu-se

astfel reclamantei accesul liber la justiție.

Pentru aceste motive, s-a apreciat că acțiunea

trebuie să fie soluționată pe fond, potrivit prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998,

astfel că, în baza art. 297 alin. (1) din C. proc. civ., apelul reclamantei a fost

admis, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Împotriva deciziei civile menționate, a

declarat recurs pârâta Direcția Silvică Târgoviște.

În motivarea cererii de recurs, recurenta

a arătat în esență că, acțiunea formulată în contradictoriu cu statul este inadmisibilă,

singurul titlu de proprietate valabil fiind titlul recurentei, întrucât nu există

identitate între F.H.B. și SC O.H. SA Bușteni, acțiunea fiind introdusă de o persoană

care nu are nici posesia nici proprietatea bunului, iar aprecierea instanței de

fond că reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată este greșită.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuala prin decizia civilă nr. 1193 din 21

februarie 2008

a respins recursul

ca nefondat.

Pentru a pronunța această decizie, instanța

a apreciat că toate criticile recurentei sunt nefondate.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului

Dâmbovița sub nr. 4752/120/2008.

Pârâta Regia Națională a Pădurilor, Romsilva,

Direcția Silvică Târgoviște a făcut anumite precizări ale poziției sale procesuale,

susținând că pentru a stabili valabilitatea titlului statului, instanța trebuie

să verifice dacă imobilul revendicat se afla în patrimoniul societății la momentul

preluării terenului de către stat, învederând că din nicio probă nu rezultă că statul

a preluat la momentul naționalizării terenul în litigiu, după cum reclamanta nu

a dovedit nici faptul că este continuatoarea fabricii de hârtie înființată în anul

1882, probând doar că s-a continuat obiectul de activitate, iar nu că mai are în

patrimoniu bunul ce face obiectul revendicării.

Aceeași pârâtă a considerat că nu există

identitate între „F.H.B.C. & S.S.S." și SC O.H. SA Bușteni, aceasta din

urmă, nefiind continuatoarea fabricii de hârtie naționalizată în 1948, actuala societate

având o altă structură decât cea anterioară, atât sub aspect patrimonial, cât și

al membrilor săi. Fabrica inițailă a fost fondată în anul 1882 de către nemții C.S.

și S.S., în timp ce în anul 2000, SC H. SA Bușteni s-a privatizat primind denumirea

de SC O.H. SA Bușteni, urmare a preluării de către grupul de firme O., specializat

în comerț intern și internațional.

Pârâta a apreciat, totodată, că reclamanta

nu a făcut dovada nici a calității de succesoare a F.H.B., dar nici a calității

de proprietar al bunului revendicat, la momentul așa zisei preluări de către stat,

acțiunea în revendicare neputând fi exercitată decât de titularul dreptului de proprietate.

Prin sentința civilă nr. 292 din 5 februarie

2009, Tribunalid Dâmbovița,

secția civilă, a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată și a obligat pârâtele

să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie suprafața de 289,1 ha pădure,

situată în comuna M., județul Dâmbovița, compusă din 262,1 ha, reprezentând muntele

D.M.A. și 27 ha cuprinsă în muntele D.M., astfel cum a fost identificată prin raportul

de expertiză întocmit de expertul M.M. și schițele anexe, aflate la Dosarul nr.

4277/2005.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima

instanță a avut în vedere dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea

publică și regimul juridic al acesteia, potrivit cărora, fac parte din domeniul

public sau privat al statului, respectiv al unităților administrativ-teritoriale,

doar acele imobile trecute în baza unui titlu care era valabil în momentul preluării

de către stat.

În consecință, bunul preluat de stat fără

un titlu valabil, poate fi revendicat de foștii proprietari sau de succesorii acestora,

instanțele judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.

A mai reținut instanța că, în dovedirea

dreptului său de proprietate, reclamanta a depus contract de vânzare-cumpărare autentificat

încheiat în anul 1915, transcris în registrul de publicitate imobiliară prin care

F.H.B. a cumpărat suprafața de teren ce face obiectul acțiunii în revendicare, astfel

cum a fost precizată de către reclamantă.

De asemenea, la termenul din data de 8

septembrie 2005, prin încheiere interlocutorie, tribunalul s-a pronunțat asupra

excepției lipsei calității procesuale active, în sensul respingerii ei, excepție

invocată de către pârâta Direcția Silvică Dâmbovița, apreciind că din înscrisurile

depuse de reclamantă, rezultă că există identitate între persoana de la care s-a

preluat imobilul și societatea reclamantă, aceasta din urmă, deci, dovedind că este

continuatoarea și succesoarea F.H.B., cumpărătoarea terenului revendicat.

Astfel, F.H.B. s-a constituit ca societate

anonimă pe acțiuni în anul 1882 cu denumirea "F.H.C.&S.S.S." și a

avut ca obiect de activitate, astfel cum rezultă din certificatul din 1948 Camerei

de Comerț „producția de hârtii de tot felul, pastă de lemn, celuloză, saci din hârtie,

cartoane, etc".

Din înscrisul eliberat de Camera de Comerț

și de Industrie, rezultă că în anul 1948 în evidențele Camerei de Comerț și Industrie,

a fost atestată naționalizarea Fabricii de Hârtie cu denumirea "F.H.S."

devenită, ulterior, F.H.B.

S-a apreciat că prin actul de naționalizare

din 1948 nu s-a desființat fosta fabrică ca persoană juridică, ci doar a fost etatizată,

fiind transformată în proprietate de stat, prin naționalizare nefiind desființate

unitățile, schimbându-sedoar proprietarul cu statul român, acestea continuându-și

activitatea, întrucât întreprinderile naționalizate au preluat activul și pasivul,

obligațiile și drepturile unităților naționalizate.

Între 1948 și decembrie 1989 fabrica a

funcționat ca întreprindere de stat, cu denumirea „Î.H.B.".

În anul 1991, în conformitate cu Legea

nr. 31/1990 a societăților comerciale și Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului

fabrica a fost înregistrată și înmatriculată în Registrul Comerțului Prahova, sub

denumirea: „SC H. SA Bușteni".

Prin H.G. nr. 1176/1990, act care transformă

întreprinderea de stat în societate comercială conform Legii nr. 31/1990, se preia

atât activul și cât și pasivul, iar potrivit art. 6 din aceeași hotărâre, societățile

ce rezultă din reorganizarea întreprinderilor de stat, preiau activul și pasivul

acestora și sunt aceleași persoane juridice cu întreprinderea de stat, reorganizată

sub formă de societate comercială.

În martie 2000 societatea a fost privatizată

prin metoda „vânzare acțiuni deținute de F.P.S." și tot pe această dată, s-a

schimbat denumirea societății în SC O.H. SA Bușteni, astfel că , s-a modificat structura

acționariatului și denumirea, iar nu persoana juridică, ce a rămas titulară de drepturi

și obligații și cu patrimonial înregistrat.

Și prin adresa din 15 septembrie 2002 aflată

la Dosarul nr. 1567/2005, se atestă funcționarea neîntreruptă a societății de la

naționalizare până în prezent.

Astfel, a considerat instanța că, toate

cele reținute, îndreptățesc concluzia că actuala fabrică este aceeași persoană juridică

și succesoarea în drepturi a F.H.B.C&S.S.S, Societate Anonimă pe acțiuni, preluată

de stat în 1948.

A mai reținut prima instanță că dovada

preluării imobilului de către stat este chiar faptul deținerii lui fără niciun titlu.

Chiar dacă pentru imobilul respectiv nu

se poate face dovada formală a preluării de către stat, soluționarea cererii are

în vedere faptul că terenul se regăsește în patrimoniul statului, ceea ce constituie

o prezumție relativă de preluare abuzivă, deci, fără titlu.

Reținând că imobilul teren revendicat se

regăsește în patrimoniul statului, tribunalul a constatat că, în speță, operează

prezumția relativă menționată privitoare la preluarea abuzivă a imobilului și, în

lipsă de alte dovezi, s-a constatat că s-a făcut dovada că imobilul a fost preluat

abuziv de către stat.

În egală măsură, în lipsa altor dovezi

din care să rezulte că terenul în litigiu a ieșit din patrimoniul proprietarului

înainte de a fi preluat de către stat, tribunalul a considerat că a fost făcută

dovada dreptului de proprietate asupra imobilului a cărei restituire se solicită,

respectiv dovada deținerii proprietății de către societatea cumpărătoare la momentul

preluării abuzive de către stat.

A mai constatat tribunalul că reclamanta

invocă drept titlu de proprietate actul de vânzare-cumpărare autentificat încheiat

în anul 1915, transcris în registrul de publicitate imobiliară, în timp ce pârâtele

nu au justificat un titlu de proprietate în baza căruia ocupă terenul în litigiu.

În contextul reținut, s-a apreciat că doar

reclamanta are un titlu prin care justifică proprietatea terenului revendicat, actul

de vânzare-cumpărare fiind anterior posesiei pârâtelor, astfel că, tribunalul a

apreciat că se impune admiterea acțiunii în revendicare cu privire la terenului

identificat prin expertiza efectuată în cauză de către expertul M.M.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel

pârâta Regia Națională a Pădurilor, Romsilva, Direcția Silvică Târgoviște

și intervenientul Ministerul Finanțelor

Publice, Direcția Generală a Finanțelor Publice Dârnbovița, fiecare dintre apelanți,

criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererilor de apel s-a arătat

că, în fapt, în temeiul dispozițiilor art. 480, art. 483-art. 484 și urm. din C.

civ., reclamanta a solicitat instanței de judecată să oblige Direcția Silvică Târgoviște

să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie o suprafață de 27 ha teren

fond forestier, potrivit actului de vânzare-cumpărare din 25 noiembrie 1915.

Prin sentința apelată, instanța de fond

a admis cererea de revendicare formulată de SC O.H. SA Târgoviște, (intervenient

fiind Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice), obligând pârâtele să lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie suprafața de 289,1 ha pădure situată

în comuna M., județul Dâmbovița, compusă din 262,1 ha reprezentând muntele D.M.A.

și 27 ha cuprinsă în muntele D.M., deși actul de vânzare-cumpărare invocat prevedea

expres suprafața de doar 27 ha și nu de 289,1 ha.

Apelanta a mai susținut că în mod greșit

prima instanță a apreciat că reclamanta și-a modificat cererea de chemare în judecată

în ce privește suprafața de teren revendicată, după identificarea din raportul de

expertiză întocmit de expertul M.M.

Astfel, reclamanta SC O.H. SA a transmis

la dosar prin fax o cerere primită și înregistrată la dosarul cauzei în data de

8 martie 2006, prin care a arătat că înțelege să revendice și suprafața de 262,1

ha identificată de expert.

La termenul de judecată din data de 9 martie

2006, reclamanta a solicitat amânarea judecării cauzei și prin urmare, cererea acesteia

nu a fost pusă în discuția părților.

În aceste condiții, apelanta a solicitat

instanței de apel să aprecieze asupra admisibilității modificării obiectului cauzei

în raport de dispozițiile art. 132 și art. 134 din C. proc. civ. care statuează

că cererea de modificare a acțiunii nu poate fi primită fără acordul celeilalte

părți decât la prima zi de înfățișare, care este reprezentată de termenul la care

părțile, legal citate, pot pune concluzii.

Pe de altă parte, s-a mai susținut că reclamanta

nu a făcut dovada că, la momentul preluării terenului de către stat, acesta se mai

afla în patrimoniul său și, de asemenea, nu a făcut nici dovada calități sale de

succesoare a F.H.B.C.&S.S.S. SA.

În conformitate cu dispozițiile art. 1169

din C. civ., cel care face o propunere înaintea judecății, trebuie să o și dovedească,

respectiv, în cadrul unei acțiuni în revendicare reclamantul este cel care trebuie

să facă dovada pozitivă că este titularul dreptului de proprietate afirmat.

Ca atare, reclamanta SC O.H. SA era datoare

a face dovada că este proprietara bunului revendicat, respectiv, că acest bun s-a

aflat la un moment dat în patrimoniul său, iar între timp terenul a fost ocupat

abuziv de o altă persoană.

În cauză, reclamanta afirmă că Societatea

Anonimă pe Acțiuni, F.H.B.C.&S.S.S., ar fi fost naționalizată în conformitate

cu dispozițiile art. 1 pct. 2 din Legea nr. 119/1948, fondul de comerț trecând în

proprietatea F.H.B. care, în anul 1990 s-a transformat în SC H. SA Bușteni, iar

în anul 2000, și-a schimbat denumirea în SC O.H. SA în urma privatizării.

Aceeași lege de naționalizare prevedea

însă, la art. 11 că statul va acorda despăgubiri acționarilor întreprinderilor naționalizate

urmare a bilanțului încheiat în vederea predării către noua conducere desemnată

de stat, împrejurare care conduce la concluzia că, prin naționalizarea F.H.B.C.&S.S.S.

SA s-a întocmit un inventar al bunurilor care nu a fost depus la dosarul cauzei

pentru a se face dovada că terenul revendicat, la data naționalizării, se afla în

patrimoniul acestei societăți.

De altfel, dacă reclamanta ar fi fost succesoarea

fostului proprietar al terenului, ar fi fost în posesia unui astfel de înscris,

deoarece, potrivit art. 9 din Legea nr. 119/1948 inventarul și bilanțul se întocmeau

în trei exemplare, dintre care unul se înmâna vechiului proprietar, iar altul rămânea

la noua întreprindere astfel creată, înscrisuri care nu au fost depuse la dosar.

Față de toate aceste considerente, reclamanta

nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate, în temeiul

art. 480 din C. civ., a conchis apelanta pârâtă.

S-a mai susținut de către aceeași apelantă,

că nu există identitate între F.H.B.C.&S.S.S. și SC O.H. SA Bușteni, iar aceasta

din urmă nu este continuatoarea fabricii de hârtie naționalizate în 1948, întrucât

actuala societate are o altă structură decât cea anterioară, atât sub aspect patrimonial

cât și al membrilor, reluând cele precizate în dosarul de fond, în rejudecare.

Pe de altă parte, s-a arătat de către apelantă

că deși reclamanta susține că este proprietara de fapt și de drept a terenului în

cauză, în

realitate, proprietarul terenului este

statul român, terenul fiind înscris în amenajamentul silvic, ce constituie baza

cadastrului forestier și a titlului de proprietate al statului.

Terenul face parte deci din fondul forestier

național, proprietate publică a statului având regimul juridic prevăzut de art.

35 raportat la art. 5 din Legea nr. 18/1991, este caracterizat de inalienabilitate,

insesizabilitate și imprescriptibilitate, aparținând domeniului public al statului.

Art. 135 din Constituția României determină

formele de proprietate și regimul juridic al acestora, proprietatea publică bucurându-se

de un regim juridic propriu de protecție.

Coroborând aceste texte de lege cu

art. 3, art. 10-art. 12 și anexa 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică

și regimul juridic al acesteia, cu art. 4, art. 7 și art. 8 din Regulamentul privind

organizarea și funcționarea Regiei Naționale a Pădurilor aprobat prin H.G. nr. 1105/2003

și având în vedere probele administrate, urmează a se constata că o acțiune în revendicarea

dreptului de proprietate în contradictoriu cu statul este inadmisibilă, întrucât

singurul titlu de proprietate valabil aparține Direcției Silvice Târgoviște, anume

amenajamentul silvic, iar trecerea din domeniul public în domeniul privat se face,

după caz, prin H.G., a Consiliului local, dacă prin Constituție sau prin lege nu

se dispune altfel.

La rândul său, apelantul intervenient a

susținut că prima instanță a considerat în mod greșit că intimata reclamantă a făcut

dovada dreptului său de proprietate asupra bunurilor revendicate, prin contractul

de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1915 și că, în schimb, apelantele pârâte nu

au opus un titlu de proprietate valabil.

Or, obiectul cauzei presupunea că instanța

trebuia să verifice dacă, la momentul preluării bunurilor de către stat, acestea

se mai aflau în proprietatea intimatei, ceea ce nu a rezultata din nicio probă administrată

îu cauză.

Între momentul dobândirii bunurilor și

cel al „preluării abuzive" de către stat s-a scurs o perioadă de timp, care

putea să ducă la modificări în situația juridică a suprafeței de teren. Instanța

a invocat prezumția relativă cu privire la preluarea abuzivă de către stat a bunurilor,

prin faptul că acestea, în lipsă de alte dovezi, se află în patrimoniul acestuia.

De asemenea, instanța a reținut că statul

nu justifică dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate, neavând un titlu

de proprietate valabil, înlăturându-se astfel aplicarea dispozițiilor art. 16

din C. silv., care conferă statului dreptul de proprietate asupra terenurilor cuprinse

în amenajamentele silvice.

Totodată, au fost ignorate și prevederile

art. 35 raportate la art. 5 din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora terenurile care

fac parte din fondul forestier național sunt proprietate publică a statului, caracterizează

prin inalienabilitate, insesizabilitate și imprescriptibilitate; mai mult, nu au

fost luate în considerare nici dispozițiile art. 135 din Constituția României, care

prevăd formele de proprietate și regimul juridic al acestora.

Prin decizia civilă nr. 159 din 22

octombrie 2009, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu ninori

și de familie,

a respins ambele

apeluri, ca nefondate.

Analizând criticile cu care a fost învestită,

instanța de apel a constatat ca fiind dezlegată cu putere de lucru judecat în ciclul

procesual anterior, critica privind tardivitatea cererii modificatoare formulate

de către reclamantă după depunerea la dosar a raportului de expertiză efectuat în

cauză, motiv pentru care critica în discuție nu mai poate fi reluată, astfel că,

instanța de apel nu a analizat-o.

Referitor la criticile privind nedovedirea

de către reclamantă a dreptului de proprietate în patrimoniul său la momentul preluării

terenului de către stat său asupra terenului revendicat, instanța de apel a reținut

că prin actul de vânzare-cumpărare din 1915 F.H.B. a devenit proprietara imobilului

denumit muntele D.M.A., din județul Dâmbovița, comuna Moroieni, cu solul și subsolul,

precum și asupra peticului de pădure de pe proprietatea D.M.

Pe de altă parte, din cele trei certificate

eliberate de Camera de Comerț ș Industrie din Ploiești în anii 1946-1947 s-a reținut

că F.H.B. avea ca obiect de activitate fabricarea și vânzarea de mai mute produse,

precum și exploatări din păduri proprii și particulare; aceeași mențiune apare și

în certificatul de modificare din 9 decembrie 1948.

În acest context, instanța de apel a apreciat

că anterior naționalizării, cât și la momentul preluării de către stat, fabrica

deținea în proprietate terenuri forestiere.

Mai mult decât atât, în inventarul dosarelor

cu documentele mai importante aflate în arhiva fabricii, în ziua de 11 iunie 1948,

deci la momentul naționalizării, este menționat la pct. 28 un act de vânzare-cumpărare

a unor munți.

Din interpretarea coroborată a tuturor

acestor înscrisuri, precum și față de faptul că în prezent terenurile revendicate

se află în proprietatea statului, se desprinde o prezumție simplă în sensul că ele

se aflau în patrimoniul persoanei juridice la data naționalizării.

În ceea ce privește bilanțul din M.

Of. nr. 190/25.08.1948 s-a reținut că acesta a fost întocmit numai valoric.

Sub aspectul inventarului menționat în

cadrul motivelor de apel, curtea de apel a constatat, într-adevăr, că în lumina

dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor

industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, la predarea întreprinderii

trebuia întocmit un proces-verbal, în triplu exemplar la care ar fi trebuit alăturate

copii de pe inventar și de pe bilanț. Un exemplar al procesului verbal era înmânat

vechiului proprietar, unul se păstra la întreprindere, iar ultimul trebuia înaintat

ministerului de resort.

Deși atât pârâta cât și intervenientul

au susținut că bunul nu se mai afla în patrimoniul întreprinderii la data naționalizării

nu au produs la dosar respectivul proces-verbal și copii de pe bilanț și inventar,

deși dacă ar fi existat ar fi trebuit, la rândul lor, în calitatea de reprezentanți

ai statului, să dețină asemenea înscrisuri din arhiva ministerului de resort.

Neproducând aceste dovezi, instanța de

apel a concluzionat că, în fapt, un astfel de inventar nici nu a fost întocmit,

împrejurare ce ține chiar de caracterul abuziv al preluării și de modul în care

acesta s-a concretizat efectiv la momentul anului 1948.

În ce privește criticile apelantei pârâte,

în sensul lipsei de identitate între F.H.B.C.&S.S.S. și SC O.H. SA Bușteni și

că aceasta din urmă nu este continuatoarea fabricii de hârtie naționalizată în 1948,

curtea de apel a constatat că între părțile cauzei s-au mai purtat litigii având

același obiect, revendicare, cu privire la alte suprafețe de teren, iar foi cadrul

acelor procese s-a stabilit cu caracter irevocabil de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, că F.H.B. a fost etatizată,

neexistând dovezi că aceasta a fost desființată. Aceasta a continuat să funcționeze,

având același obiect de activitate și a fost transformată în societate comercială.

Instanța de apel a apreciat că dacă aceste

hotărâri nu au autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, fiind pronunțate în

alte litigii, dezlegarea dată de către instanța supremă problemei de drept privind

calitatea reclamantei intimate de continuatoare a fostei fabricii ce a fost naționalizată

în anul 1948, este pe deplin aplicabilă speței pendinte.

Mai mult decât atât, apelanta a formulat

o astfel de critică și prin intermediul recursului declarat împotriva primei decizii

de apel, cale de atac ce a fost respinsă, menținându-se soluția de desființare cu

trimitere pentru a se analiza valabilitatea titlului statului și a se soluționa

pe fond acțiunea în revendicare.

Sub aspectul susținerilor apelantei în

sensul că, deși reclamanta afirmă că este proprietara de fapt și de drept a terenului

în cauză, în realitate, proprietarul terenului este Statul român.

Conform art. 6 alin. (3) din Legea nr.

213/1998 instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului

statului, iar insatanța de apel a apreciat că tribunalul stabilit în mod corect

că preluarea bunului în litigiu a fost una abuzivă, întregul act de naționalizare

având un astfel de caracter.

Față de modul de preluare, statul nu și-a

constituit un titlu valabil cu privire la bun, astfel că acesta nu poate avea regimul

juridic al unui bun proprietate publică, iar simpla sa menționare în amenajamentul

silvic nu îi conferă un astfel de caracter.

Ca atare, devin incidente dispozițiile

art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 potrivit cu care bunurile preluate de către

stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului,

astfel că pot fi revendicate de către foștii proprietari sau de succesorii acestora,

dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparații.

În ipoteza finală a textului se încadrează

și intimata reclamantă, întrucât aceasta nu face parte din categoria persoanelor

îndreptățite la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, astfel cum s-a stabilit,

de altfel, cu caracter irevocabil, prin decizia de respingere a recursului; și excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare este soluționată cu putere de lucru judecat

în ciclul procesual anterior, astfel că motivele de apel cu acest obiect nu au mai

putut fi analizate.

Pe fondul acțiunii în revendicare, instanța

de apel a reținut că într-adevăr, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/1998

bunurile din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile,

numai că, bunul în litigiu a intrat în proprietatea statului fără titlu valabil,

situație în care nu se poate reține că acesta face parte din domeniul public al

statului, iar amenajamentul silvic nu poate constitui un tilu valabil pentru apelanta

pârâtă și pe care aceasta să îl opună reclamantei intimate în acțiunea în revendicare.

Așa fiind, instanța de apel a constatat

că în mod corect tribunalul a apreciat că singura care a înfățișat un titlu valabil

este reclamanta și a dat câștig de cauză acesteia, motiv pentru care ambele apeluri

au fost repinse ca nefondate.

În termen legal, împotriva acestei decizii

au promovat recurs pârâta Rega Națională a Pacurilor Romsilva, Direcția Silvică

Dâmbovița și intervenientul Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generala

a Finanțelor Publice Dâmbovița.

I. Recurenta pârâtă a susținut prin motivele

sale de recurs, în esență, următoarele:

acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, este inadmisibilă,

astfel cum s-a statuat prin decizia 33/2008 pronunțată de secțiile unite el

Înaltei Curți de Casație și Justiție; legea specială a instituit o procedură administativă

derogatorie de la dreptul comun și trebuie urmată cu prioritate.

de apel în mod nelegal a dezlegat critica sa referitoare la modificarea tardivă

a cerereii de chemare în judecată, formulată în fața primei instanțe de reclamanta

cauzei, anume, după depunerea raportului de expertiză topo dispus pentru soluționarea

acțiunii.

În plus, în dezvoltarea aceluiași motiv,

recurenta reia cele arătate în etapele procesuale anterioare, fără a critica în

realitate cele argumentate de instanța de apel pentru înlăturarea criticii cu acest

obiect; restul susținerilor dezvoltate pentru argumentarea acestui motiv de recurs,

privesc aspecte de apreciere a probei cu expertiză topo cu privire la întinderea

dreptului de proprietate pretins de reclamantă și recunoscut de instanțele de fond

în favoarea acesteia.

recurenta pârâtă învederează că reclamantul unei astfel de cereri este ținut să

probeze că este titularul dreptului de proprietate, respectiv, că bunul s-a aflat

în patrimoniul său la data preluării abuzive a acestuia; or, prin înscrisurile cauzei,

o atare dovadă nu a fost produsă de reclamantă, în temeiul art. 480 din C. civ.

Instanța de apel a considerat în mod corect

că bunul poate fi revendicat de foștii proprietari sau de succesorii acestora, însă,

a confirmat soluția instanței de fond, deși reclamanta nu a făcut dovada că este

succesoarea dreptului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare din anul 1915.

Astfel, s-a reținut că statul a preluat

prin naționalizare atât activul cât și pasivul societății cumpărătoare, cu toate

că din probele cauzei nu a reieșit că aceasta mai avea în patrimoniul suprafața

de teren revendicată în cauză.

În realitate, dreptul de proprietate aparține

statului român, fiind înscris în amenajamentul silvic ce constituie baza cadastrului

forestier, este parte din fondul forestier național și este proprietate publică,

fiind inalienabil, insesizabil și imprescriptibil.

Recurenta mai susține că instanța de apel

a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 5 și art. 35 din Legea nr. 18/1991,

a art. 16 din C. silv., dar și a art. 3, art. 10, art. 11 și art. 12 din Legea

nr. 213/1998 și a anexei nr. 1 la aceeași lege.

În consecință, recurenta pârâtă solicită

admiterea recursului său, în sensul respingerii acțiunii ca inadmisibile, având

în vedere prioritatea legii speciale în concurs cu dreptul comun, dar și pentru

aceea că reclamanta nu a făcut dovada că la momentul preluării terenului de către

stat se mai afla în patrimoniul său și, în plus, nu a făcut dovada că este succesoarea

„F.H.B.C.&S.S.S."; mai mult, reclamanta a revendicat doar muntele D.M.A

de 27 ha, nu și muntele D.M., cu o suprafață de 262,1 ha.

II. Recurentul intervenient Ministerul

Finanțelor Publice, prin motivele sale de recurs, s-a prevalat de dispozițiile

art. 304 pct. 7 și 8 din C. proc. civ.

în revendicare formulată de reclamantă, instanța de apel a avut în vedere dispozițiile

art. 6 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 213/1998, considerând că reclamanta

a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra bunurilor revendicate prin contractul

de vânzare-cumpărare din 1915, în timp ce pârâta nu a opus un titlu de proprietate

valabil.

Recurentul consideră că instanța de apel

trebuia să verifice dacă bunurile revendicate se mai aflau în proprietatea intimatei

la data preluării în proprietatea statului, întrucât, din probele cauzei a rezultat

doar că la data naționalizării, în anul 1948, reclamanta avea în exploatare păduri

proprii, însă nu s-a specificat care erau aceste păduri și ce suprafețe aveau, după

cum nici nu s-a făcut dovada identității dintre suprafețele cumpărate în anul 1915

și cele naționalizate în anul 1948.

Recurentul susține că această constatare

era importantă întrucât între momentul dobândirii bunurilor și cel al preluării

abuzive de către stat, s-a scurs o perioadă mare de timp care putea aduce modificări

în ce privește titularul dreptului de proprietate și situația juridică a imobilului.

S-a învederat instanței de recurs că pe

rolul diferitelor instanțe se află încă două dosare cu obiect similar, în care reclamanta

revendică alte sute de hectare de pădure ce fac parte, de asemenea, din domeniul

public al statului. Or, în aceste condiții, fără precizarea expresă a denumirii

pădurilor preluate, a suprafeței lor, nu se poate afirma cu certitudine că terenurile

revendicate în prezenta cauză existau în patrimoniul societății la momentul preluării

lor de către stat.

Instanța de apel a invocat prezumția relativă

cu privire la preluarea abuzivă de stat a bunurilor, prin faptul că acestea, în

lipsă de alte dovezi, se află în patrimoniul acestuia.

Totodată, curtea de apel a reținut că statul

nu justifică dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate, în absența unui

titlu valabil de proprietate, ignorându-se dispozițiile art. 16 din C. silv. care

constituie titlul de proprietate al statului.

De asemenea, au fost ignorate și prevederile

art. 35 raportat la art. 5 din Legea nr. 18/1991, potrivit cărora terenurile care

fac parte din fondul forestier național, proprietate publică a statului, așadar,

inalienabilă, insesizabilă și imprescriptibilă; tot astfel, nu au fost luate în

considerare nici dispozițiile art. 135 din Constituția României.

În concluzie, recurentul susține că titlului

de proprietate al reclamantei, contractul de vânzare-cumpărare din 1915, statul

opune amenajamentul silvic, respectiv, art. 16 din C. silv., cu valoare de titlu

valabil de proprietate; se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei

recurate, în sensul schimbării în tot a sentinței, iar pe fond, respingerea acțiunii.

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare

împotriva ambelor recursuri, solicitând menținerea deciziei atacate.

Prin încheierea de ședință din 7 mai 2010,

Înalta Curte de Casație și Justiție a pus în vedere intimatei reclamante să depună

la dosar bilanțul încheiat în baza art. 6 alin. (1) din Legea nr. 119/1948, actele

constitutive ale F.H.B. înființate în anul 1882, ca și toate înscrisurile ulterioare

în baza căreia reclamanta a funcționat de la data naționalizării până în prezent;

de asemenea, s-a pus în vedere părților să depună la dosar înscrisuri referitoare

la soluționarea irevocabilă a celorlalte două cauze aflate pe rolul instanțelor

judecătorești, având obiect similar.

Intimata reclamantă, la termenul din 1

octombrie 2010, a îndeplinit parțial obligația procesuală stabilită în sarcina sa,

și depus la dosar în copie următoarele înscrisuri: bilanțul F.H.B., încheiat în

anul 1947, bilanțul extracontabil încheiat la 11 iunie 1948, publicat în M. Of.

nr. 133b/1948 și anexele acestuia: activ, pasiv, debite, credite, bilanț defalcat

Centrala Bușteni și Secția Celuloză, cont de profit și pierdere.

Părțile nu au făcut dovada soluționării

irevocabile a vreuneia dintre celelalte două cauze cu obiect similar (respectiv,

revendicarea pădurilor aferente munților J., M. și B.), aflate pe rolul instanțelor

judecătorești, susținându-se că una dintre ele este pe rolul instanțelor de fond,

iar cealaltă în etapa procesuală a recursului.

Recursurile formulate sunt fondate, potrivit

celor ce urmează.

Referitor la primele două critici formulate

de recurenta pârâtă (și parțial, și intervenientul) privind excepția inadmisibilității

acțiunii în revendicare, ca și excepția tardivității cererii completatoare formulate

de reclamantă la 8 martie 2006, reprezintă chestiuni deja dezlegate cu putere de

lucru judecat în ciclul procesual anterior, finalizat prin pronunțarea deciziei

civile nr. 1193 din 21 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, probleme de drept care, în rejudecare, s-au

impus cu titlu obligatoriu instanțelor de fond, astfel cum ele au fost dezlegate

de instanța de casare, date fiind prevederile art. 315 alin. (1) din C. proc.

civ.

Aceste constatări se regăsesc, de altfel,

și în considerentele deciziei recurate, întrucât pârâta le-a reiterat cu titlu de

critici și în faza apelului, după cum în prezentul recurs, recurenta formulează

din nou, susțineri pe fondul acestor excepții, fără a avea în vedere și a critica

cele reținute de instanța de apel, relative la puterea de lucru judecat și imposibilitatea

reevaluării lor, pentru acest motiv.

Ca atare, acțiunea în revendicare întemeiată

pe dreptul comun este admisibilă, dată fiind împrejurarea excluderii reclamantei

de la beneficiul legii speciale, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001, modificat ca atare prin O.U.G. nr. 184/2002, o soluție contarară

negând dreptul de acces la instanță al reclamantei, în chiar substanța sa, ceea

ce este contrar dispozițiilor art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Prin urmare, de vreme ce legea specială

este inaplicabilă, dreptul comun rămâne pentru reclamantă drept singurul temei juridic

adecvat pentru analiza judiciară a pretențiilor deduse judecății.

Referirea recurentei pârâte la cele statuate

de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție prin decizia 33 din

9 iunie 2008, nu poate readuce în mod legal în dezbatere excepția inadmisibilității,

întrucât, pe de o parte, recursul în interesul legii a fost pronunțat ulterior statuării

cu caracter irevocabil asupra chestiunii admisibilității acțiunii în revendicare

în prezenta cauză [sens în care dispune art. 329 alin. (3) din C. proc. civ.], și,

în plus, prin această decizie în interesul legii s-a stabilit, dimpotrivă, că acțiunile

în revendicare întemeiate pe dreptul comun, sunt admisibile în două situații de

excepție, și anume: în cazul persoanelor exceptate de la procedura acestui act normativ

(ca în speță) și al celor care, din motive independente de voința lor, nu au putut

să utilizeze această procedură în termenele legale.

Înalta Curte constată, însă, a fi fondate

criticile de nelegalitate formulate de ambii recurenți cu privire la soluția dată

criticilor formulate în apel, referitoare la fondul cererii în revendicare, respectiv,

la stabilirea titularului real al dreptului de proprietate asupra obiectului cererii

de chemare în judecată, ceea ce reprezintă finalitatea unei cereri în revendicare,

posibil a fi atinsă prin corecta aplicare a criteriilor doctrinare și jurisprudențiale

dezvoltate pentru soluționarea ei.

Circumscris dreptului comun (art. 480 și

urm. din C. civ., dar și art. 6 din Legea nr. 213/1998) ce constituie temeiul juridic

al cererii, acțiunea în revendicare, ca acțiune reală și petitorie, este acțiunea

prin care proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului său de la posesorul

neproprietar.

Fiind o acțiune reală, ea însoțește, apără

și se întemeiază pe însuși dreptul real de proprietate, iar datorită caracterului

său petitoriu, prin promovarea ei, se tinde chiar la stabilirea directă a existenței

dreptului de proprietate al titularului ei.

Astfel, pornind de la situația de fapt

reținută în cauză, se constată că prin contractul de vânzare-cumpărare din 24

noiembrie 1915, transcris Societatea anonimă "F.H.B.C.&S.S.S." (înființată

în 1882) a dobândit în proprietate suprafețele de teren ce reprezintă muntele D.M.A.

și D.M. din corn. M., jud. Dâmbovița, cu o suprafață împădurită însumând 289, 1

ha [262,1 ha muntele D.M.A lit. a) din contract și 27 ha, muntele D.M. lit. b) din

contract], respectiv, terenul revendicat de reclamanta cauzei (pădurea aferentă

celor doi munți), potrivit cererii precizatoare depuse la Dosarul nr. 4277/2005

al Tribunalului Dâmbovița.

"F.H.B.C.&S.S.S." a fost

naționalizată, etatizată, prin Legea nr. 119/1948, devenind proprietate de stat,

iar la 29 octombrie 1948, prin decizia Ministerului Industriei publicată în M.

Of., și-a schimbat denumirea în "F.H.S.", astfel cum reiese din adresa

din 15 din 9 decembrie 1948 emisă de Camera de Comerț și Industrie din Ploiești;

din cuprinsul aceluiași înscris, rezultă că ultimul bilanț a fost întocmit la 31

decembrie 1947, depus de altfel, la Dosar apel nr. 4752/120/2008 și publicat la

21 august 1948 dosar apel, dar și în recurs.

Potrivit înscrisurilor cauzei, astfel cum

instanțele de fond au reținut, la data naționalizării, F.H.C.&S.S.S. deținea

în proprietate suprafețele de teren ce fac obiectul contractului de vânzare-cumpărare

din 24 noiembrie 1915, la dosar găsindu-se copii ale proceselor-verbale din data

de 12 Iunie 1948 de inventariere a "documentelor importante" aflate la

sediul Fabricii, după cum au fost anexate și înscrisuri din care rezultă că fie

în anul 1946, fie la momentul 31 martie 1948, societatea anonimă pe acțiuni menționată,

avea în exploatare pentru realizarea scopului său social, "păduri propriiji

particulare".

Ca atare, Înalta Curte constată că în mod

corect instanța de apel a apreciat în temeiul unei prezumții judiciare simple, că

pârâta sau intervenientul, care au afirmat posibilitatea ca anterior naționalizării

din 11 iunie 1948, munții D.M. și D.M.A. (obiect al contractului din 1915) să fi

fost înstrăinați de proprietara lor, erau ținuți să probeze o atare susținere, potrivit

regulii actori incurriitpmbutio (art. 1169 din C. civ.), pentru a răsturna prezumția

simplă juris tartum, anterior expusă (posibilă, în condițiile art. 1203 din C.

civ.), susceptibilă de dovada contrară.

Deși nu au fost produse probe directe,

tot în temeiul unor prezumții simple, instanța de apel a reținut că în perioada

1948-1990, persoana juridica mțiomlizată a continuat să funcționeze potrivit obiectului

său de activitate, sub denumirea „Î.H.B.", astfel cum este menționată în anexa

la H.G. nr. 1176/1990 prin care aceasta a fost înființată ca societate comercială

în baza Legii nr. 15/1990, schimbându-și denumirea în SC H. SA Bușteni, ce a fost

înmatriculată la Registrul Comerțului Prahova sub această denumire, în anul 1991.

Certificatul din 5 septembrie 2002 emis

de Camera de Comerț și Industrie Prahova, atestă această împrejurare a înmatriculării

SC H. SA Bușteni la data de 29 martie 1991, fără însă a se putea acorda, în mod

legal, valoare doveditoare mențiunilor făcute de emitentă, în afara atribuțiilor

sale legale, astfel cum sunt stabilite prin Legea nr. 26/1990, în considerarea unor

pretinse aspecte de notorietate, dar în absența unor evidențe în materie comercială

pentru perioada în care Registrul Comerțului nu a existat în România (1949 -1990).

Așa cum reclamanta precizează în motivarea

cererii de chemare în judecată, art. 6 din H.G. nr. 1176/1990 prevede că: „Societățile

ce rezultă din reorganizarea întreprinderilor de stat preiau activul și pasivul

acestora și sunt aceleași persoane juridice cu întreprinderea de stat reorganizată

sub formă de societate comercială."

În sfârșit, la 23 februarie 2000, SC

H. SA Bușteni a fost integral privatizată, iar cumpărătoarea pachetului majoritar

de acțiuni (77,529% din totalul capitalului social) a fost achiziționat de SC

O.H. SA București, care a încheiat cu A.P.A.P.S. contractul de vânzare-cumpărare

acțiuni din 2 martie 2000, achitând integral prețul acțiunilor, potrivit adresei

emise de A.P.A.P.S. din 17 martie 2004 (Dosar 4277/2005 al Tribunalului Dâbovița).

La 21 aprilie 2000, potrivit adresei Camerei

de Comerț a Județului Prahova din 2000, s-a făcut mențiunea modificării actului

constitutiv al SC H. SA Bușteni, care privea și schimbarea denumirii socității în

SC O.H. SA, reclamanta cauzei.

Temieul juridic al acțiunii, așa cum s-a

arătat, îl constituie dispozițiile art. 480 din C. civ. și art. 6 din Legea nr.

213/1998.

Astfel, art. 6 alin. (3) din Legea nr.

213/1998 dispune că bunurile preluate de către stat fără un titlu valabil, inclusiv

cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de către foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale

de reparații.

În raport de cele anterior redate, pe fondul

cererii în revendicare trebuie cercetat dacă reclamanta cauzei este fost proprietar

sau succesoral proprietarului naționalizat, pentru a se putea dispune admiterea

cererii în revendicare, în soluționarea criticii recurentei pârâte care a susținut

că, deși s-a stabilit că reclamanta este continuatoarea societății naționalizate,

nu s-a dovedit că are același patrimoniu.

Realizarea acestei analize este de esența

acțiunii în revendicare, întrucât rezultatul ei privește chiar stabilirea directă

a existenței dreptului de proprietate în patrimoniul celui ce revendică, deci, al

reclamantei.

Instanța de apel a făcut o greșită aplicare

a regulilor soluționării acțiunii în revendicare, chiar în contextul unor imobile

preluate de stat cu sau fără titlu valabil, cereri care au un anumit specific dat

de modalitatea de deposedare a proprietarului.

Așa cum deja s-a stabilit în hotărârile

judecătorești pronunțate în cauze