ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4806/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată a pârâților C.E., P.G., S.R., S.D., L.N. și H.I., înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița la 08 iulie 2005, reclamanta SC V. SA a solicitat obligarea acestora la plata contravalorii lucrărilor de investiții, efectuate la Complexul P. din Munții Bucegi și acordarea unui drept de retenție asupra imobilelor(clădirea principală, casa cabanierilor și cabana principală) până la plata efectivă a dezdăunărilor, cu motivarea că sentința civilă nr. 1589 din 27 decembrie 1999 a Judecătoriei Pucioasa prin care a fost obligată să respecte pârâților dreptul de proprietate asupra complexului menționat, devenită irevocabilă, a fost modificată în sens contrar ca urmare a revizuirii promovată de SC V. SA Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în anulare declarat de procurorul general, menținând prin decizia pronunțată în dosarul 3840/2003 sentința judecătoriei.

S-a mai arătat că recursul în anulare se referă la faptul că deși clădirile ce compun Complexul P. sunt construite de societate, aceasta nu este proprietara edificiilor întrucât proprietarii terenului devin prin accesiune și proprietarii clădirilor, reclamanta fiind îndreptățită la acordarea despăgubirilor. În drept s-au invocat prevederile art. 494 și art. 992 C. civ. Pârâții au formulat întâmpinare, invocând excepțiile netimbrării cererii și lipsei calității procesuale active și pasive, expunând istoricul imobilelor, arătând că bunurile în litigiu au fost edificate de autorul acestora S.P., preluate în mod abuziv de statul comunist prin ordin de rechiziție și folosite de diverse întreprinderi printre care nu poate justifica nici un drept asupra lor.

Prin sentința civilă nr. 1601 din 06 decembrie 2006, Tribunalul Dâmbovița a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, reținând că cerința timbrajului a fost satisfăcută pe parcursul judecății și că nu s-a mai stăruit în cealaltă excepție. A respins acțiunea reclamantei care a fost obligată la 2000 lei cheltuieli de judecată. Curtea de Apel Ploiești a admis apelurile părților prin decizia civilă nr. 92 din 26 februarie 2007 și a desființat sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare cu argumentarea că deși pârâtul S.D. a decedat pe parcursul procesului la prima instanță, a figurat în continuare ca parte în litigiu așa încât hotărârea pronunțată în aceste condiții este lovită de nulitate.

Dosarul s-a înregistrat sub nr. 3143/120/2001. Examinând cererea formulată prin prisma probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile în materie, tribunalul a apreciat-o întemeiată în parte reținând că autorul pârâților, S.P., a avut în proprietate în zona Padina, un teren și un complex turistic, testate succesorilor săi care le-au stăpânit până în anul 1948 când au fost rechiziționate de statul comunist; în 1954 cabana Padina a fost demolată de I.S.R.B.C. Sinaia (întreprindere de stat), în 1955 s-a început construcția cabanei noi, pe același amplasament, cu finanțarea Consiliului Central al Sindicatelor, în anul 1964 s-au realizat renovări și extinderi din finanțarea O.J.T. Prahova iar în anul 1983 s-a început edificarea unei noi cabane cu finanțarea O.J.T.

Dâmbovița, pe amplasamentul uneia existente(evoluția în timp a modificărilor constructive este expusă în expertiza de la filele 157 și următoarele din dosarul 5006/2005 al Tribunalului Dâmbovița). Prin sentința civilă nr. 781 din 31 ianuarie 1992 a Judecătoriei Târgoviște, s-a admis plângerea petiționarei C.E. formulată în contradictoriu cu Comisia județeană Dâmbovița de fond funciar, dispunându-se reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea acesteia pentru 10 ha teren pășune, situat în Muntele Padina. Hotărârea a fost urmată de emiterea Ordinului prefectului nr. 10 din 30 ianuarie 1995 pentru această suprafață. Persoana îndreptățită s-a înscris provizoriu cu acest imobil în Cartea Funciară, potrivit încheierii din 30 noiembrie 1999 pronunțată în dosarul nr.285 al Judecătoriei Pucioasa.

Judecătoria Pucioasa a admis acțiunea reclamantei SC V. SA, prin sentința civilă nr. 733 din 28 mai 1997, în contradictoriu cu D.S. Târgoviște și a constatat că aceasta are un drept de proprietate asupra terenului de 7957 mp, aferent cabanei P. Aceeași instanță, prin sentința civilă nr. 1589 din 27 decembrie 1999, a admis acțiunea în revendicare promovată de reclamanții C.E., P.G., L.N., H.I. și S.A., obligând pârâta SC V. SA să le lase în deplină proprietate și posesie C.T.P. din Munții Bucegi. Ca urmare a acestei sentințe, persoanele recunoscute ca proprietare ale imobilelor, au încheiat cu SC P.C., la 29 decembrie 2000, contractul de locație de gestiune, pentru perioada 01 mai 2001-31 decembrie 2001, societatea obligându-se să achite contravaloarea chiriei și să efectueze lucrările de întreținere, reparații și să înlocuiască elementele de construcție, potrivit termenilor contractuali (filele 96-98 din dosarul 3143/120/2007).

La 15 februarie 2002, Judecătoria Pucioasa a admis acțiunea reclamantei SC V. SA împotriva pârâților Comisia locală de fond funciar Moroieni, Comisia județeană Dâmbovița, C.E. și S.A., constatând nulitatea parțială a Ordinului prefectului nr. 10/1995, pentru suprafața de 7955 mp teren aferent cabanei P. Hotărârea (nr. 152) a devenit definitivă și irevocabilă prin deciziile civile nr. 559 din 20 mai 2002 a Tribunalului Dâmbovița și nr. 457 din 18 aprilie 2003 a Curții de Apel Târgu Mureș.

Potrivit sentinței civile nr. 1454 din 12 octombrie 2001 a Judecătoriei Pucioasa, a fost respinsă cererea de revizuire a sentinței civile nr. 1589 din 27 decembrie 1999 a aceleiași instanțe, formulată de revizuienta SC V. SA, soluția fiind schimbată de Tribunalul Dâmbovița prin admiterea apelului (decizia nr. 274 din 20 martie 2002), admiterea cererii de revizuire și schimbarea hotărârii nr. 1589 din 27 decembrie 1999, în sensul respingerii acțiunii în revendicare formulată de reclamanții C.E., P.G., L.N., H.I. și S.A.. Decizia a devenit irevocabilă prin decizia nr. 148J din 08 iulie 2002 a Curții de Apel Ploiești. Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit deciziei nr. 5915 din 05 iulie 2005, a admis recursul în anulare declarat împotriva ultimelor două decizii de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și, casându-le, a menținut sentința civilă nr. 1454/2001 a Judecătoriei Pucioasa.

Față de cele statuate mai sus, în litigiul pendinte reclamanta SC V. SA a solicitat obligarea proprietarilor terenului și construcțiilor la plata contravalorii investițiilor efectuate prin lucrările noi de construcții și îmbunătățirile aduse clădirilor, identificate prin expertiza întocmită. Pârâții susțin în esență că cererea este îndreptată greșit împotriva lor pentru că în conformitate cu dispozițiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 despăgubirile puteau fi solicitate numai statului, iar în privința cererii de sechestru judiciar se solicită respingerea ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea condițiilor legale înscrise în art. 598 C. proc. civ.

Chiar dacă reclamanta a fost sancționată contravențional de Primăria comunei Moroieni pentru edificarea unei cabane, fără autorizație de construcție, conform procesului verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. 3575 din 12 august 2004, această împrejurare relevă numai nerespectarea regimului autorizării construcțiilor reglementat de Legea nr. 50/1991 și nu demonstrează reaua credință, așa cum pretind pârâții. In spiritul deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu cele arătate, în temeiul art. 494 C. civ., reclamanta este îndreptățită la plata despăgubirilor, altfel pârâții se îmbogățesc fără justă cauză. Cuantumul acestora a fost determinat prin expertiza întocmită la prima judecată a fondului, a fost acordat numai pentru cabana principală, cabana nouă și casa cabanierului astfel cum au fost solicitate prin cererea introductivă (1.998.8501ei).

In privința susținerii pârâților conform căreia o serie de lucrări de reparații și de întreținere curentă au fost executate de SC P.C., s-a reținut că nu au depus nici un înscris doveditor al acestora, iar în lucrarea de specialitate s-a menționat că au fost cuprinse pe costuri (fila 162 dosar 5006/2005). Tribunalul Dâmbovița, prin sentința civilă nr. 847 pronunțată la 20 septembrie 2007 a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC V. SA Târgoviște, prin reprezentat legal I.C., în contradictoriu cu intimații C.E., P.G., S.R., L.N.V., H.I.C. și S.E. moștenitoarea defunctului S.D., fiind obligați pârâții să-i achite reclamantei contravaloarea lucrărilor de investiții efectuate a Complexul P., în cuantum de 1.998.850 lei.

Prin aceeași sentință s-a respins capătul de cerere privind acordarea dreptului de retenție până la plata despăgubirilor, s-a respins cererea privind instituirea sechestrului judiciar, fiind obligați pârâții la 26.980 lei cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței civile sus menționată au declarat apel pârâții C.E., P.G., L.N.V., H.I.C., S.R. și S.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pentru următoarele motive: Prima critică se referă la faptul că greșit s-a respins excepția lipsei procesuale pasive a apelanților. Se susține, de asemenea, că din actele dosarului, rezultă că imobilul în litigiu a fost și este proprietatea autorului lor P.S. și respectiv al acestora, iar faptul că statul a folosit și a exploatat acest imobil în scopuri turistice, nu îndreptățește nici statul, nicio altă persoană fizică sau juridică să pretindă că ar fi dobândit vreun drept asupra imobilului, în condiții legale.

A doua critică se referă la faptul că, greșit s-a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, întrucât reclamanta SC V. SA a intrat în posesia complexului Padina prin contractul de vânzare cumpărare de acțiuni, cu plata integrală, nr. 19/2002, contract prin care se atestă că Ministerul Turismului, în calitate de vânzător și reclamanta, în calitate de cumpărător, a intervenit acest contract prin care s-a transmis reclamantei un număr de 228.967 de acțiuni cu valoare toată de 5.724.175 mii lei, reprezentând 76, 9296% din valoarea capitalului social subscris al societății, astfel că reclamanta a cumpărat numai acțiuni, nu și dreptul de proprietate asupra complexului P. Pe fondul cauzei, apelanții critică sentința ca fiind nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente: Se critică sentința, pentru că instanța a reținut în mod greșit că reclamanta este constructor de bună credință, motivându-și această susținere pe dispozițiile H.G.

nr. 1041/1990, Ordinul nr. 154/1991, acte care, susține instanța, au fost de natură să creeze societății nu un drept de proprietate, ci aparența acestui drept real și implicit credința că era proprietara imobilelor. Se critică, de asemenea, sentința instanței de fond întrucât acțiunea introductivă de instanță nu este dovedită, astfel că, în mod greșit, instanța de fond și-a însușit, în totalitate, concluziile raportului de expertiză, mai ales că, potrivit art. 1169 C. civ., reclamantul trebuia să dovedească, mai întâi, necesitatea efectuării lucrărilor, să le stabilească și caracterul , respectiv lucrări de întreținere necesare și utile și lucrări de investiție pentru care trebuia să producă dovezi, precum și dovada că a avut acordul proprietarului sau a statului, pentru perioada în care se afla în posesia acestuia.

Apreciază apelanții că în mod greșit instanța de fond a respins efectuarea unei contraexpertize care se impunea datorită neconcordanței între expertiză întocmită de expert G. și coraportul întocmit de expert I.L., în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor. Referitor la cheltuielile de judecată, apelanții arată că nu sunt de acord cu plata acestora, întrucât acțiunea trebuia respinsă, reclamanta fiind de rea credință. În ședința de judecată din 10 ianuarie 2008, în baza dispozițiilor art. 295 C. proc. civ. s-a dispus completarea probelor cu acte, interogatorii și expertiză în construcții. Raportul de expertiză în construcții a fost întocmit de expert C.M., ce a fost completat de către același expert, ca urmare a încuviințării obiecțiunilor formulate atât de apelant cât și de intimată.

Examinând sentința apelată, prin prisma criticilor formulate, a actelor și lucrărilor dosarului, a dispozițiilor legale ce au incidență în soluționarea apelului, Curtea de Apel Ploiești prin decizia civilă nr. 270/2008 a reținut că acesta este fondat. S-a respins și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, întrucât între apelanți și reclamanta intimată există raportul juridic determinat de admiterea acțiunii în revendicare de către apelanți și contractul de vânzare-cumpărare nr. 19/2002. A fost reținut ca fondată critica apelanților, în sensul că reclamanta este constructor de rea credință, întrucât prin H.G. nr. 1041/1990 și Ordinul 154/1991, intimata nu a obținut vreun drept de proprietate asupra imobilelor.

Prin expertiza în construcții - refacere - efectuată de către expert C.M. s-a stabilit că valoarea totală a materialelor și a muncii prestate este în cuantum de 727.436,20 lei. În speța de față, din valoarea sus menționată de 727.436,20 lei s-au scăzut cheltuielile voluptorii, care sunt calculate de expert, atât în varianta I, cât și în varianta a II a, la suma de 386.392 lei, astfel că, contravaloarea îmbunătățirilor necesare si utile la care au fost obligați pârâții apelanți către reclamantă , este de 341.044, 20 lei, conform art. 494 alin. (3) C. civ. În consecință, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ. Curtea a admis apelul, a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că a obligat pârâții la plata sumei de 341.044, 20 lei, către reclamantă, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate la imobilele în litigiu, astfel cum rezultă din raportul de expertiză - refacere C.M.

, fila 354 dosar apel. În ceea ce privește critica privind obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată, Curtea a reținut că este nefondată, întrucât s-a admis apelul și s-a schimbat în parte sentința tribunalului, numai în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor. S-au menținut restul dispozițiilor sentinței civile. In baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., a fost obligată intimata reclamantă, la plata către apelanți, a sumei de 19393 cheltuieli de judecată, cheltuieli reprezentând onorariul de expertiză și onorariul de avocat. Împotriva deciziei civile nr. 270 din 27 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul 3143/120/2007 a declarat recurs reclamanta SC V. SA care a invocat cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. Se susține că, în urma revenirii de către completul de judecata la măsura de stabilire a obiectivelor expertizei de către expertul desemnat de instanță, și în urma faptului că, instanța deși a constatat ca expertul a refuzat sa răspundă la obiectivele stabilite, s-a respins cererea de a-l obliga pe expert să evalueze hotelul cu cinci etaje construit, s-a depus cerere de recuzare a judecătorilor curții și a președintelui Curții de Apel Ploiești. Completul de judecată a refuzat să ia măsura legală și apoi același complet de judecată, compus tot din judecătorii recuzați a respins cererea ca inadmisibilă, dar a motivat-o ca neîntemeiată întrucât au stabilit că cererea de recuzare trebuia motivată separat pentru fiecare judecător în parte, constatare care trebuia făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Se susține pe fond, că în mod greșit instanța Curții de Apel a admis apelul și a modificat sentința tribunalului care stabilea valoarea investițiilor SC V. la Complexul P. Se mai consideră că refuzul expertului de a evalua hotelul nou construit a avut ca rezultat stabilirea valorii investițiilor la valoarea de 7.274.362.000 lei vechi. Mai mult decât atât, expertul a subevaluat lucrările de investiții de la cabana principală și casa cabanierului și a refuzat să argumenteze înlăturarea evaluării făcute de expertul C.L., evaluare care a pus în evidență temeinicia sentinței pronunțate de instanța de fond. Împotriva deciziei au declarat recurs și pârâții care au criticat-o pentru următoarele considerente: Greșit instanța de apel a respins cele două excepții de ordine publică, respectiv lipsa calității procesuale pasive a pârâților și lipsa calității procesuale active a reclamantei intimate SC V. SA.

Nu s-a avut în vedere că principiul răspunderii pentru îmbunătățirile efectuate de chiriași la imobilul preluat abuziv se regăsește în art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Se mai susține greșita interpretare a art. 494 C. civ., și a art. 644- 645 C. civ. O altă critică vizează incidența art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece decizia ar fi contradictorie sub aspectul despăgubirilor și a modalității de calcul, ele contravenind expertizei efectuate de expert C. La dosarul cauzei părțile au depus contractul de vânzare-cumpărare nr. 2663 din 15 iulie 2010 și nr. 2664 din 15 iulie 2010 prin care se atestă vânzarea-cumpărare imobilelor ce fac obiectul litigiului dedus judecății și în cuprinsul cărora părțile declară că înțeleg să renunțe la toate litigiile existente, respectiv dosarul nr. 3143/120/2007 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și dosarul nr. 1839/120/2007 aflat pe rolul Tribunalului Dâmbovița, în condițiile art. 247 C. proc.

civ. S-a mai consemnat în cuprinsul acestor înscrisuri că părțile nu mai au pretenții una împotriva celeilalte cu privire la imobilul ce face obiectul contractelor respective. Analizând recursurile declarate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea sunt fondate pentru considerentele ce succed: Dispozițiile art. 247 C. proc. civ. prevăd că, dacă reclamanta dorește să renunțe la însuși dreptul subiectiv pretins, aceasta se poate face în ședință sau prin înscris autentic. În aplicarea principiului disponibilității, care guvernează procesul civil, principiu în conținutul căruia intră și dreptul de a face acte de dispoziție sub forma renunțării la dreptul pretins, Înalta Curte de Casație și Justiție va analiza cauza din perspectiva prevederilor art. 247 C. proc.

civ. Astfel, se va verifica dacă din cuprinsul înscrisurilor atașate la dosar rezultă voința neechivocă și expresă a părții de a renunța la însuși dreptul subiectiv pretins. Înscrisurile depuse de părți la dosarul cauzei sunt înscrisuri autentice, în cuprinsul celor două contracte de vânzare-cumpărare nr. 2663 din 15 iulie 2010 și nr. 2664 din 15 iulie 2010, a imobilelor ce fac obiectul litigiului, fiind inserată acea manifestare de voință a reclamantei de a renunța la dreptul pretins, în dosarul nr. 3143/120/2007 al Înaltei Curți de Casație și Justiție în condițiile art. 247 C. proc. civ. S-a mai consemnat în aceleași înscrisuri că părțile înțeleg să nu mai aibă pretenții una împotriva celeilalte privitor la imobilele în discuție.

Fiind exprimată voința neechivocă și expresă a reclamantei SC V. SA de a renunța la însuși dreptul pretins, în contradictoriu cu pârâții persoane fizice, Înalta Curte de Casație și Justiție va face aplicarea dispozițiilor art. 247 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd că, atunci când se renunță la însuși dreptul pretins, instanța va da o hotărâre prin care va respinge cererea în fond și va hotărî asupra cheltuielilor. Pentru aceste considerente, se vor admite recursurile declarate și în baza art. 314 C. proc. civ., se vor casa decizia civilă nr. 270 din 27 noiembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești și sentința civilă nr. 847 din 20 septembrie 2007 a Tribunalului Dâmbovița și pe fond se va respinge acțiunea formulată de reclamanta SC V. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta SC V. S.A și pârâții P.G., H.L.E., H.H.S., C.E., L.N.V., H.I.C., S.R., S.E. împotriva deciziei civile nr. 270 din 27 noiembrie 2008 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și sentința civilă nr. 847 din 20 septembrie 2007 a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă, și, pe fond, respinge acțiunea reclamantei SC V. S.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2010.