ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5932/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5932/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată sub nr. 7756 din 08 decembrie 2005, reclamanta SC O.H. SA

Bușteni

a chemat în judecată pe pârâții localitatea

M., județul Dâmbovița, Consiliul Local M. și Direcția Silvică T., solicitând

să-i fie restituită și lăsată în deplină posesie și proprietate suprafața de

teren de 102 ha și 9.000 m.p., cunoscută sub denumirea de Muntele B.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că această

suprafață de teren a fost proprietatea fabricii de hârtie B., fiind cumpărată

prin actul de vânzare-cumpărare din 13 februarie 1912, transcris la Tribunalul

Județean Dâmbovita sub nr. AA din 13 martie 1912 și preluată abuziv de Statul Român

în anul 1948, prin efectul naționalizării reglementată de Legea nr. 119/1948.

A arătat reclamanta că este succesoarea fabricii de hârtie

B. deoarece prin actul de naționalizare nu s-a desființat fabrica,

ca persoană juridică, ci doar a fost etatizată, iar ulterior,

în anul 1991, societatea a fost înregistrată în Registrul de Comerț Prahova sub

denumirea SC H. SA Bușteni; în luna martie 2000 societatea a fost privatizată prin

vânzarea acțiunilor deținute de F.P.S., schimbându-și denumirea în SC O.H. SA.

Prin sentința civilă nr. 1678 din 21 decembrie 2006

a Tribunalului

Dâmbovița a fost respinsă acțiunea (cu motivarea

că terenul aparține domeniului public), sentință menținută în apel, conform deciziei

nr. 228 din 8 mai 2007 a Curții de Apel Ploiești, ambele hotărâri fiind casate prin

decizia nr. 1525 din 6 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care

a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe pentru a se pronunța asupra fondului

cauzei.

Rejudecând cauza, Tribunalul Dâmbovița a pronunțat sentința

civilă nr. 412 din 18 februarie 2009, prin care

a respins acțiunea, reținând că reclamanta SC O.H. SA a solicitat, în baza

art. 480 C. civ., restituirea terenului de 102 ha și 9.000 m.p., cunoscut sub denumirea

de Muntele B., situat pe raza localității M., județul Dâmbovița.

S-a mai constatat că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. PP/1912 (transcris la Tribunalul Dâmbovița sub nr. RR din

13 martie 1912), această suprafață de teren a fost cumpărată de Societatea Anonimă

pe Acțiuni „Fabrica de hârtie B.C.& S.S." de la A.I., reclamanta nefacând

dovada că bunul revendicat s-a aflat la un moment dat în patrimoniul său și că între

timp a fost ocupat abuziv de o altă persoană.

S-a reținut că, în speță, reclamanta a susținut că Societatea

Anonimă pe Acțiuni „Fabrica de hârtie B.C.&S.S." a fost naționalizată conform

art. 1 pct. 2 din Legea nr. 119/1948, fondul de comerț trecând în proprietatea statului,

potrivit disp. art. 6 din aceeași lege și implicit, în proprietatea fabricii de

hârtie B. care, în anul 1990 s-a transformat în Societatea Comercială H. SA Bușteni,

iar în anul 2000 și-a schimbat denumirea în SC O.H. SA.

Instanța a reținut că aceeași lege de naționalizare prevedea

la art. 11, că statul va acorda despăgubiri acționarilor întreprinderilor naționalizate

urmare a bilanțului încheiat în vederea predării către noua conducere desemnată

de stat, împrejurare din care s-a tras

concluzia

că, prin naționalizarea fabricii de hârtie B.C.& S.S. SA s-a întocmit un inventar

al bunurilor, care nu a fost însă depus la dosarul cauzei (pentru a se face dovada

că terenul revendicat se afla la data naționalizării în patrimoniul acestei societăți).

S-a mai apreciat că, dacă reclamanta ar fi fost succesoarea

fostului proprietar al terenului, atunci s-ar fi aflat în posesia unui asemenea

înscris, deoarece potrivit art. 9 din Legea nr. 119/1948, inventarul și bilanțul

se întocmeau în trei exemplare, dintre care unul se înmâna vechiului proprietar

iar altul rămânea la noua întreprindere astfel creată, înscrisuri care nu au fost

depuse la dosar.

Față de toate aceste considerente, constatând că reclamanta

nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate, Tribunalul

a respins cererea.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta SC O.H.

SA.,

susținând că în mod greșit prima instanță

a apreciat că nu a făcut dovada calității de titular asupra bunului revendicat și

că, practic, s-a realizat o soluționare a cauzei pe excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei, deși această excepție nu a fost pusă niciodată în discuția

părților.

În dezvoltarea motivelor de apel, reclamanta a mai arătat

că a dovedit că terenul în cauză a fost cumpărat de „Fabrica de hărtie B."

anterior anului 1948, deci făcea parte din patrimoniul acesteia în momentul naționalizării.

Singurul titlu de preluare de către stat a terenului în

litigiu este Legea nr. 119/1948, act care este abuziv și efectuat prin vicierea

consimțământului și cu nerespectarea Constituției de la acel moment, neconstituind

titlu valabil pentru stat.

În consecință, reclamanta are dreptul la reparație, ca

succesoare a societății naționalizate, prin preluarea activului și pasivului acesteia.

Prin decizia civilă nr. 154 din 28 septembrie 2011, Curtea

de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins

apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a reținut că Tribunalul a stabilit în

mod corect situația de fapt dedusă judecății, în sensul că prin contractul de vânzare

cumpărare nr. PP/1912, transcris sub nr. GG/1912 la Tribunalul Ilfov, Societatea

anonimă fabrica de hârtie B.C.&S.S. (înființată în 1882) a dobândit în proprietate

suprafețele de teren ce reprezintă Muntele B. din comuna M., județ Dâmbovița, cu

o suprafață împădurită însumând 102,9 ha (terenul revendicat de reclamantă).

Fabrica de hârtie B.C.&S.S. a fost naționalizată,

prin Legea nr. 119/1948, devenind proprietate de stat, la 29 octombrie 1948, prin

decizia Ministerului Industriei publicată în M. Of. și-a schimbat denumirea în fabrica

de hârtie 1 S., iar la data naționalizării, fabrica de hârtie B.C.&S.S. deținea

în proprietate suprafețele de teren ce făceau obiectul contractului de vânzare-cumpărare

nr. PP/1912.

Față de această împrejurare, s-a apreciat, aplicându-se

o prezumție judiciară simplă, că pârâta, care a afirmat posibilitatea ca anterior

naționalizării din 11 iunie 1948, Munții B. să fi fost înstrăinați de proprietara

lor, era ținută să probeze o atare susținere, potrivit regulii actori incumbitprobatio.

Deși nu au fost produse probe directe, tot în temeiul

unor prezumții simple, instanța a reținut că în perioada 1948-1990, persoana juridică

naționalizată a continuat să funcționeze potrivit obiectului său de activitate,

sub denumirea „întreprinderea de hârtie B.", astfel cum este menționată în

anexa la H.G. nr. 1176/1990 prin care aceasta a fost înființată ca societate comercială

în baza Legii nr. 15/1990, schimbându-și denumirea în SC H. SA Bușteni.

Ulterior, SC H. SA Bușteni a fost integral privatizată,

iar pachetul majoritar de acțiuni a fost achiziționat de SC O.A.I. SRL București,

care a încheiat cu APAPS contractul de vânzare cumpărare acțiuni, achitând integral

prețul acțiunilor (potrivit adresei emise de APAPS sub nr. SG/972 din 17 martie

2004), iar la 21 aprilie 2000, s-a făcut mențiunea modificării actului constitutiv

al SC H. SA Bușteni, care privea și schimbarea denumirii societății în SC O.H. SA,

reclamanta cauzei.

Având în vedere cele statuate deja prin hotărâri judecătorești

pronunțate în cauze derulate în paralel pe rolul instanțelor între aceleași părți,

ceea ce nu poate fi contrazis în prezenta cauza, dat fiind efectul pozitiv al autorității

de lucru judecat, dar și identitatea de rațiune, pentru rezolvarea criticilor pe

fondul cauzei, instanța de apel a pornit de la premisa că reclamanta SC O.H. SA

este continuatoarea societății anonime fabrica de hârtie B.C.& S.S.

Cu toate acestea, s-a apreciat că reclamanta nu poate

pretinde restituirea terenurilor împădurite ale Munților B., întrucât nu este titulara

dreptului de proprietate, dat fiind faptul că proprietara inițială a terenurilor

a fost naționalizată prin Legea nr. 119/1948, dată la care a devenit proprietate

exclusivă de stat.

Naționalizarea, ca măsura de preluare a bunurilor în proprietatea

statului a fost înscrisă, cu rang de principiu constituțional, în dispozițiile

art. 6 alin. (1) și (2) din Constituția României din 1948, astfel: „Bogățiile de

orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de

energie naturală, căile de comunicație ferate, rutiere, pe apa și în aer, poșta,

telegraful, telefonul și radio-ul aparțin Statului, ca bunuri comune ale poporului.

Prin lege se vor stabili modalitățile de trecere în proprietatea Statului, a bunurilor

enumerate în alineatul precedent, care, la data intrării în vigoare a prezentei

Constituții, se aflau în mâini particulare", iar această lege a fost Legea

nr. 119/1948.

Același regim juridic, de proprietate de stat a întreprinderilor

naționalizate, a fost menținut în cuprinsul Constituției din 1952, prin dispozițiile

art. 7, iar în termeni aproape identici, s-a perpetuat regimul juridic al dreptului

de proprietate asupra pădurilor, și prin dispozițiile art. 7 din Constituția anului

1965.

S-a constatat că distincția dintre domeniul public și

privat al statului a fost introdusă prin Constituția din 1991 (art. 136, în forma

revizuită) și prin Legea nr. 18/1991 (în art. 5 din acest act normativ indicându-se

ca obiect al domeniului public și „terenurile cu destinație forestieră"). Legislația

de după 1989 a permis însă restituirea către proprietarii de drept a pădurilor,

în conformitate cu cerințele prevăzute de Legea nr. 1/2000, iar regimul juridic

al proprietății publice a fost reglementat prin dispozițiile Legii nr. 213/1998.

Cu aplicare la speța dedusă judecății, s-a constatat că,

prin naționalizare, fosta fabrică de hârtie B.C.& S.S. a devenit exclusiv proprietate

de stat. La momentul naționalizării, între alte mijloace fixe și circulante, aceasta

era proprietara Munților B. din comuna M., județ Dâmbovița.

După naționalizare, Statul a menținut activitatea fostei

societăți private căreia i-a atribuit un anumit patrimoniu pentru realizarea

obiectului de activitate (producție de celuloza și hârtie,

etc.) în care nu se regăsesc și munții sau suprafețele împădurite ale acestora,

care au devenit proprietate de stat - „bunuri ale întregului popor", de vreme

ce reclamanta, succesoare a întreprinderii de hârtie B. (potrivit celor prevăzute

de art. 6 din H.G. nr. 1176/1990, anterior citate) nu este în posesia lor, fiind

în poziția de a formula prezenta cerere în revendicare.

În

consecință,

Legea nr. 15/1990 a împroprietărit întreprinderile de stat cu bunurile ce se aflau

în patrimoniul lor la data adoptării ei, bunuri ce au trecut din proprietatea statului

în proprietatea acestor societăți.

De aceea, s-a apreciat că SC H. SA Bușteni (înființată

prin reorganizarea fostei întreprinderi hârtia B.), prin efectul dispozițiilor

art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 nu putea dobândi în proprietate alte bunuri

decât cele ce se aflau în patrimoniul ei la data aplicării acestor norme și pe care

statul a optat pe cale legislativă să i le transmită (bunuri printre care nu se

afla și cel revendicat). Apoi, SC H. SA Bușteni a fost integral privatizată, iar

cumpărătoarea pachetului majoritar de acțiuni a fost SC O.A.I. SRL, care, ulterior

a modificat actele constitutive ale societății, inclusiv sub aspectul denumirii,

în sensul că SC H. SA Bușteni a devenit SC O.H. SA, titulara cererii de chemare

în judecată.

Față de toate aceste elemente, s-a concluzionat că reclamanta

nu poate pretinde alte bunuri decât cele pe care statul însuși, în urma naționalizării,

le-a afectat fostei întreprinderi hârtia B., întrucât aceasta nu are calitatea de

succesor universal al fostei societăți anonime „Fabrica de hârtie B.C.&S.S.",

ci este succesorul statului, acționar unic la momentul anului 1990 la fosta întreprindere

de hârtie B., în limitele patrimoniului ce se afla în exploatarea întreprinderii

de stat, iar statul a înțeles să excludă de la exploatarea, gestionarea directă

și din patrimoniul societății de stat, munții sau suprafețele împădurite pe care,

după Constituția din 1991, le-a inclus în proprietatea publică.

S-a concluzionat că, prin șirul transmisiunilor de patrimonii,

reclamanta nu este decât o continuatoare ilegitimă a fostei societăți anonime pe

acțiuni, subrogându-se prin cumpărarea pachetului majoritar de acțiuni la SC H.

SA Bușteni, în drepturile statului care, prin naționalizare a deposedat abuziv o

societate

privată de întregul său patrimoniu,

iar după naționalizare, din acest patrimoniu a afectat numai o parte pentru a derula

un obiect de activitate de genul celei desfășurate de societatea B.C.& S.S.,

parte ce nu a inclus și pădurile revendicate de către reclamantă.

Faptul că reclamanta a fost succesoarea fostului proprietar

al terenului și că se află în posesia bilanțului de la 1948, este nerelevant în

condițiile în care nu s-a aflat în situația de a avea în patrimoniu bunul revendicat.

Deși societatea anonimă fabrica de Hârtie B.C.&S.S.

a cumpărat suprafața de teren în litigiu în anul 1912, imobilul aflându-se în proprietatea

acestei societăți de la data cumpărării și până la momentul naționalizării (în anul

1948), bunul, în prezent, nu se mai regăsește în patrimoniul societății reclamante,

pentru că statul nu a mai înțeles să îl aloce ulterior activității societății reclamante,

la momentul când era unic acționar și putea dispune în mod nelimitat de bunurile

sale.

Față de aceste elemente, s-a apreciat că apelanta nu poate

invoca încălcarea dispozițiilor art. 6 și ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dispozițiile

art. 21 și 44 din Constituția României, art. 480 C. civ. și art. 6 Legea nr. 213/1998,

câtă vreme statul, în calitate de proprietar suveran și unic acționar, a înțeles

a-i scoate din patrimoniu bunul litigios și a-l afecta domeniului public.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, care

a formulat critici sub următoarele aspecte:

- Instanța de apel a greșit în adoptarea soluției deoarece,

dacă recunoaște că reclamanta este continuatoarea și succesoarea societății naționalizate,

atunci momentul naționalizării abuzive este cel care declanșează preluarea activului

și pasivului, ceea ce înseamnă că s-a transferat reclamantei tot activul și pasivul

pe care îl avea societatea naționalizată, inclusiv bunul în litigiu.

Prin înscrisurile depuse la dosar s-a demonstrat că terenul

se afla în patrimoniul autoarei reclamantei la momentul naționalizării.

- Este greșită aprecierea instanței în sensul că, deși

SC O.H. SA Bușteni este continuatoarea și succesoarea fabricii de hârtie B., în

același timp, ea a preluat doar terenul de la întreprinderea de stat, ceea ce echivalează

cu lipsa calității procesuale active.

În speță, a fost dovedită calitatea procesuală activă,

faptul că reclamanta este succesoarea, prin preluarea activului și pasivului, a

fabricii de hârtie B., cumpărătoarea terenului solicitat, naționalizată în 1948.

La naționalizare, a devenit proprietate de stat, dar a existat ca persoană juridică

și succesoare în drepturi și obligații a societății naționalizate.

Prin actul de naționalizare nu s-a desființat fosta fabrică,

ca persoană juridică, ci doar a fost etatizată, respectiv transformată în proprietate

de stat.

De asemenea, recurenta-reclamantă a prezentat succesiunea

reorganizărilor fostei fabrici de hârtie, devenită societate comercială în 1990

și, ulterior, în anul 2000, fiind privatizată prin metoda „vânzare acțiuni deținute

de F.P.S.", arătând că actuala fabrică „este aceeași persoană juridică și succesoare

în drepturi a fabricii de hârtie B.C.& S.S. SA.

- Sunt eronate aprecierile instanței, conform cărora acțiunea

nu ar trebui admisă, deoarece terenul face parte din fondul forestier național,

fiind proprietate publică a statului, inalienabil, insesizabil, neputînd fi restituit.

Aceasta, întrucât Statul nu are un titlu valabil, iar

potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, astfel de bunuri pot fi revendicate.

În plus, cererea de revendicare trebuie considerată admisibilă

și din perspectiva art. 6, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, precum

și din perspectiva dispozițiilor art. 21 și 44 din Constituția României, art. 480

C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, texte care obligă la garantarea unui proces

echitabil și la protecția dreptului de proprietate.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ.

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată

următoarele:

- în primul rând, indicarea motivului de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. s-a realizat în mod formal, în condițiile în care

reclamanta nu a dezvoltat argumente subsumabile acestui caz de modificare, pentru

a putea face obiectul cenzurii de legalitate.

Astfel, recurenta-reclamantă nu a arătat, cu respectarea

exigențelor textului procedural menționat, ca act juridic în înțelesul material

al acestuia, de negotium iuris, având clauze clare și neîndoielnice, ar fi fost

denaturat în interpretarea lui de către instanța de apel pentru a face incident

motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Criticile vizând nelegalitatea soluției din perspectiva

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate. Astfel:

Contrar susținerilor din recurs, instanța de apel nu a

reținut că societatea reclamantă ar fi succesoarea și continuatoarea societății

naționalizate în anul 1948 - pentru ca, raportat la acest moment, să se facă referire

la activul și pasivul care ar fi fost preluat de la fosta fabrică de hârtie B.C.&S.S.,

ceea ce ar fi justificat existența bunului revendicat în patrimoniul reclamantei.

Dimpotrivă, cu referire la șirul transformărilor (implicând

și transmiterea patrimoniului) care au avut loc în organizarea persoanei juridice

ulterior etatizării, s-a constatat că reclamanta nu este succesor universal al fostei

societăți anonime B.C.&S.S., ci succesor al statului, cel care era acționar

unic în anul 1990 la fosta întreprindere de hârtie B. (cea care a fost transformată

în anul 1990 în societate comercială, ulterior privatizată, prin vânzarea acțiunilor

deținute de F.P.S., către reclamantă).

Statuarea instanței este corectă, având în vedere că,

prin etatizare, fosta societate anonimă pe acțiuni a devenit proprietate de stat,

ea continuând să funcționeze, în această formă, ca întreprindere de stat până în

anul 1990, când prin efectul H.G. nr. 1176/1990 (art. 6) și-a încetat activitatea,

activul și pasivul acesteia fiind preluat de noua societate comercială (H. SA),

privatizată integral în anul 2000, prin cumpărarea pachetului majoritar de acțiuni

de către reclamantă.

Ca atare, instanța nu se putea raporta, cum greșit se

pretinde, la momentul naționalizării - ca fiind cel care ar marca transmiterea activului

și pasivului fostei societăți pe acțiuni către reclamantă, întrucât aceasta din

urmă este, în realitate, succesoarea statului care fusese acționar unic la SC H.

SA.

Or, sub acest aspect, s-a reținut corect că în patrimoniul

SC H. SA nu s-au aflat Munții B., câtă vreme, prin efectul naționalizării, suprafețele

împădurite deveniseră proprietate de stat (bunuri ale întregului popor) care nu

au fost afectate realizării

obiectului de

activitate al întreprinderii de hârtie (rezultate în urma naționalizării).

Este motivul pentru care, aplicându-se dispozițiile

art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, în patrimoniul SC H. SA nu au putut fi

incluse și aceste bunuri (textul de lege menționat vizând dobândirea proprietății

asupra bunurilor din patrimoniul acestora), pentru ca reclamanta să poată pretinde,

ulterior, că le-ar fi dobândit cu ocazia privatizării.

- Susținerea că judecata cauzei s-ar fi făcut prin reținerea

excepției lipsei calității procesuale active este eronată, în măsura în care, în

tranșarea fondului raportului juridic, instanța a avut în vedere și a analizat existența

dreptului de proprietate a cărui sancționare juridică, prin intermediul acțiunii

promovate, a urmărit-o reclamanta.

Împrejurarea

că,

într-o asemenea acțiune petitorie, fondul dreptului se suprapune cu chestiunea legitimării

procesuale (neputând avea câștig de cauză decât cel care este titularul dreptului

afirmat) nu înseamnă că ar fi fost soluționată cauza prin reținerea unei excepții

procesuale.

- Critica vizând greșita apreciere a instanței că acțiunea

trebuie respinsă întrucât terenul face parte din fondul forestier național, este

nefundamentată juridic, raportat la considerentele deciziei din

apel.

În

realitate, considerentele

justificative ale soluției au constat în aceea că reclamanta nu a demonstrat existența

în patrimoniul ei a dreptului asupra bunului revendicat.

Aceasta, întrucât Statul - ale cărui acțiuni, deținute

majoritar, prin F.P.S., au fost cumpărate de reclamantă - nu a afectat noii întreprinderi

de hârtie (create în urma naționalizării) și terenurile împădurite, în vederea realizării

obiectului de activitate al acesteia.

Acesta a fost argumentul pentru care s-a reținut că în

patrimoniul societății reclamante nu putea ajunge bunul revendicat ulterior, prin

efectul privatizării, iar nu cel legat de natura imobilului, de fond forestier național,

care ar fi inalienabil și insesizabil.

- Referirea recurentei la dispozițiile constituționale

și convenționale vizând procesul echitabil și respectarea dreptului de proprietate,

nu se pot constitui în critici de nelegalitate a deciziei.

Astfel, în ce privește procedura echitabilă, recurenta

face în mod greșit aprecieri în legătură cu „admisibilitatea revendicării, chiar

și în situația în care există o procedură obligatorie cum ar fi Legea nr. 10/2001",

în condițiile în care o asemenea problemă de admisibilitate nu s-a pus în speță,

nu a făcut obiect al dezbaterii judiciare, iar cauza nu a fost soluționată prin

reținerea acestui aspect.

De asemenea, nu se poate susține că ar fi fost nesocotit

art. 1 din Protocolul nr. 1 sau dispozițiile din legile interne ori din legea fundamentală

referitoare la protecția dreptului de proprietate, câtă vreme reclamanta nu a demonstrat

că deține în patrimoniul său un bun a cărui protecție să o poată obține prin intermediul

acțiunii promovate.

Pentru toate aceste considerente, criticile formulate

au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC O.H. SA împotriva deciziei nr. 154

din 28 septembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2012.