ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5932/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 7756 din 08 decembrie 2005, reclamanta SC O.H. SA Bușteni a chemat în judecată pe pârâții localitatea M., județul Dâmbovița, Consiliul Local M. și Direcția Silvică T., solicitând să-i fie restituită și lăsată în deplină posesie și proprietate suprafața de teren de 102 ha și 9.000 m.p., cunoscută sub denumirea de Muntele B. În motivarea acțiunii, s-a arătat că această suprafață de teren a fost proprietatea fabricii de hârtie B., fiind cumpărată prin actul de vânzare-cumpărare din 13 februarie 1912, transcris la Tribunalul Județean Dâmbovita sub nr. AA din 13 martie 1912 și preluată abuziv de Statul Român în anul 1948, prin efectul naționalizării reglementată de Legea nr. 119/1948.

A arătat reclamanta că este succesoarea fabricii de hârtie B. deoarece prin actul de naționalizare nu s-a desființat fabrica, ca persoană juridică, ci doar a fost etatizată, iar ulterior, în anul 1991, societatea a fost înregistrată în Registrul de Comerț Prahova sub denumirea SC H. SA Bușteni; în luna martie 2000 societatea a fost privatizată prin vânzarea acțiunilor deținute de F.P.S., schimbându-și denumirea în SC O.H. SA. Prin sentința civilă nr. 1678 din 21 decembrie 2006 a Tribunalului Dâmbovița a fost respinsă acțiunea (cu motivarea că terenul aparține domeniului public), sentință menținută în apel, conform deciziei nr. 228 din 8 mai 2007 a Curții de Apel Ploiești, ambele hotărâri fiind casate prin decizia nr. 1525 din 6 martie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe pentru a se pronunța asupra fondului cauzei.

Rejudecând cauza, Tribunalul Dâmbovița a pronunțat sentința civilă nr. 412 din 18 februarie 2009, prin care a respins acțiunea, reținând că reclamanta SC O.H. SA a solicitat, în baza art. 480 C. civ., restituirea terenului de 102 ha și 9.000 m.p., cunoscut sub denumirea de Muntele B., situat pe raza localității M., județul Dâmbovița. S-a mai constatat că, potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. PP/1912 (transcris la Tribunalul Dâmbovița sub nr. RR din 13 martie 1912), această suprafață de teren a fost cumpărată de Societatea Anonimă pe Acțiuni „Fabrica de hârtie B.C.& S.S." de la A.I., reclamanta nefacând dovada că bunul revendicat s-a aflat la un moment dat în patrimoniul său și că între timp a fost ocupat abuziv de o altă persoană.

S-a reținut că, în speță, reclamanta a susținut că Societatea Anonimă pe Acțiuni „Fabrica de hârtie B.C.&S.S." a fost naționalizată conform art. 1 pct. 2 din Legea nr. 119/1948, fondul de comerț trecând în proprietatea statului, potrivit disp. art. 6 din aceeași lege și implicit, în proprietatea fabricii de hârtie B. care, în anul 1990 s-a transformat în Societatea Comercială H. SA Bușteni, iar în anul 2000 și-a schimbat denumirea în SC O.H. SA. Instanța a reținut că aceeași lege de naționalizare prevedea la art. 11, că statul va acorda despăgubiri acționarilor întreprinderilor naționalizate urmare a bilanțului încheiat în vederea predării către noua conducere desemnată de stat, împrejurare din care s-a tras concluzia că, prin naționalizarea fabricii de hârtie B.C.& S.S.

SA s-a întocmit un inventar al bunurilor, care nu a fost însă depus la dosarul cauzei (pentru a se face dovada că terenul revendicat se afla la data naționalizării în patrimoniul acestei societăți). S-a mai apreciat că, dacă reclamanta ar fi fost succesoarea fostului proprietar al terenului, atunci s-ar fi aflat în posesia unui asemenea înscris, deoarece potrivit art. 9 din Legea nr. 119/1948, inventarul și bilanțul se întocmeau în trei exemplare, dintre care unul se înmâna vechiului proprietar iar altul rămânea la noua întreprindere astfel creată, înscrisuri care nu au fost depuse la dosar. Față de toate aceste considerente, constatând că reclamanta nu și-a dovedit dreptul de proprietate asupra bunurilor revendicate, Tribunalul a respins cererea.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta SC O.H. SA., susținând că în mod greșit prima instanță a apreciat că nu a făcut dovada calității de titular asupra bunului revendicat și că, practic, s-a realizat o soluționare a cauzei pe excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, deși această excepție nu a fost pusă niciodată în discuția părților. În dezvoltarea motivelor de apel, reclamanta a mai arătat că a dovedit că terenul în cauză a fost cumpărat de „Fabrica de hărtie B." anterior anului 1948, deci făcea parte din patrimoniul acesteia în momentul naționalizării. Singurul titlu de preluare de către stat a terenului în litigiu este Legea nr. 119/1948, act care este abuziv și efectuat prin vicierea consimțământului și cu nerespectarea Constituției de la acel moment, neconstituind titlu valabil pentru stat.

În consecință, reclamanta are dreptul la reparație, ca succesoare a societății naționalizate, prin preluarea activului și pasivului acesteia. Prin decizia civilă nr. 154 din 28 septembrie 2011, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că Tribunalul a stabilit în mod corect situația de fapt dedusă judecății, în sensul că prin contractul de vânzare cumpărare nr. PP/1912, transcris sub nr. GG/1912 la Tribunalul Ilfov, Societatea anonimă fabrica de hârtie B.C.&S.S. (înființată în 1882) a dobândit în proprietate suprafețele de teren ce reprezintă Muntele B. din comuna M., județ Dâmbovița, cu o suprafață împădurită însumând 102,9 ha (terenul revendicat de reclamantă).

Fabrica de hârtie B.C.&S.S. a fost naționalizată, prin Legea nr. 119/1948, devenind proprietate de stat, la 29 octombrie 1948, prin decizia Ministerului Industriei publicată în M. Of. și-a schimbat denumirea în fabrica de hârtie 1 S., iar la data naționalizării, fabrica de hârtie B.C.&S.S. deținea în proprietate suprafețele de teren ce făceau obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. PP/1912. Față de această împrejurare, s-a apreciat, aplicându-se o prezumție judiciară simplă, că pârâta, care a afirmat posibilitatea ca anterior naționalizării din 11 iunie 1948, Munții B. să fi fost înstrăinați de proprietara lor, era ținută să probeze o atare susținere, potrivit regulii actori incumbitprobatio.

Deși nu au fost produse probe directe, tot în temeiul unor prezumții simple, instanța a reținut că în perioada 1948-1990, persoana juridică naționalizată a continuat să funcționeze potrivit obiectului său de activitate, sub denumirea „întreprinderea de hârtie B.", astfel cum este menționată în anexa la H.G. nr. 1176/1990 prin care aceasta a fost înființată ca societate comercială în baza Legii nr. 15/1990, schimbându-și denumirea în SC H. SA Bușteni. Ulterior, SC H. SA Bușteni a fost integral privatizată, iar pachetul majoritar de acțiuni a fost achiziționat de SC O.A.I. SRL București, care a încheiat cu APAPS contractul de vânzare cumpărare acțiuni, achitând integral prețul acțiunilor (potrivit adresei emise de APAPS sub nr. SG/972 din 17 martie 2004), iar la 21 aprilie 2000, s-a făcut mențiunea modificării actului constitutiv al SC H. SA Bușteni, care privea și schimbarea denumirii societății în SC O.H.

SA, reclamanta cauzei. Având în vedere cele statuate deja prin hotărâri judecătorești pronunțate în cauze derulate în paralel pe rolul instanțelor între aceleași părți, ceea ce nu poate fi contrazis în prezenta cauza, dat fiind efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, dar și identitatea de rațiune, pentru rezolvarea criticilor pe fondul cauzei, instanța de apel a pornit de la premisa că reclamanta SC O.H. SA este continuatoarea societății anonime fabrica de hârtie B.C.& S.S. Cu toate acestea, s-a apreciat că reclamanta nu poate pretinde restituirea terenurilor împădurite ale Munților B., întrucât nu este titulara dreptului de proprietate, dat fiind faptul că proprietara inițială a terenurilor a fost naționalizată prin Legea nr. 119/1948, dată la care a devenit proprietate exclusivă de stat.

Naționalizarea, ca măsura de preluare a bunurilor în proprietatea statului a fost înscrisă, cu rang de principiu constituțional, în dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Constituția României din 1948, astfel: „Bogățiile de orice natură ale subsolului, zăcămintele miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie naturală, căile de comunicație ferate, rutiere, pe apa și în aer, poșta, telegraful, telefonul și radio-ul aparțin Statului, ca bunuri comune ale poporului. Prin lege se vor stabili modalitățile de trecere în proprietatea Statului, a bunurilor enumerate în alineatul precedent, care, la data intrării în vigoare a prezentei Constituții, se aflau în mâini particulare", iar această lege a fost Legea nr. 119/1948.

Același regim juridic, de proprietate de stat a întreprinderilor naționalizate, a fost menținut în cuprinsul Constituției din 1952, prin dispozițiile art. 7, iar în termeni aproape identici, s-a perpetuat regimul juridic al dreptului de proprietate asupra pădurilor, și prin dispozițiile art. 7 din Constituția anului 1965. S-a constatat că distincția dintre domeniul public și privat al statului a fost introdusă prin Constituția din 1991 (art. 136, în forma revizuită) și prin Legea nr. 18/1991 (în art. 5 din acest act normativ indicându-se ca obiect al domeniului public și „terenurile cu destinație forestieră"). Legislația de după 1989 a permis însă restituirea către proprietarii de drept a pădurilor, în conformitate cu cerințele prevăzute de Legea nr. 1/2000, iar regimul juridic al proprietății publice a fost reglementat prin dispozițiile Legii nr. 213/1998.

Cu aplicare la speța dedusă judecății, s-a constatat că, prin naționalizare, fosta fabrică de hârtie B.C.& S.S. a devenit exclusiv proprietate de stat. La momentul naționalizării, între alte mijloace fixe și circulante, aceasta era proprietara Munților B. din comuna M., județ Dâmbovița. După naționalizare, Statul a menținut activitatea fostei societăți private căreia i-a atribuit un anumit patrimoniu pentru realizarea obiectului de activitate (producție de celuloza și hârtie, etc.) în care nu se regăsesc și munții sau suprafețele împădurite ale acestora, care au devenit proprietate de stat - „bunuri ale întregului popor", de vreme ce reclamanta, succesoare a întreprinderii de hârtie B. (potrivit celor prevăzute de art. 6 din H.G.

nr. 1176/1990, anterior citate) nu este în posesia lor, fiind în poziția de a formula prezenta cerere în revendicare. În consecință, Legea nr. 15/1990 a împroprietărit întreprinderile de stat cu bunurile ce se aflau în patrimoniul lor la data adoptării ei, bunuri ce au trecut din proprietatea statului în proprietatea acestor societăți. De aceea, s-a apreciat că SC H. SA Bușteni (înființată prin reorganizarea fostei întreprinderi hârtia B.), prin efectul dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 nu putea dobândi în proprietate alte bunuri decât cele ce se aflau în patrimoniul ei la data aplicării acestor norme și pe care statul a optat pe cale legislativă să i le transmită (bunuri printre care nu se afla și cel revendicat).

Apoi, SC H. SA Bușteni a fost integral privatizată, iar cumpărătoarea pachetului majoritar de acțiuni a fost SC O.A.I. SRL, care, ulterior a modificat actele constitutive ale societății, inclusiv sub aspectul denumirii, în sensul că SC H. SA Bușteni a devenit SC O.H. SA, titulara cererii de chemare în judecată.

Față de toate aceste elemente, s-a concluzionat că reclamanta nu poate pretinde alte bunuri decât cele pe care statul însuși, în urma naționalizării, le-a afectat fostei întreprinderi hârtia B., întrucât aceasta nu are calitatea de succesor universal al fostei societăți anonime „Fabrica de hârtie B.C.&S.S.", ci este succesorul statului, acționar unic la momentul anului 1990 la fosta întreprindere de hârtie B., în limitele patrimoniului ce se afla în exploatarea întreprinderii de stat, iar statul a înțeles să excludă de la exploatarea, gestionarea directă și din patrimoniul societății de stat, munții sau suprafețele împădurite pe care, după Constituția din 1991, le-a inclus în proprietatea publică.

S-a concluzionat că, prin șirul transmisiunilor de patrimonii, reclamanta nu este decât o continuatoare ilegitimă a fostei societăți anonime pe acțiuni, subrogându-se prin cumpărarea pachetului majoritar de acțiuni la SC H. SA Bușteni, în drepturile statului care, prin naționalizare a deposedat abuziv o societate privată de întregul său patrimoniu, iar după naționalizare, din acest patrimoniu a afectat numai o parte pentru a derula un obiect de activitate de genul celei desfășurate de societatea B.C.& S.S., parte ce nu a inclus și pădurile revendicate de către reclamantă. Faptul că reclamanta a fost succesoarea fostului proprietar al terenului și că se află în posesia bilanțului de la 1948, este nerelevant în condițiile în care nu s-a aflat în situația de a avea în patrimoniu bunul revendicat.

Deși societatea anonimă fabrica de Hârtie B.C.&S.S. a cumpărat suprafața de teren în litigiu în anul 1912, imobilul aflându-se în proprietatea acestei societăți de la data cumpărării și până la momentul naționalizării (în anul 1948), bunul, în prezent, nu se mai regăsește în patrimoniul societății reclamante, pentru că statul nu a mai înțeles să îl aloce ulterior activității societății reclamante, la momentul când era unic acționar și putea dispune în mod nelimitat de bunurile sale. Față de aceste elemente, s-a apreciat că apelanta nu poate invoca încălcarea dispozițiilor art. 6 și ale art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dispozițiile art. 21 și 44 din Constituția României, art. 480 C. civ.

și art. 6 Legea nr. 213/1998, câtă vreme statul, în calitate de proprietar suveran și unic acționar, a înțeles a-i scoate din patrimoniu bunul litigios și a-l afecta domeniului public. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, care a formulat critici sub următoarele aspecte: - Instanța de apel a greșit în adoptarea soluției deoarece, dacă recunoaște că reclamanta este continuatoarea și succesoarea societății naționalizate, atunci momentul naționalizării abuzive este cel care declanșează preluarea activului și pasivului, ceea ce înseamnă că s-a transferat reclamantei tot activul și pasivul pe care îl avea societatea naționalizată, inclusiv bunul în litigiu. Prin înscrisurile depuse la dosar s-a demonstrat că terenul se afla în patrimoniul autoarei reclamantei la momentul naționalizării.

- Este greșită aprecierea instanței în sensul că, deși SC O.H. SA Bușteni este continuatoarea și succesoarea fabricii de hârtie B., în același timp, ea a preluat doar terenul de la întreprinderea de stat, ceea ce echivalează cu lipsa calității procesuale active. În speță, a fost dovedită calitatea procesuală activă, faptul că reclamanta este succesoarea, prin preluarea activului și pasivului, a fabricii de hârtie B., cumpărătoarea terenului solicitat, naționalizată în 1948. La naționalizare, a devenit proprietate de stat, dar a existat ca persoană juridică și succesoare în drepturi și obligații a societății naționalizate. Prin actul de naționalizare nu s-a desființat fosta fabrică, ca persoană juridică, ci doar a fost etatizată, respectiv transformată în proprietate de stat.

De asemenea, recurenta-reclamantă a prezentat succesiunea reorganizărilor fostei fabrici de hârtie, devenită societate comercială în 1990 și, ulterior, în anul 2000, fiind privatizată prin metoda „vânzare acțiuni deținute de F.P.S.", arătând că actuala fabrică „este aceeași persoană juridică și succesoare în drepturi a fabricii de hârtie B.C.& S.S. SA. - Sunt eronate aprecierile instanței, conform cărora acțiunea nu ar trebui admisă, deoarece terenul face parte din fondul forestier național, fiind proprietate publică a statului, inalienabil, insesizabil, neputînd fi restituit. Aceasta, întrucât Statul nu are un titlu valabil, iar potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, astfel de bunuri pot fi revendicate.

În plus, cererea de revendicare trebuie considerată admisibilă și din perspectiva art. 6, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, precum și din perspectiva dispozițiilor art. 21 și 44 din Constituția României, art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, texte care obligă la garantarea unui proces echitabil și la protecția dreptului de proprietate. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: - în primul rând, indicarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. s-a realizat în mod formal, în condițiile în care reclamanta nu a dezvoltat argumente subsumabile acestui caz de modificare, pentru a putea face obiectul cenzurii de legalitate.

Astfel, recurenta-reclamantă nu a arătat, cu respectarea exigențelor textului procedural menționat, ca act juridic în înțelesul material al acestuia, de negotium iuris, având clauze clare și neîndoielnice, ar fi fost denaturat în interpretarea lui de către instanța de apel pentru a face incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Criticile vizând nelegalitatea soluției din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate. Astfel: Contrar susținerilor din recurs, instanța de apel nu a reținut că societatea reclamantă ar fi succesoarea și continuatoarea societății naționalizate în anul 1948 - pentru ca, raportat la acest moment, să se facă referire la activul și pasivul care ar fi fost preluat de la fosta fabrică de hârtie B.C.&S.S., ceea ce ar fi justificat existența bunului revendicat în patrimoniul reclamantei.

Dimpotrivă, cu referire la șirul transformărilor (implicând și transmiterea patrimoniului) care au avut loc în organizarea persoanei juridice ulterior etatizării, s-a constatat că reclamanta nu este succesor universal al fostei societăți anonime B.C.&S.S., ci succesor al statului, cel care era acționar unic în anul 1990 la fosta întreprindere de hârtie B. (cea care a fost transformată în anul 1990 în societate comercială, ulterior privatizată, prin vânzarea acțiunilor deținute de F.P.S., către reclamantă). Statuarea instanței este corectă, având în vedere că, prin etatizare, fosta societate anonimă pe acțiuni a devenit proprietate de stat, ea continuând să funcționeze, în această formă, ca întreprindere de stat până în anul 1990, când prin efectul H.G.

nr. 1176/1990 (art. 6) și-a încetat activitatea, activul și pasivul acesteia fiind preluat de noua societate comercială (H. SA), privatizată integral în anul 2000, prin cumpărarea pachetului majoritar de acțiuni de către reclamantă. Ca atare, instanța nu se putea raporta, cum greșit se pretinde, la momentul naționalizării - ca fiind cel care ar marca transmiterea activului și pasivului fostei societăți pe acțiuni către reclamantă, întrucât aceasta din urmă este, în realitate, succesoarea statului care fusese acționar unic la SC H. SA. Or, sub acest aspect, s-a reținut corect că în patrimoniul SC H. SA nu s-au aflat Munții B., câtă vreme, prin efectul naționalizării, suprafețele împădurite deveniseră proprietate de stat (bunuri ale întregului popor) care nu au fost afectate realizării obiectului de activitate al întreprinderii de hârtie (rezultate în urma naționalizării).

Este motivul pentru care, aplicându-se dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, în patrimoniul SC H. SA nu au putut fi incluse și aceste bunuri (textul de lege menționat vizând dobândirea proprietății asupra bunurilor din patrimoniul acestora), pentru ca reclamanta să poată pretinde, ulterior, că le-ar fi dobândit cu ocazia privatizării. - Susținerea că judecata cauzei s-ar fi făcut prin reținerea excepției lipsei calității procesuale active este eronată, în măsura în care, în tranșarea fondului raportului juridic, instanța a avut în vedere și a analizat existența dreptului de proprietate a cărui sancționare juridică, prin intermediul acțiunii promovate, a urmărit-o reclamanta.

Împrejurarea că, într-o asemenea acțiune petitorie, fondul dreptului se suprapune cu chestiunea legitimării procesuale (neputând avea câștig de cauză decât cel care este titularul dreptului afirmat) nu înseamnă că ar fi fost soluționată cauza prin reținerea unei excepții procesuale. - Critica vizând greșita apreciere a instanței că acțiunea trebuie respinsă întrucât terenul face parte din fondul forestier național, este nefundamentată juridic, raportat la considerentele deciziei din apel. În realitate, considerentele justificative ale soluției au constat în aceea că reclamanta nu a demonstrat existența în patrimoniul ei a dreptului asupra bunului revendicat. Aceasta, întrucât Statul - ale cărui acțiuni, deținute majoritar, prin F.P.S., au fost cumpărate de reclamantă - nu a afectat noii întreprinderi de hârtie (create în urma naționalizării) și terenurile împădurite, în vederea realizării obiectului de activitate al acesteia.

Acesta a fost argumentul pentru care s-a reținut că în patrimoniul societății reclamante nu putea ajunge bunul revendicat ulterior, prin efectul privatizării, iar nu cel legat de natura imobilului, de fond forestier național, care ar fi inalienabil și insesizabil. - Referirea recurentei la dispozițiile constituționale și convenționale vizând procesul echitabil și respectarea dreptului de proprietate, nu se pot constitui în critici de nelegalitate a deciziei. Astfel, în ce privește procedura echitabilă, recurenta face în mod greșit aprecieri în legătură cu „admisibilitatea revendicării, chiar și în situația în care există o procedură obligatorie cum ar fi Legea nr. 10/2001", în condițiile în care o asemenea problemă de admisibilitate nu s-a pus în speță, nu a făcut obiect al dezbaterii judiciare, iar cauza nu a fost soluționată prin reținerea acestui aspect.

De asemenea, nu se poate susține că ar fi fost nesocotit art. 1 din Protocolul nr. 1 sau dispozițiile din legile interne ori din legea fundamentală referitoare la protecția dreptului de proprietate, câtă vreme reclamanta nu a demonstrat că deține în patrimoniul său un bun a cărui protecție să o poată obține prin intermediul acțiunii promovate. Pentru toate aceste considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC O.H. SA împotriva deciziei nr. 154 din 28 septembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2012.