ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1064/2025

Ședința publică din data de 13 mai 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la data de 31.03.2021, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 220.000 euro, actualizată cu dobânda legală la data plății efective. În motivare a arătat că a achiziționat 40.000 mp de la pârâții, persoane fizice, prin contractul nr. x/2008. În anul 2015, însă, s-a solicitat anularea titlului de proprietate ce a stat la baza întocmirii contractului, acțiune ce a fost admisă, astfel că reclamanta a fost evinsă. A mai menționat că, în dosarul prin care s-a anulat titlul de proprietate pentru terenul sus menționat, contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2008 a fost menținut ca fiind legal, dar că, în momentul de față nu mai este în posesia terenului, ca urmare a faptului că a fost admisă acțiunea în revendicare.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1337-1351 C. civ. de la 1864.

La data de 11.05.2021, pârâtul B. a formulat cerere de chemare în garanție a Instituției Prefectului Argeș - Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Agricole și Forestiere, UAT Drăganu și RNP Romsilva, cu motivarea că aceste instituții sunt culpabile de reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenul în litigiu și de punerea în posesie pe un amplasament care era proprietate publică a Statului, aspect ce a determinat anularea actului său.

În drept cererea de chemare în garanție a fost întemeiată pe dispozițiile art. 72 și următoarele C. proc. civ., art. 431 alin. (2) din același cod, art. 998-999 C. civ., respectiv dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864.

Prin încheierea din data de 11.01.2022, instanța a admis în principiu cererile de chemare în garanție și a respins excepția prescripției dreptului la acțiune față de cererea de chemare în judecată, în raport de intervenirea Decretelor Prezidențiale 195/2020 și 240/2020, care au suspendat curgerea, în aceea perioadă, a termenului de prescripție (art. 62), precum și prescripția dreptului la acțiune față de cererea de chemare în garanție.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță.

Prin sentința civilă nr. 169 din 29 martie 2022, Tribunalul Argeș, secția Civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtul B. să plătească reclamantei suma de 220.000 euro, la cursul BNR din ziua plății, împreună cu dobânda legală aferentă, precum și sumele de 7431 RON, reprezentând onorariu notarial perceput la încheierea Contractului nr. x/15.08.2008 și de 1925 RON, reprezentând cheltuieli de judecată conform sentinței civilă nr. 5919/2016. S-a admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de către acest pârât, fiind obligate chematele în garanție U.A.T. Comuna Drăganu și a Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva să plătească pârâtului sumele sus menționate, respectiv: 220.000 euro, la cursul BNR din ziua plății, împreună cu dobânda legală aferentă, 7431 RON și 1925 RON. S-a respins cererea în ceea ce privește pe chemata în garanție Instituția Prefectului Argeș - Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Agricole și Forestiere, ca neîntemeiată. De asemenea, s-a respins cererea de chemare în garanție formulată de către Regia Națională a Pădurilor - Romsilva împotriva chematului în garanție D.. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 7203,5 RON, cheltuieli de judecată, iar diferența de 7203,5 RON, același pârât, o achită Statului. Chematele în garanție UAT Comuna Drăganu și RNP Romsilva au fost obligate să plătească pârâtului suma de 5000 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru, iar diferența de 9407 RON, aceleași chemate în garanție o achită Statului, acestea fiind obligate să plătească pârâtului și suma de 4000 RON, reprezentând onorariu apărător ales.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel.

Prin decizia civilă nr. 4123 din 08 octombrie 2024, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelurile declarate de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Argeș și de Comuna Drăganu, intimați fiind reclamanta A. S.R.L., pârâții B., C. și chemații în garanție Instituția Prefectului Argeș - Comisia pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Agricole și Forestiere și D..

A schimbat în parte sentința civilă nr. 169/29.03.2022 pronunțată de Tribunalul Argeș în sensul că a respins cererea de chemare în garanție a Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva și a Comunei Drăganu.

A menținut în rest sentința civilă.

A respins apelurile declarate de Regia Națională a Pădurilor - Romsilva și Comuna Drăganu împotriva sentinței civile nr. 383/05.07.2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021.

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 4123 din 08 octombrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă au declarat recursuri principale pârâtul B. și reclamanta A. S.R.L. precum și recurs incident formulat de chemata în garanție Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Drăganu.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 12 decembrie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluția din data de 16 decembrie 2024 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., stabilind în cadrul verificărilor că cererea de recurs formulată de pârâtul B. îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., iar în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) al aceluiași articol, s-a constatat că acesta a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (2) coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a stabilit că recurentul-pârât datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 7.277,2 RON.

Prin rezoluția din data de 19 decembrie 2024 s-a stabilit că cererea de recurs formulată de reclamanta A. S.R.L. îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., iar în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (2) coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a stabilit că recurenta-reclamantă datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 7.277,2 RON.

Prin rezoluția din data de 13 ianuarie 2025 s-a stabilit că recursul incident declarat de chemata în garanție Comuna Drăganu îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., iar în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, recurenta-chemată în garanție a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., fiind scutită de la plata taxei judiciare de timbru, potrivit dispozițiilor art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs

II.1.1. Recursul principal declarat de pârâtul B.

Prin recursul formulat, pârâtul B. a invocat, în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 998-999 C. civ. și a legii fondului funciar, prin raportare la jurisprudența CEDO.

Raportat la considerentele reținute de Curtea de Apel Pitești prin care recurentului i s-a indicat că este necesar să parcurgă o altă procedură judiciară în care să obțină fie un alt amplasament, fie despăgubiri în echivalent și doar dacă valoarea dintre noul teren (sau despăgubirea) este mai mică decât prețul obținut din vânzarea terenului ce face obiectul acțiunii în evicțiune, acesta ar putea solicita, într-un alt litigiu, despăgubirea reprezentând diferența dintre cele doua valori, recurentul-pârât a invocat hotărârea pronunțată de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în cauza E. împotriva României (cererea nr. x/03).

Prin decizia sa, instanța europeană a indicat că era sarcina autorităților locale și județene, competente să asigure reconstituirea efectivă a dreptului de proprietate al reclamantului, să aducă la cunoștința acestuia, printr-o decizie formală, motivele modificării amplasamentului terenului său, și să facă demersurile necesare pentru a se asigura că dreptul de proprietate valabil al acestuia, recunoscut în temeiul Legii nr. 18/1991, este concret și efectiv, (paragraful 40). A mai indicat Curtea - paragraful 42- că atenuarea anumitor încălcări nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate și că erorile autorităților administrative nu trebuie suportate exclusiv de către particularii în cauză. De asemenea- paragraful nr. 45 - Curtea consideră că anularea titlului de proprietate al reclamantului a fost justificată în mod exclusiv prin fapte imputabile autorităților și fără să i se acorde o oarecare despăgubire sau să i se propună un teren echivalent.

În contextul în care, din economia motivării se observă că CEDO sancționează pasivitatea autorităților publice care au generat situația anulării titlului de proprietate, indicând că sarcina propunerii despăgubirii sau a terenului în echivalent este a autorităților publice, iar nu a particularilor vătămați prin anularea actelor de proprietate, recurentul-pârât a susținut că în cauză, Statul nu și-a respectat obligația de a-i asigura protecția dreptului său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, iar ca urmare a anulării procesului-verbal de punere în posesie, Statul nu a procedat în niciun moment la respectarea hotărârii de validare prin acordarea unui alt teren pe un alt amplasament sau prin achitarea unei despăgubiri.

Față de aceste considerente, recurentul a arătat că, la acest moment, se află în situația în care are obligația de a restitui suma de 220.000 de euro la data rămânerii definitive a sentinței, în timp ce pentru a obține dreptul de proprietate și repararea prejudiciului său este condiționat de alte litigii la care instanța de apel face trimite în hotărârea recurată, chestiune care, în opinia recurentului, se circumscrie noilor prejudicii disproporționate la care CEDO face trimitere în motivarea hotărârii citate.

Recurentul a susținut, totodată, contrar motivării Curții de Apel Pitești, că prețul obținut prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare și pe care este obligat să îl restituie în temeiul acțiunii în evicțiune, reprezintă prejudiciu cauzat din culpa autorităților chemate în garanție.

De asemenea, recurentul a precizat și faptul că prin sentința civilă nr. 5919 din data de 6 iulie 2016 a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de Regia Națională a Pădurilor Romsilva. Soluția de revendicare a fost menținută prin decizia civilă nr. 472 din data de 8 februarie 2018 a Tribunalului Argeș. În esență, instanțele au stabilit că terenul pentru care s-a realizat reconstituirea, face parte din domeniul public al statului, astfel cum rezultă din Planul Parcelar al pădurilor statului Bascov-Slătioarele și Trivalea din anul 1941, precum și din planul parcelar al Ocolului Silvic Cotmeana.

Se poate observa că Romsilva, prin dezmembrămintele sale, respectiv prin Ocolul Silvic Cotmeana, deși avea cunoștință de faptul că terenul se află în domeniul public al statului, totuși a încheiat protocolul nr. 1569 din data de 29.05.2008 privind predarea terenului către CLFF Drăganu în vederea punerii în posesie.

Printr-un alt argument subsumat aceluiași motiv de casare, recurentul a a precizat și faptul că înainte de admiterea acțiunii în revendicare (și după încheierea contractului de vânzare cumpărare) a fost pronunțată decizia civilă nr. 2061 din 25 septembrie 2013 a Tribunalului Argeș, prin care a fost anulat procesul-verbal de punere în posesie ce fusese eliberat recurentului motivat de faptul că acesta încalcă dispozițiile art. 39 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 18/1991 respectiv H.G. nr. 1172/2001 în vigoare la data emiterii hotărârii de validare în baza căreia s-a emis procesul-verbal de punere în posesie, acesta fiind lovit de nulitate absolută. Tribunalul a reținut că nu se putea atribui teren de către Comisia Locală Drăganu pe raza altei localități, iar în cauză trebuia dovedită urmarea procedurii și înscrierea în anexa 56 indice 2 din H.G. nr. 1172/2001. Prin aceeași decizie s-a reținut, cu privire la predarea-primirea terenului de la Ocolul Silvic Cotmeana la Comisia Locală de fond funciar, că aceasta nu poate face dovada trecerii terenului din domeniul public în domeniul privat al statului, prin raportare la art. 9 din Legea nr. 213/1998 și art. 11 din Codul silvic.

Raportat la aceste considerente, recurentul-pârât a susținut faptul că încheierea protocolului nr. 1522 din 21.05.2008 dintre Ocolul Silvic Cotmeana și Primăria Drăganu a fost nelegală, astfel cum a stabilit și instanța de judecată cu putere de lucru judecat, motiv pentru care faptele cauzatoare de prejudicii sunt reprezentate de încheierea protocolului mai sus menționat, ce nu a avut ca efect trecerea terenului din domeniul public în domeniu privat, astfel cum a statuat Tribunalul Argeș.

Față de aceste considerente, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate și respingerea apelurilor formulate de Regia Națională a Pădurilor.

II.1.2. Recursul principal declarat de reclamanta A. S.R.L.

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut încălcarea, de către instanța de apel a dispozițiilor art. 998 și art. 999 C. civ. de la 1864 prin reținerea faptului că, în cauză, nu a fost dovedită îndeplinirea uneia dintre condițiile răspunderii civile delictuale respectiv condiția ce vizează prejudiciul, susținând că prejudiciul nu este cert deoarece nu poate fi evaluat, întinderea acestuia neputând fi stabilită cu certitudine.

În opinia recurentei, prejudiciul din prezenta cauză îndeplinește toate condițiile legale, atât în ceea ce privește caracterul cert și direct cât și în ceea ce privește posibilitatea de determinare a acestuia. Prejudiciul a fost stabilit prin hotărâre judecătorească, ca o consecință directă a nerespectării atribuțiilor legale a celor două apelante, fiind cuantificat la suma de 220.000 euro. Totodată, prejudiciul este actual, vânzătorul B. fiind ținut să restituie suma de 220.000 euro primită cu titlu de preț în baza contractului de vânzare cumpărare care a fost anulat de către instanța de judecată ca urmare a încălcării de către cele două pârâte a atribuțiilor legale ce le revin.

Recurenta a susținut că sunt nelegale considerentele instanței de apel potrivit cărora, ca urmare a anulării procesului-verbal va continua procedura de reconstituire conform competențelor date de legea specială în materia fondului funciar, sens în care s-ar putea atribui un teren în natură sau măsuri reparatorii, astfel că prejudiciu suferit nu poate echivala cu prețul pe care a fost obligat să-l restituie reclamantului cumpărător.

Sumele de bani la care au fost obligate cele două apelante își au izvorul juridic în răspunderea delictuală pentru fapta ilicită, atribuțiile lor în procedura de reconstituire având un regim juridic aparte.

Întrucât în Legea nr. 18/1991 nu sunt prevăzute nici în prezent sancțiuni pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuțiilor organelor implicate în procedura de reconstituirea, în cazul săvârșirii de fapte ilicite în îndeplinirea acestor atribuții operează răspunderea civilă delictuală.

Printr-un alt argument, recurenta a arătat că anularea procesului-verbal de punere în posesie nr. x/29.05.2008 emis de CLFF Drăganu reîntoarce partea la un anumit moment al reconstituirii, însă nu exonerează autoritățile de obligația de a repara prejudiciul întemeiat pe răspunderea delictuală în condițiile dovedirii faptelor ilicite săvârșite de către acestea astfel cum au fost reținute prin decizia civilă nr. 2061 din data de 25.09.2013 pronunțată de Tribunalul Argeș, ce este definitivă.

Referitor la prejudiciu recurenta-reclamantă a arătat că acesta este cert fiind suma pe care intimatul B. a fost obligat să o plătească recurentei-reclamante ca urmare a faptelor ilicite săvârșite de către cele două chemate în garanție. Faptul că B. poate beneficia în prezent de continuarea reconstituirii dreptului de proprietate (aspect iluzoriu și incert) nu are relevanță în ceea ce privește caracterul cert al prejudiciului, acest aspect neputând exonera chematele în garanție de repararea prejudiciului produs ca urmarea săvârșirii faptelor ilicite.

În susținerea recursului său, recurenta-reclamantă a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele E. împotriva României nr. 38515/04.05.2010 și Toșcuță împotriva României precum și decizia nr. 5/2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

În ceea ce privește concluziile instanței de apel potrivit cărora pârâtul a înțeles să-și transmită dreptul înainte de finalizarea procedurii de reconstituire, respectiv înainte de emiterea titlului de proprietate, recurenta-reclamantă a arătat că acestea nu pot fi primite întrucât încalcă dispozițiile autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 472/2018 pronunțată în dosarul nr. x/2015 prin care s-a reținut legalitatea contractului de vânzare cumpărare nr. x/2008 încheiat cu recurentul-pârât B., în contextul în care a fost respinsă cererea de chemare în judecată prin care s-a solicitat anularea acestuia.

Față de aceste considerente, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II.1.3. Recursul incident declarat de chemata în garanție Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Drăganu

Sub un prim aspect, subsumat ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-chemată în garanție a precizat că înțelege să critice pe calea recursului incident dezlegarea dată de instanța de apel asupra motivului de apel vizând soluția dispusă de instanța de fond asupra admisibilității în principiu a cererii de chemare în garanție, aceasta fiind dată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale aplicabile.

În acest sens, recurenta a susținut că în mod greșit a reținut instanța de apel că soluția de admitere în principiu a cereri de chemare în garanție dispusă de prima instanță este legală câtă vreme partea care ar cădea în pretenții ar avea posibilitatea să solicite de la o altă persoană despăgubiri pentru dreptul pe care l-a pierdut, în contextul în care în prezenta cauză, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul B. împotriva comunei Drăganu nu este întemeiată pe o obligație legală sau convențională de garanție în sarcina recurentei, întrucât nu există o astfel de obligație în sarcina sa.

Făcând referire la obiectul cererii de chemare în garanție privind pretinsele fapte ilicite săvârșite de membrii Comisiei Locale de Fond Funciar Drăganu, prin raportare la dispozițiile art. 998-999 din C. civ. de la 1864, recurenta a susținut că deși prin decizia civilă nr. 2061/25.09.2013 s-a constatat nulitatea absolută a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/29.05.2008 emis de CLFF Drăganu, potrivit dispozițiilor Legii nr. 18/1991, lege specială, în sarcina recurentei-chemate în garanție există obligația de a-l pune în posesie cu un alt teren (reconstituirea în natură sau în echivalent), existând, totodată și o hotărâre de validare pe numele pârâtului. În aceste condiții, recurenta a arătat că nu există în sarcina sa o obligație de despăgubire, aspect care conduce la inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție.

Printr-un alt argument, recurenta-chemată în garanție a susținut că încălcarea dispozițiilor legale cuprinse în legislația fondului funciar nu dau naștere la plata de despăgubiri în sarcina autorității publice, legiuitorul prevăzând alte remedii pentru realizarea dreptului (remedii a căror prioritate a fost reținută de instanța de apel atunci când a analizat cererea de apel pe fond).

Sub un al doilea aspect, recurenta a criticat soluția instanței de apel privind dezlegarea dată asupra motivului de apel privind excepția prescripției dreptului material la acțiune, susținând că soluția instanței de apel este nelegală fiind dată cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor legale de drept material privind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în baza motivului de casre prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. precum și cu încălcarea dispozițiilor C. proc. civ. privind limitele investirii instanței, în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Raportat la considerentele reținute de instanța de apel potrivit cărora termenul de prescripție a început să curgă la data la care recurenta reclamantă a fost evinsă prin hotărâre judecătorească definitivă, respectiv la data de 08.02.2018, data soluționării apelului în dosarul x/2015 prin decizia nr. 472/08.02.2018, recurenta-chemată în garanție a arătat că în mod greșit și cu încălcarea art. 22 alin. (5) și alin. (6) C. proc. civ. instanța de apel a soluționat excepția prescripției prin raportare la cererea inițială de chemare în judecată, contrar celor solicitate/criticate de recurenta-chemată în garanție.

În raport de situația de fapt, de argumentele invocate în cuprinsul cererii de chemare în garanție, contrar dezlegării date de instanța de apel, recurenta a susținut că dreptul material la acțiune al pârâtului care a formulat cererea de chemare în garanție este prescris întrucât, în principal momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru recurentul-pârât B. este momentul anulării procesului-verbal, acesta fiind momentul de la care acesta a cunoscut fapta ilicită cât și pe cel vinovat de producerea ei, respectiv, momentul pronunțării deciziei civile nr. 2061/25.09.2013 în cauza 1720/280/2011, în care și reclamanta a fost parte.

În subsidiar, momentul de la care curge termenul de prescripție este momentul soluționării definitive a dosarului civil nr. x/2015 prin sentința civilă nr. 5919/2016, ce a fost schimbată în parte prin decizia civilă nr. 472/2018, prin care a fost respinsă cererea de anulare a contractului de vânzare cumpărare însă, reclamanta a fost obligată să lase, în deplină proprietate și liniștită posesie, către RNP Romsilva, terenul ce a făcut obiectul vânzării întrucât atunci a intervenit tulburarea în drept pe care ulterior a fost grefată prezenta cerere de chemare în judecată, respectiv de la data de 08.02.2018.

Cererea de chemare în garanție din prezenta cauză a fost formulată abia la data de 11.05.2021 cu depășirea termenului de prescripție care a fost calculat de instanța de apel că s-ar fi împlinit cel mai târziu la dau de 06.04.2021, motiv pentru care, în opinia recurentei, apelul ar fi trebuit să fie admis sub acest aspect.

Concluzionând asupra acestui motiv de recurs, recurenta-chemată în garanție a susținut că soluția instanței de apel este nelegală întrucât a fost analizată excepția prescripției prin raportare la cererea principală de chemare în judecată iar nu prin raportare la cererea de chemare în garanție față de care a și fost efectiv invocată.

Sub un al treilea aspect, subsumat motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-chemată în garanție a criticat hotărârea recurată în ceea ce privește reținerea de către instanța de apel a faptului că fapta ilicită a Comisiei Locale de Fond Funciar Drăganu a constat în aceea că a emis procesul-verbal de punere în posesie nr. x/29.012008 pentru un teren cu vegetație forestieră pe un alt amplasament cu nesocotirea dispozițiilor art. 24 alin. (1)

2

, alin. (1)

3

și alin. (2) din Legea nr. 1/2000, deși pârâții nu se găsesc în nici una din situațiile de excepție prevăzute de dispozițiile legale, deoarece terenul nu se găsește într-o arie protejată, nici într-o zonă în care pădurea a fost defrișată și nici vechiul lor amplasament nu s-a dovedit a fi ocupat de alte persoane.

Cu privire la considerentele instanței de apel, recurenta a susținut că în materia fondului funciar unitatea administrativ-teritorială nu are niciun fel de atribuții, legea atribuind atribuții comisii de drept funciar în numele statului și nu în numele unității administrativ teritoriale, motiv pentru care, în opinia sa, nu poate fi obligată unitatea administrativ teritorială pentru eventualele încălcări ale legii de către comisiile locale de fond funciar.

Totodată, potrivit art. 12 din Legea nr. 18/1991, comisia locală de fond funciar funcționează sub îndrumarea comisiei județene numită prin ordin al prefectului.

Printr-un alt argument, recurenta-chemată în garanție a susținut că nu pot fi considerate ca fiind incidente dispozițiile privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului deoarece UAT Drăganu și CLFF Drăganu sunt autorități publice diferite, cu competențe specifice, mod de organizare și funcționare diferit, astfel încât nu se poate confunda UAT Comuna Drăganu cu CLFF Drăganu iar funcționarii publici cărora li se reproșează emiterea în condiții de nelegalitate a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/29.05.2008 erau membrii în cadrul Comisiei Locale de Fond Funciar Drăganu, nefiind prepușii UAT Drăganu.

În susținerea acestor considerente, recurenta a arătat și faptul că nu ar putea fi angajata răspunderea comitentului întrucât prepușii și-au exercitat abuziv funcțiile încredințate, prin faptul că nu au urmat procedura prevăzută legea fondului funciar deci nu au acționat în limitele atribuțiilor lor și ale legii; fapta ilicită nu a fost săvârșită în interesul comitentului, respectiv comuna Drăganu, ci în interesul pârâților aceștia fiind puși în posesie cu suprafața de 4 ha teren vegetație forestieră; victima prejudiciului a obținut foloase ilicite de pe urma faptei cauzatoare de prejudicii, înțelegând și acceptând caracterul abuziv al exercitării funcției încredințate de către prepuși; nu este îndeplinită condiția ca fapta să fie săvârșită de prepus în funcția încredințată.

Sub un al patrulea aspect, recurenta-chemata în garanție a criticat soluția instanței de apel de respingere, ca nefondate, a motivelor de apel privind cererea principală cu motivarea că în cauză nu s-a făcut dovada că reclamanta ar fi cunoscut, la data încheierii contractului de vânzare, că terenul cumpărat este proprietate publică, dezlegare care, în opinia recurentei a fost dacă cu interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor de drept material.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că deși instanța de apel a reținut că reclamanta A. S.R.L. a cumpărat terenul cunoscând faptul că nu există titlu de proprietate și fără intabularea dreptului de proprietate al vânzătorului, cu toate acestea, a respins criticile din apel privind neîndeplinirea condițiilor referitoare la evicțiune.

Invocând dispozițiile art. 1695 alin. (2) C. civ. recurenta a susținut că reclamanta a semnat contractul de vânzare cumpărare în cunoștință de cauză motiv pentru care, în opinia sa, nu se poate susține cu just temei că operează obligația de garanție pentru evicțiune câtă vreme cumpărătorul a cunoscut încă de la momentul semnării contractului de vânzare acest riscul pe care și l-a asumat. În egală măsură, sunt aplicabile dezlegările din considerentele deciziei nr. 42/21.11.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiției în dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 105/07.02.2017, prin care s-a statuat la paragrafele 56 -58, 62, 71-72 și în ce îl privește pe cumpărător.

Față de toate aceste considerente recurenta-chemată în garanție a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 9 ianuarie 2025, prin poștă, recurenta-chemata în garanție Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Drăganu a depus întâmpinare față de ambele recursuri principale, prin care a invocat excepția nulității recursului formulat de recurentul-pârât B. și excepția lipsei de interes a recursului formulat de A. S.R.L., iar pe fond a solicitat respingerea acestora ca nefondate.

La data de 20 ianuarie 2025, prin poșta electronică, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului formulat de recurentul-pârât B..

La data de 24 februarie 2025, prin poșta electronică, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Drăganu.

La data de 23 ianuarie 2025, prin poștă, intimata-chemată în garanție Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Argeș a depus întâmpinare față de recursul formulat de recurentul-pârât B., prin care a invocat excepția nulității recursului, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

La data de 4 februarie 2025, prin poștă, intimata-chemată în garanție Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Argeș a depus întâmpinare față de recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., față de care a invocat excepția nulității recursului și excepția lipsei de interes a recurentei în formularea căii de atac, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 12 februarie 2025 intimata-chemată în garanție Instituția Prefectului Argeș - Comisia pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole și forestiere a depus răspuns la întâmpinările depuse de intimata-chemată în garanție Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Argeș, prin care a solicitat admiterea excepției lipsei de interes a recurentei A. S.R.L. precum și respingerea recursurilor și menținerea hotărârii instanței de apel ca temeinică și legală.

II.3. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, prin rezoluția din data de 8 martie 2024, în temeiul art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen de judecată la data de 13 mai 2025, când a reținut cauza în pronunțare.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Asupra recursului declarat de reclamanta A. S.R.L.:

Prin sentință, tribunalul a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtul B. să plătească reclamantei suma de 220.000 euro, la cursul BNR din ziua plății, împreună cu dobânda legală aferentă, precum și sumele de 7431 RON, reprezentând onorariu notarial perceput la încheierea Contractului nr. x/15.08.2008 și de 1925 RON, reprezentând cheltuieli de judecată conform sentinței civilă nr. 5919/2016.

Prin decizia recurată, Curtea de Apel a schimbat în parte sentința apelată, doar în ceea ce privește cererea de chemare în garanție, însă a păstrat sentința în tot în ceea ce privește admiterea cererii principale.

Trebuie de asemenea observat că reclamanta nu declarase apel împotriva admiterii (doar) în parte a cererii principale, fiind așadar mulțumită cu soluția pronunțată asupra acestei cereri.

Ca urmare, reclamanta, care a obținut câștig de cauză în ceea ce privește cererea principală, această soluție fiind de altfel definitivă prin neapelare, respectiv prin nerecurare, nu are interes să declare recurs împotriva respingerii cererii de chemare în garanție formulate de pârâtul B., nefiind parte în raportul juridic de drept procesual configurat de această cerere incidentală și nici în raportul juridic de drept material dedus judecății prin cererea incidentală, raport de răspundere civilă (afirmată).

De altfel, recurenta-reclamantă, inclusiv în cadrul dezbaterilor orale purtate asupra excepției, nu a adus niciun argument juridic pertinent din care să rezulte interesul său personal și direct în formularea prezentului recurs. Se observă că chemații în garanție nu fuseseră obligați direct către reclamantă, ci către pârâtul B..

Înalta Curte nu are a statua asupra ipotezei unei acțiuni pe cale oblică, ipoteză neinvocată și ale cărei premise nu au fost argumentate, respectiv dovedite în condițiile legii.

Ca atare, va fi respins ca lipsit de interes recursul reclamantei (art. 248 alin. (1), art. 33 C. proc. civ.).

Asupra recursului pârâtului B.:

În primul rând, urmează a fi respinsă ca nefondată excepția de nulitate a recursului, cel puțin criticile referitoare la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului fiind de natură a se încadra în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Se constată însă că recursul este nefondat.

Printr-o primă critică, subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul B. invocă în esență culpa autorităților statului, care au comis erori în procesul de punere în posesie, precum și principiile rezultate din hotărârea CEDO pronunțată în cauza E. împotriva României (Cererea nr. 38515/03); în acest sens, recurentul susține că în condițiile în care ar fi nevoit să inițieze alte litigii și demersuri, acestea ar reprezenta noi prejudicii disproporționate, în sensul dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Aceste critici nu sunt fondate.

În ceea ce privește situația de fapt reținută în mod suveran de către instanțele de fond, s-a reținut că pârâților B. și C. li s-a recunoscut dreptul la reconstituirea dreptul de proprietate pentru suprafața de 40.000mp teren cu vegetație forestieră, situată în comuna Bascov, tarla x, parcela x, UP-V, UA - 66D, și 66B%, pct. "F.", jud. Argeș, cu vecini la N. V. și E - Pădure Ocol Silvic, iar la S - gârla Bascov, conform Hotărârii nr. 7/2006 a Comisiei Județene de Fond Funciar Argeș și procesului-verbal de punere în posesie nr. x/29.05.2008.

Prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/15.08.2008, pârâții au vândut terenul către A. S.R.L. pentru prețul de 220.000 euro, echivalentul a 778.140lei la data plății.

Prin sentința civilă nr. 5919/06.07.2016 a Judecătoriei Pitești, pronunțată în dosarul nr. x/2015 s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/15.08.2008 și a fost obligată reclamanta A. S.R.L. să lase în deplină proprietate și liniștită posesie Regiei Naționale a Pădurilor Romsilva suprafața de 40.000mp teren cu vegetație forestieră, situată în com. Bascov, tarla x, parcela x, UP-V, UA - 66D, și 66B%, pct. "F.", jud. Argeș, cu vecini la N. V. și E - Pădure Ocol Silvic, iar la S - gârla Bascov.

Prin decizia civilă nr. 472/08.02.2018 a Tribunalului Argeș, pronunțată în dosarul nr. x/2015 a fost schimbată în parte sentința civilă nr. 5919/06.07.2016 în sensul că s-a respins cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/15.08.2008, menținându-se în rest sentința civilă.

Prin decizia civilă nr. 2061/25.09.2013 pronunțată în dosarul nr. x/2011 al Tribunalului Argeș s-a constatat nulitatea absolută a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/29.05.2008 emis de CLFF Drăganu.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, aceasta a fost respinsă pentru inexistența prejudiciului cert în acest stadiu, reținându-se însă fapta ilicită a chematei în garanție, intimata RNP Romsilva:

"În ceea ce privește săvârșirea unei fapte ilicite, Curtea constată că prin hotărârile judecătorești expuse anterior s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că Regia Națională a Pădurilor Romsilva a încheiat Protocolul de predare - primire al terenului cu nesocotirea dispozițiilor legale privind proprietate publică, fără a face verificările necesare si fără a se asigura că terenul este în domeniul privat al statului, motivul anulării procesului-verbal de punere în posesie fiind si acela că terenul se află în proprietatea publică a statului.

De asemenea, fapta ilicită a Comisiei Locale de Fond Funciar Drăganu constă în aceea că a emis procesul-verbal de punere în posesie nr. x/29.05.2008 pentru un teren cu vegetație forestieră pe un alt amplasament, cu nesocotirea dispozițiilor art. 24 alin. (1)

2

, alin. (1)

3

și alin. (2) din Legea nr. 1/2000, deși pârâții nu se găsesc în nici una din situațiile de excepției prevăzute de dispozițiile legale, deoarece terenul nu se găsește într-o arie protejată, nici într-o zonă în care pădurea a fost defrișată și nici vechiul lor amplasament nu s-a dovedit a fi ocupat de alte persoane.

Prin urmare, Curtea găsește întemeiată condiția privind existența faptei ilicite.

În ceea ce privește prejudiciul, pentru ca acesta să fie susceptibil de reparare trebuie să fie cert si să nu fi fost reparat încă. Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare.

Curtea constată că în cauză prejudiciul nu este cert deoarece nu poate fi evaluat, întinderea acestuia neputând fi stabilită cu certitudine.

Astfel, pârâtul B. este beneficiar al hotărârii de validare nr. 73/20.07.2006 prin care în anexa nr. 37 poziția 9 se dispune validarea pentru suprafața totală de 5, o ha pădure cu mențiunea UPV Prislop, hotărâre care nu a fost anulată.

Efectul acestei hotărâri este în sensul că pârâții în cauză au vocația de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legile fondului funciar, respectiv de restituirea în natură sau în echivalent bănesc.

Cum la acest moment dreptul la reconstituire nu este infirmat, pârâții putând beneficia fie de reconstituirea în natură a dreptului, dacă există teren disponibil, fie de măsuri reparatorii, prejudiciul suferit de aceștia nu poate fi echivalent cu prețul pe care trebuie să îl restituie reclamantului - cumpărător.

Cel mult, un eventual prejudiciu ar putea fi egal cu diferența dintre prețul pe care trebuie să îl restituie conform contractului declarat nul și valoarea terenului primit în natură sau a măsurilor reparatorii, prejudiciu care la acest moment este imposibil de determinat.

De asemenea, la stabilirea acestui prejudiciului trebuie analizată și culpa pârâților care au vândut terenul înainte de a fi finalizată procedura de reconstituire prin emiterea titlului de proprietate.

Trebuie subliniat faptul că pârâtul a încheiat contractul de vânzare cumpărarea autentificat sub nr. x/15.08.2008 fără a deține acte de proprietate cu privire la terenul vândut și nici intabularea dreptului de proprietate.(a se vedea contractul de vânzare cumpărare pargaraf. 3 și 4, pag 8 dosar tribunal)

La data întocmirii contractului de vânzare cumpărare a fost emis doar procesul-verbal de punere în posesie nr. x/29.05.2008 de CLFF Drăganu.

Deși emiterea procesului-verbal de punere în posesie dă dreptul titularului său de solicita eliberarea titlului de proprietate de către comisia județeană, el nu poate face dovada dreptului de proprietate, în acest sens fiind pronunțată Decizia nr. 1/30.06.1997 de către fosta Curte Supremă de Justiție în soluționarea recursului în interesul legii. Instanța supremă a analizat valoarea procesului-verbal de punere în posesie în ce privește acțiunea în revendicare sau în acțiunea pentru ieșirea din indiviziune, însă ceea ce are relevanță este faptul că s-a stabilit, prin interpretarea și aplicarea normelor legale, că aceste acte premergătoare nu au valoarea unui titlu de proprietate.

De asemenea, la stabilirea prejudiciului trebuie avut în vedere în ce măsură prin anularea actelor premergătoare emiterii titlului de proprietate i s-a adus atingere pârâului unui drept subiectiv patrimoniul, în condițiile în care la momentul înstrăinării terenului procedura administrativă de soluționare a cererii în materia fondului funciar nu a fost finalizată prin emiterea titlului de proprietate.

Faptul că pârâtul a înțeles să-și transmită dreptul său înainte de finalizarea procedurii de restituire nu echivalează cu faptul că acesta a avut în proprietate terenul în litigiu, deoarece vechiul titlul de proprietate, anterior preluării abuzive de către stat și-a pierdut valabilitatea odată cu trecerea imobilului în proprietate statului, fiind nevoie de finalizarea procedurilor reglemente de legile de reparație pentru ca bunul să reintre în patrimoniul acestuia în natură, în concret de emiterea titlului de proprietate.

Relevant este și faptul că vânzarea a avut loc la nici trei luni de la emiterea procesului-verbal de punere în posesie, astfel că nu se poate reține că a trecut un timp exagerat de lung de la data emiterii procesului-verbal de punere în posesie fără ca titlul de proprietate să fi fost emis.

Pentru considerentele arătate, constatând că la acest moment nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale (în speță existența unui prejudiciu cert)."

Înalta Curte reține că, în condițiile art. 488 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere doar pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege. Aceste cazuri de casare au în vedere doar ipoteze de nelegalitate formală (procedurală), respectiv de nelegalitate substanțială a hotărârii recurate, nefiind posibil ca pe calea recursului să fie reexaminată situația de fapt stabilită în mod suveran de instanțele de fond (prima instanță și cea de apel, ambele îndreptățite și obligate să judece întreaga cauză sub toate aspectele, de fapt și de drept).

Așa fiind, criticile prin care se tinde la stabilirea altei situații de fapt decât cea reținută în mod suveran de instanțele devolutive sunt critici de netemeinicie, care excedează dispozițiilor art. 488 C. proc. civ.

Ca urmare, vor fi înlăturate în totalitate motivele de recurs care tind la stabilirea altei situații de fapt decât cea reținută în mod suveran de ultima instanță de fond, motive prin care se tinde la afirmarea condiției prejudiciului, condiție cu privire la care ultima instanță devolutivă a statuat că nu este îndeplinită.

Recurentul susține că este întrunită condiția faptei ilicite, existând conduita ilicită a autorităților statului implicate în procesul de reconstituire, însă această critică este lipsită de obiect, de vreme ce instanța de apel a statuat în același sens, după cum rezultă din considerentele deciziei recurate, anterior citate.

Pe de altă parte, în ceea ce privește susținerea referitoare la protejarea dreptului de proprietate valabil al recurentului, recunoscut în condițiile Legii nr. 18/1991, se constată că această susținere ignoră statuările instanței de apel, potrivit cu care, la data vânzării către reclamanta A. S.R.L., recurentul-pârât B. deținea, doar, un proces-verbal de punere în posesie.

După cum în mod judicios și legal a statuat instanța devolutivă, emiterea procesului-verbal de punere în posesie dă dreptul titularului său de solicita eliberarea titlului de proprietate de către comisia județeană, dar acest act nu poate face dovada dreptului de proprietate, în acest sens fiind pronunțată Decizia nr. 1/30.06.1997 a Curții Supreme de Justiție - Secții Unite asupra unui recurs în interesul legii. Înalta Curte subliniază că această decizie a instanței supreme este și rămâne obligatorie, în condițiile art. 329 alin. (3) din C. proc. civ., în forma modificată în anul 1993, anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 138/2000.

Or, din această statuare rezultă că procedura de reconstituire a dreptului de proprietate nu fusese încheiată, iar recurentului nu i se recunoscuse calitatea de proprietar asupra terenului în discuție, în condițiile legii, acesta înstrăinând terenul pe riscul său (și al cumpărătoarei A. SRL), motiv pentru care a și fost admisă acțiunea în revendicare formulată în alt proces, reținându-se că terenul forestier respectiv constituie obiect al proprietății publice.

Se constată că recurentul nu formulează nicio critică împotriva acestei statuări a instanței de apel, ci afirmă fără niciun argument că ar deține un titlu de proprietate valabil, ceea ce nu poate constitui un motiv de recurs eficace.

A motiva recursul înseamnă a dezvolta critici de nelegalitate apte a releva modul în care dispozițiile legale incidente trebuiau interpretate și aplicate și erorile de drept comise de instanța de apel în propriul său raționament judiciar cu privire la interpretarea și aplicarea respectivelor reguli. Or, nimic dintr-un astfel de raționament specific unei veritabile critici de nelegalitate de drept substanțial, subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu se regăsește în ansamblul criticilor formulate de recurent în termen.

Așa fiind, în lipsa finalizării procedurii de reconstituie prin emiterea titlului de proprietate, precum și ținând seama de decizia obligatorie în interesul legii nr. 1/1997 a Curții Supreme de Justiție, recurentul nu poate invoca în mod întemeiat încălcarea dreptului său de proprietate prin respingerea cererii reconvenționale, soluție pe care o critică.

Fără eficiență este și invocarea cauzei E. c. României, cauză în care reclamantul beneficiase, în condițiile legii, de emiterea unui titlu de proprietate ca urmare a unor erori imputabile autorităților naționale, constând, în esență, într-o dublă reconstituire a dreptului de proprietate în favoarea unor persoane diferite asupra aceluiași teren, deficiențe de natură a da naștere unui conflict juridic în urma căruia reclamantul a fost evins fără a fi despăgubit.

Or, în prezenta cauză, recurentul nu era beneficiarul unui titlu de proprietate, ci doar a unei vocații la reconstituire, iar pe de altă parte, s-a reținut judicios că procedura de reconstituire pe alt amplasament este încă în curs - și, adaugă Înalta Curte, ar trebui finalizată cât mai rapid și cu bună-credință de autoritățile publice competente, prevenindu-se noi erori.

În această privință, instanța de apel a statuat în mod judicios că nu a fost infirmat ori negat dreptul recurentului la reconstituire, acesta fiind îndreptățit să primească, efectiv, alt teren în natură ori măsuri reparatorii prin echivalent, scop în care, adaugă Înalta Curte, poate recurge la remediile administrative și judiciare prevăzute de lege.

Ca atare, este judicios raționamentul expus de instanța devolutivă, potrivit cu care la acest moment dreptul la reconstituire nu este infirmat, pârâții putând beneficia fie de reconstituirea în natură a dreptului, dacă există teren disponibil, fie de măsuri reparatorii, prejudiciul suferit de aceștia nu poate fi echivalent cu prețul pe care trebuie să îl restituie reclamantului - cumpărător.

Cel mult, un eventual prejudiciu ar putea fi egal cu diferența dintre prețul pe care trebuie să îl restituie conform contractului declarat nul și valoarea terenului primit în natură sau a măsurilor reparatorii, prejudiciu care la acest moment este imposibil de determinat.

Cu privire la această statuare asupra existenței prejudiciului, care este o chestiune de fapt lăsată la suverana apreciere a instanțelor de fond, recurentul nu formulează nicio critică veritabilă de nelegalitate, nedemonstrând în ce măsură acest raționament este de natură a reprezenta o interpretare ori aplicare greșită a legii, iar instanța de recurs nu se poate substitui recurentului în ceea ce privește formularea unor motive de recurs apte a se încadra în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Rezultă prin urmare că recursul pârâtului B. este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în condițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Asupra recursului declarat de chemata în garanție comuna Drăganu:

Prin prima sa critică, recurenta invocă greșita admitere a cererii sale de chemare în garanție, invocând lipsa unui raport juridic în garanție ori despăgubire, în sensul art. 72 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege, partea interesată poate să cheme în garanție o terță persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanție sau în despăgubiri.

Pentru deslușirea înțelesului acestei norme legale, trebuie arătat că, potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății. Existența sau inexistența drepturilor și a obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Așa fiind, calitatea procesuală presupune identitatea dintre calitățile formale de reclamant, respectiv de pârât și calitățile de subiect activ, respectiv subiect pasiv în raportul juridic afirmat, respectiv în raportul juridic dedus judecății de către titularul cererii (de chemare în judecată ori al altei cereri având natura juridică a unei chemări în judecată, precum cererea de chemare în garanție).

Cu alte cuvinte, pentru a avea calitate procesuală activă, respectiv pasivă nu este necesar să se facă dovada temeiniciei pretenției formulate, respectiv a existenței raportului juridic afirmat, întrucât această chestiune, a existenței ori inexistenței drepturilor și a obligațiilor afirmate, constituie o chestiune de fond, astfel cum dispune art. 36 teza a II-a C. proc. civ.

În mod similar, pentru a justifica admisibilitatea cererii de chemare în garanție, titularul acestei cereri nu trebuie să facă însăși dovada existenței raportului juridic afirmat, întrucât aceasta constituie o problemă care privește fondul, respectiv însăși temeinicia acestei cereri. În vederea admiterii în principiu, este suficient ca titularul cererii de chemare în judecată să afirme și să argumenteze existența unui raport juridic în conținutul căruia se află obligația chematului în garanție de a-l despăgubiri, în ipoteza că