ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 307/2023

Ședința publică din data de 16 februarie 2023

Deliberând, asupra cauzei față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, în data de 7 ianuarie 2019, sub nr. x/2018, reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Argeș, a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 1.508.503 RON, reprezentând contravaloarea prejudiciului pe care acesta l-a cauzat reclamantei, precum și obligarea la cheltuieli de judecată.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 1254 alin. (3) C. civ.

Pârâtul A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cerereii, ca neîntemeiată, precum și recalificarea cauzei ca fiind una de drept civil - în pretenții, iar nu o acțiune de contencios administrativ și fiscal, cu consecința trimiterii dosarului către secția civilă a instanței.

A invocat excepția necompetentei funcționale, excepția necompetentei teritoriale a Tribunalului Argeș, excepția netimbrării, precum și excepția lipsei calității procesuale active a RNP Romsilva raportat la calitatea sa de administrator al fondului forestier - proprietate publică a Statului.

Prin sentința civilă nr. 323 din 6 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă în dosarul nr. x/2019, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale exclusive și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal, spre competentă soluționare.

Prin încheierea din 3 iunie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2019, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza în favoarea secției civile a Tribunalului București, spre competentă soluționare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, sub nr. x/2019**, în data de 24 septembrie 2019.

Prin sentința civilă nr. 876 din 28 mai 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, au fost respinse, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale active și cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Argeș, în contradictoriu cu pârâtul A..

Prin decizia civilă nr. 617 A din 14 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Argeș, împotriva sentinței civile nr. 876 din 28 mai 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Argeș, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea acțiunii, casarea deciziei recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv cele ale C. civ. și Codului silvic.

În mod eronat, instanța de apel a apreciat că fapta pârâtului nu este ilicită și că nu s-a făcut dovada relei-credințe a pârâtului, întrucât în dosarul civil nr. x/2013, finalizat prin decizia civilă nr. 747/08.03.2016, s-a constatat, cu putere de lucru judecat, că terenul în suprafață de 172 ha face parte din domeniul public al Statului Român și că titlul de proprietate al pârâtului A. este lovit de nulitate absolută.

Potrivit dispozițiilor art. 135 alin. (4) din Constituție, art. 5 din Legea nr. 18/1991, art. 80 din Legea 69/1991 și art. 26 din Codul Silvic, pădurile și terenurile forestiere incluse în amenajamentele silvice aparțin domeniului public. Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil și dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil.

În considerarea acestor dispoziții legale, Tribunalul Argeș a stabilit, cu putere de lucru judecat, că terenul în cauză aparține domeniului public și că sunt lovite de nulitate absolută, conform legii, "actele de reconstituire sau de constituire a dreptului de proprietate în favoarea persoanelor care nu erau îndreptățite potrivit legii la astfel de reconstituiri sau constituiri".

Prin urmare, pârâtul nu a fost niciodată îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate, sens în care nu poate opera nici buna-credință.

Un al doilea motiv care demonstrează faptul că intimatul nu este de bună- credință este dovedit de acțiunea demarată de către Primarul Comunei Berevoești în dosarul nr. x/2013, din cuprinsul căreia reiese că pârâtul a indus în eroare Comuna Locală de Fond Funciar Berevoești, cu scopul de a i se reconstitui dreptul de proprietate, pretinzând că este moștenitorul lui B..

Având în vedere aceste aspecte, precum și faptul că terenul este proprietate publică de stat, care nu putea face obiectul reconstituirii sau constituirii, recurenta a opinat că pârâtul nu a avut niciodată, în mod valabil, calitatea de proprietar asupra bunului.

Cu toate că avea cunoștință despre dosarele nr. x/2010 și nr. y/2013, pârâtul A. a continuat să exploateze masa lemnoasă de pe suprafața în litigiu, situație în care reaua-credință a pârâtului este pe deplin dovedită, contrar soluției instanței de apel.

Deși pârâtul avea cunoștință de contestarea dreptului său de proprietate asupra suprafeței de teren încă din anul 2010, din dosarul nr. x/2010 (aflat pe rolul Judecătoriei Pitești), având ca obiect fond funciar - nulitate acte, în mod eronat instanța de apel a reținut că pârâtul a devenit de rea-credință la data pronunțării deciziei civile nr. 747/2016.

Pârâtul a continuat să exploateze masa lemnoasă, fără să țină cont că soluțiile din cele două dosare i-ar putea fi potrivnice și fără să îl intereseze că este o pădure proprietate publică de stat.

Astfel, instanța în mod greșit a avut în vedere că proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în condițiile în care proprietatea pârâtului era afectată de la formarea celor două dosare având ca obiect nulitate acte, existând dubii cu privire la buna-credință și probe evidente în detrimentul pârâtului, motiv pentru care acesta nu mai era îndreptățit să dispună de bun în mod exclusiv și absolut.

Instanța a considerat că titlul de proprietate a fost valabil până în momentul în care a fost anulat prin decizia menționată. Or, chiar dacă a fost anulat la momentul pronunțării deciziei, pârâtul știa că, prin cele două dosare, dreptul său de proprietate este pus la îndoială, că nu mai este proprietar pe deplin și că în situația în care se va anula actul său de proprietate, poate fi obligat să răspundă pentru faptele sau actele sale pe care le-ar îndeplini cu privire la terenul în cauză.

În ceea ce privește fondul cauzei, a arătat că acțiunea este întemeiată pe dispozițiile răspunderii civile delictuale, prevăzută de art. 1349 C. civ. și art. 1357 C. civ., iar pârâtul a susținut prin întâmpinare că nu a putut cauza reclamantei niciun prejudiciu, întrucât în perioada 2008 - 2016, terenul nu s-a aflat în proprietatea publică a Statului Român, ci s-a aflat cel mult la dispoziția Comisiei Locale de Fond Funciar Berevoești (domeniul privat al Statului Român), ceea ce a și făcut posibilă reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la acest teren.

În continuare, recurenta a redat textul art. 549, art. 550 alin. (1), (86)1 alin. (2) și art. 929 C. civ., arătând că, pe lângă caracterele generale ale dreptului de administrare, sunt aplicabile dispozițiile speciale cu privire la fondul forestier național cuprinse în Codul Silvic - Legea nr. 46/2008 și în H.G. nr. 229/2009 privind reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor- Romsilva și aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a acestei instituții.

În aceste prevederi legale există dispoziții exprese prin care se recunoaște Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva dreptul de a acționa în numele statului pentru apărarea dreptului de proprietate publică asupra fondului forestier național.

Referitor la fapta ilicită, recurenta a arătat că constă în exploatarea de către pârât a masei lemnoase, deși îi erau pe deplin opozabile dosarele nr. x/2010 și nr. y/2013, în care avea calitatea de pârât și unde era pusă în discuție nulitatea actelor de proprietate ale pârâtului, prejudiciul fiind în valoare de 1.508.503 RON.

Vinovăția pârâtului rezultă din faptul că pârâtul avea cunoștință despre litigiile intervenite și despre punerea la îndoială a titlului său de proprietate, dar cu toate acestea, a continuat să valorifice masa lemnoasă de pe suprafața în litigiu.

Concluzionând, recurenta a indicat în continuare procedura de exploatare a masei lemnoase și a arătat că nu se putea efectua fără solicitarea scrisă a proprietarului, reprezentantului sau a succesorului în drepturi.

Intimatul-pârât A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, arătând că recurenta nu a indicat normele de drept material pretins încălcate; pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În apărare, intimatul a susținut că existența pe rolul instanțelor de judecată a dosarelor nr. x/2010 și nr. y/2013 nu reprezenta un motiv ca acesta să nu își exercite dreptul de proprietate. Până la anularea titlului de proprietate și-a exercitat proprietatea și posesia asupra terenului forestier, cu toate atributele sale, printre care și dreptul de a exploata pădurea în conformitate cu legislația forestieră în vigoare la acel moment.

A mai arătat că nu poate fi considerat de rea-credință pentru că și-a exercitat dreptul de proprietate, acest aspect nereprezentând nicio fapta ilicită câtă vreme legea îi permitea acest lucru.

Până la pronunțarea unei hotărâri definitive, care să îi constate nulitatea absolută a titlului de proprietate, a fost proprietar deplin, nefiindu-i imputabil faptul că reconstituirea s-a făcut pe un teren aparținând domeniului public.

A mai arătat că recurenta nu a făcut dovada prejudiciului pretins, sens în care se impune respingerea recursului.

În 14 octombrie 2022, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, iar pe fond a solicitat admiterea recursului; în 16 februarie 2023, recurenta-reclamantă a depus concluzii scrise.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând, cu prioritate, în raport cu exigențele procesuale ale art. 248 C. proc. civ., excepția procesuală de procedură absolută și peremptorie de nulitate a recursului declarat de reclamantă, invocată în cauză de intimatul-pârât, Înalta Curte are în vedere următoarele:

Prin întâmpinare, intimatul-pârât A. a invocat excepția nulității recursului, pentru lipsa criticilor de nelegalitate, susținând că nu au fost indicate normele de drept material încălcate.

Analizând excepția invocată, se reține că art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. statuează că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea absența din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Aceste dispoziții legale se corelează cu cele ale art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, acestea consacrând natura căii de atac a recursului de a fi o cale extraordinară, ce poate fi exercitată pentru motivele prevăzute exhaustiv de dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul, dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care există motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, fie în procedura de filtrare, fie în ședința publică.

Sancțiunea nulității intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă nu doar a invoca cazul de nelegalitate pretins, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dar și a proceda la dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete de nelegalitate cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Totuși, în acord cu dispozițiile legale care reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului, în ipoteza în care recurentul nu invocă în mod exact dispozițiile legale, dar realizează o expunere a criticilor de nelegalitate cu privire la hotărârea atacată, instanța de judecată are obligația de a califica din perspectivă legală aceste critici.

În cauza dedusă judecății, se observă că recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta dezvoltând critici prin care să demonstreze că prin hotărârea recurată au fost aplicate ori interpretate greșit normele de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală. Astfel, recurenta a susținut că fapta ilicită imputată pârâtului constă în exploatarea masei lemnoase, deși cunoștea că pe rolul instanțelor judecătorești erau două dosare împotriva sa, iar prejudiciul este cert și vinovăția pârâtului rezultă din faptul că avea cunoștință despre litigiile prin care i s-a pus la îndoială titlul de proprietate.

În consecință, întrucât aceste critici se subsumează motivului de casare invocat, caracterul fondat al acestora urmând a fi analizat cu ocazia soluționării pe fond a recursului, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât.

Examinând în continuare fondul motivelor de recurs, se constată că, invocând incidența, în speță, a motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată este pronunțată cu interpretarea greșită și încălcarea dispozițiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, susținând că instanța de apel, în mod eronat, a reținut că nu este îndeplinită condiția faptei ilicite, în condițiile în care pârâtul cunoștea că nu are vocație de proprietar odată cu înregistrarea dosarelor nr. x/2013 și nr. y/2010 și, cu toate acestea, a continuat să exploateze masa lemnoasă, producând un prejudiciu în sumă de 1.508.503 RON.

A mai susținut recurenta că, prin decizia nr. 747/08.03.2016, pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2013, s-a constatat cu putere de lucru judecat că terenul în suprafață de 172 ha face parte din domeniul public al Statului Român și că titlul de proprietate al pârâtului este lovit de nulitate absolută.

Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă a acționat din postura proprietarului care a suferit un prejudiciu, produs în perioada în care o persoană fizică deținea un titlu de proprietate, prejudiciu pe care l-a reclamat în baza deciziei nr. 747/08.03.2016 a Tribunalului Argeș, prin care s-a constatat nulitatea tilului de proprietate al pârâtului, precum și a adresei Ministerului Apelor și Pădurilor - Secretar de Stat nr. 8674/23.05.20218, înregistrată la Direcția Silvică Argeș sub nr. x/31.05.2018, prin care reclamantei i-a fost transmisă situația actelor de punere în valoare înregistrate în SUMAL în perioada 2008-2016, rezultând un volum de 15.694 mc și o valoare de 1.508.203 RON a masei lemnoase exploatate de pârât.

Astfel, formulând cererea de chemare în judecată împotriva pârâtului, reclamanta a pretins dezdăunarea sa pentru prejudiciul ce i-a fost creat prin exploatarea masei lemnoase de pe terenul în suprafață 172 ha, proprietate publică a statului.

Temeiul juridic invocat inițial de reclamantă a fost reprezentat de dispozițiile art. 1254 alin. (3) C. civ., care reglementează efectele nulității.

Prin încheierea din 12 iunie 2020, pronunțată de prima instanță, tribunalul i-a pus în vedere reclamantei să lămurească cauza cererii de chemare în judecată, precum și să motiveze în drept cererea, urmând să indice temeiul juridic, respectiv dacă este un temei de drept delictual, contractual sau dacă solicită o repunere în situația anterioară ca urmare a intervenirii nulității actului juridic civil.

Prin precizările depuse la dosar în data de 17 septembrie 2020, aflate la dosarul primei instanțe, reclamanta a indicat că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 1254 alin. (3) C. civ., dar și cele ale art. 1349 și art. 1357 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, fapta ilicită a pârâtului constând în aceea că, deși avea cunoștință de existența dosarului nr. x/2013, în care avea calitatea de pârât și unde era pusă în discuție nulitatea actului său de proprietate, acesta a continuat să valorifice masa lemnoasă.

Ulterior, din cuprinsul încheierii din 14 mai 2021, pronunțată de prima instanță, rezultă că reprezentantul convențional al reclamantei, având cuvântul asupra excepției inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât, a învederat că "la termenul din 18.09.2020, tribunalul a pus în vedere reclamantei să-și precizeze încă o dată temeiul juridic. Astfel, reclamanta a depus la dosar precizare, constatând că, într-adevăr, temeiul juridic al acțiunii erau dispozițiile art. 1254 alin. (3) C. civ.. Însă, a considerat că, astfel cum a fost formulată acțiunea, petitul acțiunii și este adevărat că sunt chestiuni care țin de fondul acțiunii, se poate observa că petitul acțiunii și toată fundamentarea acțiunii vizează și se încadrează în domeniul de aplicabilitate și legalitate a răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349 și 1357 C. civ. privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie."

Prin urmare, cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru exploatarea masei lemnoase a fost întemeiată pe dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Ca urmare, premisa de analiză a pretențiilor reclamantei ce vizează plata prejudiciului, reclama, în speță, verificarea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile art. 1349 și art. 1357 din C. civ., manieră în care speța a fost analizată de către instanțele de fond.

Învestită cu analiza apelului reclamantei, instanța de apel a reținut că pârâtul a obținut titlul de proprietate nr. x/22.01.2008 pentru suprafața de 172 ha teren forestier, intrând în posesia terenului forestier conform procesului-verbal de punere în posesie nr. x din 15.01.2008 și exploatând masa lemnoasă potrivit reglementărilor în vigoare. Ulterior, prin decizia civilă nr. 747/08.03.2016, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr. x/2013, a fost anulat titlul de proprietate al pârâtului, iar predarea-primirea/restituirea terenului a avut loc în 01.08.2016, conform procesului-verbal de predare-primire din 01.08.2016 și a procesului-verbal nr. x din 01.08.2016.

A mai reținut instanța de apel că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restituirea contravalorii masei lemnoase exploatate în perioada în care pârâtul a fost titular al dreptului de proprietate, respectiv 15.01.2008-01.08.2016, și, deși a indicat inițial drept temei juridic dispozițiile art. 1254 alin. (3) C. proc. civ., ulterior a indicat, drept temei al cererii, dispozițiile referitoare la răspunderea civilă delictuală, art. 1349 și art. 1357 C. civ., fapta ilicită imputată pârâtului constând în exploatarea masei lemnoase, deși cunoștea că pe rolul instanțelor se afla dosarul având ca obiect constatarea nulității titlului de proprietate și a actelor premergătoare emiterii acestuia.

Analizând cerințele imperative impuse de art. 1349 coroborat cu art. 1357-1371 C. civ., instanța de apel a apreciat judicios că nu este îndeplinită condiția existenței faptei ilicite, întrucât intimatul-pârât a exploatat terenul potrivit regimului silvic de la data preluării și până la data restituirii, autorizația în baza căreia s-a făcut exploatarea nefiindu-i retrasă de către emitentul acesteia în momentul declanșării litigiului ce a condus la anularea titlului de proprietate, iar buna-credință fiind prezumată.

În considerarea situației de fapt pe care se grefează controlul de legalitate ce poate fi exercitat în recurs, Înalta Curte constată, contrar argumentelor expuse de recurenta-reclamantă, că pârâtul nu a săvârșit o faptă ilicită care să îi poată fi imputată, acesta exercitându-și atributele dreptului de proprietate în limitele legale, în perioada în care reclamanta solicită prejudiciul.

Într-adevăr, prin decizia civilă nr. 747/08.03.2016, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr. x/2013, a fost anulat titlul de proprietate al pârâtului, întrucât terenul ce i-a fost atribuit face parte din domeniul public al statului, însă nu se poate reține că pârâtul a săvârșit o faptă ilicită care să determine obligarea sa la plata prejudiciului solicitat de reclamantă.

Aceasta întrucât, în perioada în care a exploatat masa lemnoasă, pârâtul a avut calitatea de proprietar, prevalându-se de titlul de proprietate nr. x/22.01.2008, iar autorizația în baza căreia pârâtul a efectuat exploatarea nu i-a fost retrasă de către emitentul acesteia, în momentul declanșării litigiilor, situație care era de natură să preîntâmpine un eventual prejudiciu care ar fi putut demonstra reaua-credință a pârâtului în caz de nerespectare.

Cât privește aspectul bunei-credințe, se reține că acțiunea dedusă judecății este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, iar instanțele de fond în mod corect au reținut că buna-credință se prezumă, iar până la data pronunțării deciziei nr. 747/08.03.2016 în dosarul nr. x/2013 al Tribunalului Argeș, buna-credință a pârâtului nu a încetat.

Astfel, din perspectiva instituției răspunderii civile delictuale și a condiției vinovăției, ca element necesar pentru atragerea acestui tip de răspundere, pârâtului nu i se poate imputa faptul că, după introducerea acțiunii în anularea titlului de proprietate, a continuat să se încreadă în eficiența titlului său de proprietate, un act emanând chiar de la stat.

Anularea titlului de proprietate emis în favoarea pârâtului ca urmare a constatării apartenenței bunului la domeniul public a primit o rezolvare abia la momentul pronunțării hotărârii judecătorești definitive, rezolvare despre care nu se poate spune că putea fi anticipată ori prevăzută de către pârât încă din momentul introducerii acțiunii în nulitate.

Așa fiind, continuarea exercitării dreptului de proprietate asupra imobilului de către pârât, pe perioada soluționării dosarului nr. x/2013, nu poate fi calificată drept o faptă ilicită, aceasta fiind, în realitate, o exercitare în limitele firești a dreptului de proprietate, drept a cărui soartă juridică a fost tranșată definitiv abia la data de 08.03.2016.

Prin urmare, este nefondată critica recurentei că pârâtul nu a fost de bună-credință, dată fiind acțiunea demarată de către Primarul comunei Berevoești în dosarul nr. x/2013.

Referitor la dispozițiile art. 135 alin. (4) din Constituție, art. 5 din Legea nr. 18/1991, art. 80 din Legea 69/1991 și art. 26 din Codul Silvic, invocate de recurentă, deși prevăd că pădurile și terenurile forestiere incluse în amenajamentele silvice aparțin domeniului public, iar terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil și dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil, nu sunt de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a intimatului-pârât, tip de răspundere care presupune întrunirea cumulativă a celor patru condiții, faptă ilicită, prejudiciu, raport de cauzalitate întra faptă și prejudiciu și vinovăție, în speță demonstrându-se că pârâtul nu a săvârșit o faptă care să determine obligarea sa la plata prejudiciului pretins de reclamantă.

În ceea ce privește prevederile art. 861 alin. (2), art. 929, art. 549 și art. 550 alin. (1) C. civ., precum și dispozițiile speciale cu privire la fondul forestier, invocate de recurentă, se reține că au fost prezentate generic în cuprinsul cererii de recurs, fără să fie decelate critici de nelegalitate cu privire la modul în care instanța de apel le-a aplicat ori interpretat.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a mai arătat de ce a solicitat introducerea în cauză a Ministerului Apelor și Pădurilor - Garda Forestieră Ploiești și a Comisiei Județene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor Argeș, și anume pentru a se justifica din ce cauză instituțiile statului nu au întreprins măsurile legale pentru a preveni prejudicierea pădurii statului, însă nu a criticat decizia recurată sub aspectul menținerii soluției de respingere a cererii de introducere forțată în cauză a instituțiilor statului și a argumentelor prezentate în susținerea acestei soluții de către instanța de apel.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Argeș, împotriva deciziei civile nr. 617A din 14 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 16 februarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.