ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 799/2025

Ședința publică din data de 26 martie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă în 31.01.2022, sub nr. x/2022, reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Argeș, a chemat în judecată pe pârâții A., B., Comuna Bogați, prin primar, și Consiliul Local al Comunei Bogați, prin primar, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie terenul forestier în suprafață totală de 148,90 ha, aflat în raza teritorială a Comunei Arefu, situat în UPIV u.a. 23, u.a. 24C, u.a.25C, u.a. 26C, u.a. 26D, u.a. 27B, cu vecinii: Nord - Ocolul Silvic Mușătești; Sud - Golul Ghițu, Ocolul Silvic Mușătești; Vest - Ocolul Silvic Mușătești și Est - C. și Ocolul Silvic Mușătești, identificat cu numărul cadastral x; să se constatate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2009, înscris în cartea funciară nr. x a localității Arefu; obligarea pârâților la plata contravalorii masei lemnoase pe care aceștia au exploatat-o/vândut-o de la data punerii în posesie, 24.05.2007, respectiv 27.06.2007 și 03.05.2011, și până în prezent, rectificarea înscrierii în Cartea Funciară nr. x a localității Arefu; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

A solicitat, totodată, în temeiul art. 68 C. proc. civ. coroborat cu art. 865 alin. (2) lit. b) C. civ. și art. 11 alin. (10) din Legea nr. 46/2008 - Codul Silvic, introducerea în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, în calitate de reclamant-proprietar al terenului ce face obiectul prezentei cauze.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 563, art. 865, art. 1.254 C. civ. și art. 453 C. proc. civ.

Pârâții Comuna Bogați și Consiliul Local al Comunei Bogați au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția de netimbrare a cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților pentru capătul 1 al acțiunii (privind acțiunea în revendicare) și pentru capătul 4 al acțiunii (privind rectificarea cărții funciare nr. x a localității Arefu, în care proprietari sunt pârâții A. și B.), excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comuna Bogați în ceea ce privește capătul 2 al acțiunii (privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2009), excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește capătul 3 al acțiunii (având ca obiect obligarea pârâților la plata contravalorii masei lemnoase exploatate de la data punerii în posesie, adică 24.05.2007, respectiv 27.06.2007 și 03.05.2011), excepția lipsei calității procesuale pasive pentru capătul 3 de cerere.

Pârâții A. și B. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția de netimbrare a cererii de chemare în judecată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția prescripției dreptului material la acțiune, în ceea ce privește capătul 3 al acțiunii (având ca obiect obligarea pârâților la plata contravalorii masei lemnoase exploatate de la data punerii în posesie), iar pe fond au solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată.

În data de 07.06.2022, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, a formulat, în temeiul art. 61 C. proc. civ., o cerere de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat admiterea acțiunii reclamantei.

Prin încheierea din 08.05.2023, Tribunalul Argeș, secția civilă a încuviințat în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de Statul Român.

Prin sentința nr. 431/02.10.2023, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Comuna Bogați și Consiliul Local al comunei Bogați cu privire la capătul 3 de cerere; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Comuna Bogați și Consiliul Local al comunei Bogați pentru capetele 1 și 4 și, în consecință, a respins aceste capete de cerere ca fiind introduse împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis, în parte, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul 3 de cerere pentru pretențiile aferente perioadei 24.05.2007 - 31.01.2019 și, în consecință, a respins capătul de cerere pentru perioada menționată, ca fiind prescris; a respins, în rest, cererea principală, ca nefondată; a respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenientul Statul Român, ca neîntemeiată; a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtului A. cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 4.000 RON.

Prin decizia nr. 3511/20.06.2024, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile reclamantei Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Argeș, și intervenientului în interes propriu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, împotriva sentinței; i-a obligat pe apelanți, în solidar, la plata sumei de 2.500 RON, cheltuieli de judecată, către intimații A. și B., respectiv la plata sumei de 2.500 RON cheltuieli de judecată reduse către intimata Comuna Bogați.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Argeș, cât și intervenientul în nume propriu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș.

4.1. Recurenta-reclamantă Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Argeș, și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și a învederat următoarele:

- Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., reclamanta arată că, deși reține că aplicabil prezentei spețe este principiul resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, care "consfințește într-adevăr lipsa de suport a actului subsecvent în ipoteza constatării lipsei de valabilitate a actului principal", instanța de apel dă eficiență, într-un mod eronat, unor excepții de strictă interpretare de la acest principiu - ocrotirea bunei credințe a subdobânditorului sau error comunis facit ius -, bazate pe aparența de legalitate existentă la momentul semnării contractului.

Mai arată și că instanța de apel nu a analizat motivele de apel pe care le-a invocat, limitându-se a relua concluziile primei instanțe și nici nu a lămurit deplin situația de fapt a întregii cauze supuse judecății, considerentele deciziei făcând imposibilă examinarea legalității acesteia.

Conform jurisprudenței CEDO, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

- Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., reclamanta a invocat încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 136 din Constituția României, art. 563, art. 861 și urm. C. civ., art. 1.254 C. civ., ale Legii nr. 46/2008 privind Codul Silvic, art. 5 și art. 35 din Legea nr. 18/1991, ale Legii nr. 213/1998 și a art. III alin. (2)

4

din Legea nr. 169/1997.

Arată că soluția pronunțată este contrară dispozițiilor legale aplicabile, rezultând din interpretarea greșită a situației atât de fapt, cât și de drept.

Circumscris aceluiași motiv de recurs, reclamanta afirmă și că instanța de apel nu a ținut cont și nu a analizat principiile de drept aplicabile în cauză, a aplicat greșit dispozițiile legale și principiile ce apără și reglementează proprietatea publică, inclusiv caracterul erga omnes al acesteia, înscrisurile din dosar, argumentele în contestarea bunei-credințe (aspectele prealabile vânzării) și soluțiile instanțelor judecătorești.

În dezvoltarea criticii, reclamanta afirmă că, în analizarea bunei-credințe a subdobânditorilor, instanța de apel nu ia în considerare faptul că, în realitate, contractul de vânzare nr. x/2009 este încheiat în urma unei proceduri de licitație și urmează condițiile stabilite la data adjudecării, fiind ignorate aspectele invocate referitoare la transparența și corectitudinea acesteia.

Deși a identificat respectivele vicii (nu au fost respectate dispozițiile legale în vigoare, art. 52 din Legea nr. 26/1996 și H.G. nr. 769/2002, iar la licitație au participat în afară de A., persoane care erau cunoscute de acesta -mandatare ale acestuia în altă licitație organizată tot de Comuna Bogați și chiar în relații de subordonare/colaborare cu acesta-), instanța nu le-a pus în balanța bunei-credințe a subdobânditorului, mulțumindu-se a recunoaște intimaților "aparența de legalitate deplină a dobândirii bunului" sau "prezumția de bună-credință a dobânditorilor" doar pentru momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare.

Consideră că, fiind vorba despre o licitație, care a fost urmată de o vânzare, buna-credință ar fi trebuit analizată sub toate aspectele.

Mai arată, că în ceea ce privește acțiunea de revendicare, curtea respinge acest petit pentru argumentul că, în opinia sa, ar fi fost necesară expertiza pentru a se identifica suprapunerea și compararea de titluri.

Arată că, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., care consacră rolul activ al judecătorului în procesul civil, în cauză, în scopul pronunțării unei hotărâri judecătorești temeinice și legale, mijloacele legale puse la dispoziția judecătorului în acest sens, ce își găsesc aplicarea sunt posibilitatea judecătorului de a dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare sau de a lua orice alte măsuri legale, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Mai arată și că la compararea titlurilor de proprietate, este necesar ca ambele părți să dețină acte valabil încheiate, iar nu acte ce provin de la un neproprietar.

Este necesar a se observa că titlul de proprietate al pârâților (contractul de vânzare-cumpărare) are la bază acte lovite de nulitate absolută și cu un scop ilicit, așa cum a fost anterior constatat de instanțele de judecată.

Arată că în acțiunea în revendicare se dă câștig de cauză părții care are un titlu și o posesie mai bine caracterizate, în cauza de față aceasta fiind Statul Român/Romsilva.

Buna-credință nu duce prin ea însăși la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară, în lipsa unui titlu emanând de la un adevărat proprietar, așa cum nelegal a reținut Curtea de Apel.

Drept urmare, chiar dacă s-a respins cererea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare nr. x/2009, în analiza admisibilității acțiunii în revendicare, nu se poate da câștig de cauză unui titlu provenind de la un neproprietar.

Niciunul dintre intimații-pârâți nu a negat faptul că respectivul contract este un act subsecvent actelor de reconstituire anulate în dosarul anterior și nu a contestat identitatea între acestea.

Mai mult, instanța de apel nu a ținut cont de faptul că titlul de proprietate al Statului nu este reprezentat de un înscris în formă materială, ci își are izvorul chiar în lege, care declară bunurile așa cum sunt enunțate în mod expres ca aparținând acestuia, Constituția României, Codurile silvice succesive și legile proprietății publice consacrând ca aparținând statului fondul forestier.

Făcând trimitere la prevederile art. 861, art. 3 Cod silvic, art. 136 din Constituția României și la art. 34 din Codul silvic, precizează că instanța de apel a înlăturat de la aplicare, în mod nelegal, principiul accesorium sequitur principale coroborat cu cel al anulării actului subsecvent, ca urmare a actului inițial, iar urmare aplicării acestor principii și constatării nulității absolute a actelor inițiale, soluția care se impune este admiterea acțiunii și constatarea nulității absolute a actelor subsecvente acestuia.

Conform principiului ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, nu există niciun motiv pentru care vânzarea ulterioară validării, să supraviețuiască titlului, când acesta este găsit nul.

Aplicarea concretă a principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis înseamnă că respectivul contract lovit de nulitate absolută este considerat a nu fi fost niciodată încheiat, deoarece desființarea actului atrage în condițiile legii și desființarea actelor subsecvente încheiate în baza lui.

Invocă, în acest sens, și greșita interpretare, de către curtea de apel, a prevederilor art. III alin. (2)

4

din Legea nr. 169/1997, întrucât legiuitorul nu a avut intenția de a conferi Statului Român calitatea de fost proprietar, ci "fostul proprietar rămas fără teren" este în realitate autorul deposedat și/sau moștenitorii acestuia, cărora li s-au atacat actele de reconstituire pentru nulitate absolută. Arată că aceste dispoziții legale privesc raporturile dintre particulari.

Or, deși Statul Român, adevăratul proprietar, obține o soluție definitivă de constatare a nulității titlului de proprietate asupra terenului forestier emis cu nerespectarea legii, dar și o recunoaștere și consolidare a regimului de domeniu public, nu poate reintra în posesia acestuia, deși este inalienabil, fapt ce contravine Constituției României și celorlalte dispoziții legale imperative.

Este evident că Statul Român este prejudiciat în condițiile în care ar fi asimilat ca un oarecare fost proprietar, căci nu poate fi considerat prin analogie un "subiect de drept privat-particular", fiind proprietar in condițiile și prin efectul Constituției și al legii.

Prin Decizia Curții Constituționale nr. 1216/2008, s-a reținut că articolul sus menționat este constituțional, întrucât legiuitorul nu a adus atingere drepturilor câștigate în mod legal, ci a statuat prin norme imperative nulitatea absolută a actelor emise nelegal.

Or, este de competența instanțelor judecătorești să constate, în funcție de probele administrate în cauză, buna sau reaua credință a celui ce a vândut terenul pe baza titlului constatat nul sau a subdobânditorului terenului și, după caz, să facă aplicarea dispozițiilor art. III alin. (2)

4

din Legea nr. 169/1997 sau a celor care constituie dreptul comun în materia contractelor civile.

Prin urmare, ținând cont că legiuitorul are în vedere noțiunea de "titlu constatat nul", nu se poate considera că "fostul proprietar rămas fără teren" este statul, ci persoana beneficiară a reconstituirii și căreia i s-a anulat titlul.

Dreptul de proprietate asupra terenului din prezenta cauză aparține Statului Român, apartenența sa rezultând din art. 136 alin. (2)-(4) din Constituție și din art. 3 din Legea nr. 46/2008.

Sub un alt aspect, din perspectiva prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO, arată că nu există o încălcare a dreptului de proprietate, dat fiind că a fost anulată procedura de reconstituire a dreptului de proprietate recunoscut anterior prin hotărâri administrative pentru pârâta Comuna Bogați.

Faptul că se solicită aplicarea principiului anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului inițial și cel al repunerii părților în situația anterioară, nu constituie, la rândul său, o încălcare a dreptului de proprietate, nefiind îndeplinită condiția existenței unui bun sau a unei speranțe legitime, în sensul jurisprudenței CEDO, dat fiind că prin aceasta se protejează un drept dobândit în mod legitim, iar nu unul ce are la bază încălcarea legilor imperative.

Nelegalitatea deciziei atacate este dată, așadar, de faptul că, deși i s-a recunoscut calitatea de proprietar al terenului prin hotărâre judecătorească definitivă, terenul redobândind regimul de domeniu public, Statul este cel care nu poate intra în posesia acestuia.

Consideră că argumentul cu privire la incidența regulii error comunis facit ius este nerelevant, întrucât simpla afirmare a unui fapt nu poate produce efecte juridice, respectiv menținerea actului juridic viciat absolut pentru încălcarea inalienabilității și caracterului erga omnes ale proprietății publice.

Curtea de Apel nu a ținut cont de temeiurile în baza cărora s-a recunoscut calitatea procesuală activă a reclamantei în speță, și anume art. 11 alin. (10) Cod Silvic și art. 865 C. civ.

Prezentului demers judiciar nu i se poate reține încălcarea vreunei legi sau a utilității publice (terenul are un regim de bun public, bun de interes și uz național), dar nici că CEDO ar exclude proprietatea publică de la aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât legea reglementează, fără excepții, modalitatea de dobândire a unor bunuri proprietate publică, iar astfel de bunuri nu pot să facă obiectul unor acte de trecere în domeniul privat decât în condițiile art. 9 din Legea nr. 213/1998 coroborate cu dispozițiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991.

Legiuitorul a dispus în mod expres modalitățile în care dreptul de proprietate publică poate înceta, și anume: pieirea bunului sau trecerea acestuia în domeniul privat, iar Codul silvic a interzis reducerea suprafeței forestiere.

Instanța de apel interpretează eronat și răspunsul negativ al reclamantei la momentul vânzării terenului, întrucât prin respectiva operațiune, administratorul terenului nu verifică valabilitatea actelor de reconstituire sau valabilitatea înstrăinării, ci doar exercită sau nu dreptul de preempțiune legal la vânzarea-cumpărarea unui teren forestier.

Chiar dacă cele două comisii sunt autorități administrative, totuși eronat se reține o identitate între Comuna Bogați, care era beneficiară a unei reconstituiri a dreptului de proprietate (ulterior dovedindu-se culpa acesteia prin cele două motive reținute în mod definitiv de către instanțe) și Statul Român (care deține o hotărâre judecătorească definitivă în contradictoriu cu comisia locală și cea județeană, respectiv cu unitatea administrativ-teritorială Bogați, prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietar).

Instanța nu a ținut cont de regimul juridic al terenului cu vegetație forestieră, raportat și la prevederile art. 35, coroborate cu art. 5 din Legea nr. 18/1991 și nu a reținut nici apartenența imobilului în litigiu la domeniul public al statului, conform dispozițiilor art. 286 din Codul administrativ.

Existența dreptului de proprietate al statului este confirmată și de destinația terenului în litigiu în cauză, astfel că bunul se poate afla doar în proprietatea publică a statului, acesta din urmă înțelegând să îi confere reclamantei un drept de administrare asupra acestuia.

Așadar, dreptul pârâților nu poate fi opus statului față de caracterele specifice dreptului de proprietate publică, și în condițiile în care la momentul dobândirii dreptului de către aceștia, cât și anterior, terenul se afla în proprietate publică.

În lipsa unei modificări legale a regimului juridic al terenului, acesta nu poate fi introdus în circuitul civil și, implicit, nu putea face obiectul retrocedării în natură.

Instanța de apel nu a ținut cont de faptul că în cauză sunt incidente principiile resoluto iure dantis, resolvitur ius accipentis și nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet, în sensul că dacă prin anularea actului juridic inițial se desființează dreptul transmițătorului din actul juridic subsecvent (și care a fost dobânditor al unui drept în actul juridic inițial), înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.

Referitor la notarea litigiilor în cartea funciară pentru a se asigura opozabilitatea față de terți, Legea nr. 7/1996 stabilea că drepturile reale dobândite de stat și de orice persoane, prin efectul legii, prin expropriere și hotărâri judecătorești, sunt opozabile și fără înscrierea în cartea funciară.

În ceea ce privește aplicarea art. 907 C. civ., privind rectificarea înscrierilor in cartea funciară, consideră că soluția este nelegală având în vedere că, în speță, s-a solicitat rectificarea cărții funciare, motivat de faptul că actul de vânzare-cumpărare în temeiul căruia și-au înscris cumpărătorii, în cartea funciară, dreptul dobândit, este lovit de nulitate absolută, deoarece dobânditorul este considerat a nu fi fost niciodată proprietarul acestui bun, fiind astfel, incident motivul de rectificare prevăzut de art. 908 alin. (1) C. civ.

Invocă, de asemenea, constatarea eronată a instanței cu privire la lipsa unei dezdăunări/despăgubiri, ceea ce ar fi o sarcină excesivă sau disproporționată.

Arată că pârâții Ivănescu nu au înțeles să exercite dreptul de a chema în garanție pe vânzătoarea Comuna Bogați, care avea obligația de garantare pentru evicțiune.

Afirmația că încercarea de privare de proprietate are loc în lipsa oricărei despăgubiri acordate intimaților, pe lângă restituirea prețului sau că statul ar realiza o evingere indirectă este eronată, căci Legea nr. 169/1997 și art. 1.254 C. civ. lămuresc și acest aspect, în sensul restituirii prestațiilor.

Cât privește obligarea, în apel, la plata cheltuielilor de judecată, arată că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

4.2. Recurentul-intervenient în interes propriu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- Printr-o primă critică subsumată unicului motiv de recurs invocat, intervenientul a invocat încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 1.254 alin. (2). C. civ. coroborate cu art. 9 alin. (1), art. 10 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 5 alin. (2), art. 35 din Legea nr. 18/1991, art. 136 alin. (4) din Constituție și art. 3 din Legea nr. 46/2008.

Concluzia instanței de apel privind buna-credintă a intimaților-pârâți persoane fizice nu poate fi primită, deoarece, așa cum a indicat reclamanta, reaua-credință a cumpărătorilor pârâți este dovedită prin faptul că, în 25.01.2008, atunci când s-a organizat licitația de vânzare a terenului în suprafață de 148,90 ha, au participat două persoane fizice, ambele având calitatea de administratori/salariați ai societății D. S.A..

Mai arată și că validitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.09.2009 era condiționată de păstrarea valabilității titlului de proprietate nr. x/2007 emis în beneficiul pârâtei, cu privire la suprafața de 148,90 ha, teren vegetație forestieră, despre care prima instanță nu a făcut vorbire, neanalizând acest aspect invocat de către intervenient.

Validitatea contractului de vânzare-cumpărare anterior menționat era condiționată, prin urmare, de păstrarea valabilității titlului de proprietate nr. x/2007, ceea ce nu este cazul în speță.

Așadar, în cauză operează nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât este vorba despre un teren proprietate publică a statului, neavând relevanță buna-credință reținută nelegal și eronat de către prima instanță.

Invocă, în acest sens, greșita aplicare a art. III alin. (2)

4

din Legea nr. 169/1997, prin aceea că legiuitorul nu a avut intenția de a conferi Statului Român calitatea de fost proprietar, ci "fostul proprietar rămas fără teren" este în realitate autorul deposedat și/său moștenitorii acestuia, cărora li s-au atacat actele de reconstituire prin invocarea vreunui motiv de nulitate absolută.

Prin urmare, ținând cont că legiuitorul are în vedere noțiunea de "titlu constatat nul", nu se poate considera că "fostul proprietar rămas fără teren" este Statul.

- Sub un alt aspect, recurentul-intervenient susține ca fiind greșită reținerea instanței de apel în sensul că "reclamanții nu fac dovada minimă a suprapunerii titlurilor de proprietate prin probe opozabile intimaților".

Arată că instanța de apel nu a dat dovadă de rol activ cu privire la administrarea probatoriului, deși calea de atac a apelului este una devolutivă, iar totodată, aceasta nu a analizat cadrul legal în materia acțiunilor în revendicare, prin prisma înscrisurilor aflate la dosar, în mod efectiv, aspect ce cauzează recurenților o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin admiterea recursului.

Totodată, învederează că, în acțiunea în revendicare, nu se poate proceda la compararea titlurilor de proprietate, în situația în care una dintre părți deține un act ce provine de la un neproprietar.

Chiar dacă instanța de apel aprecia necesară efectuarea unei expertize topo-cadastrale, trebuia să se țină cont de faptul că titlul de proprietate al intimaților-pârâți are la bază acte lovite de nulitate absolută și cu un scop ilicit, constatate cu autoritate de lucru judecat.

- Printr-un alt argument, recurentul-intervenient critică soluția de respingere a apelurilor prin prisma neanalizării, de către instanța de prim control judiciar, a cadrului legal în materia acțiunilor în revendicare.

Motivul nulității absolute a înscrisurilor solicitate de către reclamantă a fi anulate de instanță a fost acela că pârâta Comuna Bogați nu a deținut terenuri cu vegetație forestieră înainte de anul 1948, iar terenul în suprafață totală de 742 ha, ce a fost atribuit pârâtei face parte din pădurea istorică a statului, fiindu-i aplicabile dispozițiile legale privind protejarea bunurilor proprietate publică prevăzute de art. 136 din Constituția României și art. 1 din Codul Silvic, respectivele bunuri neputând să facă obiectul unor acte de trecere în domeniul privat, decât în condițiile art. 9 din Legea nr. 213/1998, respectiv prin Hotărâre de Guvern, în contextul în care, potrivit dispozițiilor Codului Silvic, reducerea fondului forestier proprietate publică este interzisă, sens în care face trimitere și la dezlegările date prin Decizia RIL nr. 23/2011.

Regimul juridic al acestor suprafețe de pădure deținute de stat anterior anului 1945 nu s-a schimbat, Legea nr. 213/1998 recunoaște ca făcând parte din domeniul public al statului pădurile și terenurile destinate împăduririi incluse în amenajamentele silvice care fac parte din fondul forestier național și nu sunt proprietate privată (Anexa nr. 1 punctul I poziția nr. 4 la Legea nr. 213/1998).

La fel, și punctul 5 din aceeași anexă recunoaște ca făcând parte din domeniul public al statului terenurile care au aparținut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945, astfel că toate suprafefele cu pădure deținute de stat anterior anului 1948 fac parte din domeniul public al statului.

Atât Judecătoria Topoloveni, cât și Tribunalul Argeș au constatat în dosarul nr. x/2016 că terenul în suprafață totală de 742 ha a aparținut Statului Român înainte de naționalizare, deci nu putea face obiectul reconstituirii dreptului de proprietate, fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 136 din Constituție și cele din Codul silvic, conform cărora "terenurile forestiere proprietate publică a statului nu fac obiectul constituirii dreptului de proprietate sau al vreunui dezmembrământ al acestuia".

Regimul juridic al terenului care aparținea domeniului public, fiind fond forestier național de stat, potrivit dispozițiilor Legii nr. 204/1947, nu s-a schimbat, iar administrarea a aparținut în permanență Ocolului Silvic, sens în care face trimitere și la prevederile art. 5 și art. 35 din Legea nr. 18/1991, la art. 34-35 din Codul silvic, respectiv la art. 3, art. 11 alin. (2) și art. 12 alin. (4)-(5) din Legea nr. 213/1998.

Indică, de asemenea, și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 748/4.11.2015, prin care retine că dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 stabilește două condiții cumulative ce trebuie întrunite pentru ca terenurile, parte a fondului funciar al României, să facă obiectul proprietății statului, respectiv să fi intrat în patrimoniul statului în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 și să fi fost înregistrate ca atare în sistemul de evidență al cadastrului funciar general și în amenajamentele silvice.

Recurentul-intervenient invocă și încălcarea, de către instanța de apel, a prevederilor art. 563, art. 858, art. 865 și art. 908 C. civ.

Astfel, având în vedere că reclamanta și intervenientul au obținut o hotărâre judecătorească prin care s-a constatat nulitatea titlului de proprietate care a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare, consideră că au fost încălcate prevederile art. 563 C. civ., întrucât intimații-pârâți nu mai justifică un drept de proprietate asupra terenului în litigiu, acesta aflându-se în domeniul public (fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil), ceea ce duce, implicit, la constatarea nulității absolute a oricăror acte încheiate cu încălcarea dispozițiilor invocate.

Mai arată, similar reclamantei, că în speță se impunea rectificarea cărții funciare, fiind incident motivul prevăzut de art. 908 alin. (1) C. civ., întrucât actul de vânzare-cumpărare în temeiul căruia cumpărătorii și-au înscris în cartea funciară dreptul dobândit este lovit de nulitate absolută, deoarece s-a desființat actul juridic prin care s-a dobândit bunul, dobânditorul fiind considerat a nu fi fost niciodată proprietarul acestuia.

- Printr-o altă susținere, recurentul-intervenient pretinde că este eronată reținerea instanței de apel în sensul că încercarea de privare de proprietate are loc în lipsa oricărei despăgubiri acordate intimaților, ceea ce constituie o sarcină excesivă și disproporționată impusă actualului proprietar.

Menționează, similar, de asemenea, recurentei-reclamante, că intimații-pârâți Ivănescu aveau deschisă calea chemării în garanție, de care nu au uzat, a celorlalți doi intimați-pârâți din litigiu, respectiv acționarea acestora, pe cale separată, cu solicitarea restituirii prețului și a eventualelor despăgubiri.

- Critică, totodată, și menținerea soluției de admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei în privința capătului de cerere vizând obligarea pârâților la plata contravalorii masei lemnoase, sens în care arată că cererea a fost formulată în interiorul termenului general de prescripție de 3 ani prin raportare la data pronunțării deciziei nr. 3683/2021 a Tribunalului Argeș în dosarul nr. x/2016, respectiv 21.09.2021.

- Recurentul-intervenient formulează critici, în aceeași manieră cu recurenta-reclamantă, și în privința aplicabilității art. 1 din Procotolul nr. 1 la CEDO.

Astfel, identic reclamantei, afirmă că eventuala constatare a nulității absolute a actelor subsecvente, ca urmare a anulării actelor de reconstituire, nu constituie o încălcare a dreptului de proprietate, nefiind îndeplinită condiția existenței unui bun sau a unei speranțe legitime, în sensul Convenției Europene.

- Printr-o ultimă critică, recurentul-intervenient susține că, în speță, nu sunt îndeplinite cerințele art. 453 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care în mod greșit a dispus instanța de apel obligarea sa, în solidar cu reclamanta, la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON.

- Prin întâmpinare, recurenta-reclamantă a arătat că solicită admiterea recursului intervenientului principal.

- La rândul său, prin întâmpinare, recurentul-intervenient a arătat că solicită admiterea recursului reclamantei.

- Prin întâmpinare, intimații-pârâți A. și B. au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Arată intimații-pârâți că în mod corect s-a apreciat, de către instanța de apel, că, în cauză, se impunea efectuarea unei expertize topografice de identificare a terenului, probă care nu a fost solicitată.

Totodată, precizează că nu le sunt opozabile hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2016, nefiind părți în acel litigiu și, deci, neavând cunoștință dacă terenul cumpărat este unul și același cu terenul care a făcut obiectul respectivului dosar, în care au figurat ca părți recurenta-reclamanta în contradictoriu cu Comisia Județeană de Fond Funciar Argeș, Comisia Locală de Fond Funciar Bogați și comuna Bogați.

Contrar susținerilor recurentei, proprietatea publică nu este inalienabilă în mod absolut, normele legale dispunând cu privire la limitarea și încetarea sa, sens în care se poate reține că dreptul de proprietate transmis către cumpărătorii A. și B., la momentul întocmirii actului, a avut suport legal sub toate aspectele: au existat înscrisuri valabil întocmite de instituțiile abilitate ale statului, necontestate și care atestau dreptul de proprietate al celui care vinde (înscrisuri dintre care, în prezent, doar pentru unele s-a constatat nulitatea).

La momentul punerii în posesie a comunei Bogați, terenul în litigiu a intrat în proprietatea comunei, iar ulterior, transferul dreptului de proprietate din patrimoniul comunei a operat prin procesul-verbal de adjudecare, ca urmare a punerii în aplicare a unui act administrativ de dispoziție adoptat de organul competent, potrivit legii, cu privire la bunurile aflate în patrimoniul comunei Bogați.

Soluția înlăturării efectelor nulității în privința contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/20.10.2009 se impune în cauză și prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care a subliniat că incertitudinea juridică ce a fost creată și întreținută, prin aplicarea defectuoasă a legilor restituirii de către autorități, este imputabilă acestora și ea nu poate fi perpetuată cu noi repercusiuni care ar încălca principiul securității circuitului civil și protecția dreptului de proprietate, garantată de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeana a Drepturilor Omului (cauza Toșcuță și alții împotriva României, cauza Ion Constantin contra României).

În raport cu atribuțiile ce revin autorităților învestite de lege cu aplicarea procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate, în temeiul legilor de fond funciar, arată că s-au bazat pe validitatea actelor emise de Comisia Județeană de Fond Funciar Argeș, astfel ca nu le poate fi reținută vreo culpă.

Verificările la care aceste autorități sunt obligate, implicarea autorităților statului în procesul de recunoaștere a dreptului de proprietate, precum și lăsarea bunului spre liniștita folosire pârâților inițiali, iar ulterior pârâților-cumpărători, pentru o perioada de peste 14 ani, fac pe deplin justificată constatarea că beneficiază, la momentul actual, de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Referindu-se la condiția proporționalității măsurii cu scopul vizat, pentru ca o privare de proprietate să fie considerată admisibilă, intimații-pârâți precizează că aceasta nu este îndeplinită în cauză, fiind creată o sarcină specială și exorbitantă pentru proprietarii actuali ai imobilului, dat fiind că aceștia ar fi privați, fără despăgubire, de dreptul lor de proprietate.

În măsura în care au existat erori privind emiterea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate, acestea nu le sunt imputabile titularului reconstituirii și nici dobânditorilor, care au calitatea de cumpărători de bună-credință.

Ca atare, reclamanta, în calitate de administrator al proprietății publice a statului, nu poate uza de culpa autorităților statului pentru a evinge cumpărătorii de bună-credință, întrucât o asemenea situație ar înfrânge justul echilibru între interesul general al comunității și drepturile fundamentale ale individului.

- Prin întâmpinare, intimații-pârâți Comuna Bogați, prin Primar, și Consiliul local al Comunei Bogați, prin Primar, au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, fiind invocate aceleași apărări cu cele formulate de către intimații-pârâți A. și B..

- Prin răspunsul la întâmpinarea recurentei-reclamante, recurentul-intervenient a solicitat admiterea atât a recursului reclamantei, cât și a recursului său.

- Prin răspunsul la întâmpinarea intimaților-pârâți A. și B., recurentul-intervenient a solicitat înlăturarea apărărilor formulate și admiterea recursurilor declarate în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Asupra recursurilor declarate în cauză, se constată, în mod prealabil, că au fost dezvolte critici similare, care presupun o verificare coroborată și o soluție unitară, motiv pentru care se impune analiza împreună a acestora.

Preliminar examinării propriu-zise a motivelor de recurs, se reține că prezentul demers judiciar are ca obiect atât petitul în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al intimaților-pârâți A. și B. (constând în contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Notar Public E. sub nr. x/20.10.2009, încheiat cu intimata-pârâtă Comuna Bogați, în calitate de vânzătoare), cât și cel în revendicarea terenului forestier în suprafață totală de 148,90 ha, aflat în raza teritorială a Comunei Arefu, situat în UPIV u.a. 23, u.a. 24C, u.a. 25C, u.a. 26C, u.a. 26D, u.a. 27B, identificat cu numărul cadastral x.

Totodată, accesoriu acestor două petite, s-a solicitat și obligarea pârâților la plata contravalorii masei lemnoase pe care aceștia au exploatat-o/vândut-o de la data punerii în posesie, 24.05.2007, respectiv 27.06.2007 și 03.05.2011, precum și rectificarea cărții funciare, în sensul radierii mențiunilor aferente și intabulării dreptului de proprietate în favoarea Statului Român.

Regimul juridic afirmat atât de către reclamantă, prin cererea introductivă, cât și de către intervenientul principal, prin cererea incidentală, în privința terenului de 148,90 ha, a cărui revendicare se solicită (și care constituie obiectul material al contractului de vânzare a cărui nulitate se invocă), este cel de bun aparținând fondului forestier național, aflat în proprietatea publică a statului și în administrarea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva.

Cauza juridică a demersului procesual inițiat de reclamantă a constituit-o constatarea nulității absolute, prin sentința civilă nr. 479/23.07.2020 a Judecătoriei Topoloveni, pronunțată în dosarul nr. x/2016 (definitivă, ca urmare a respingerii, ca nefondate, a apelurilor pârâtelor, prin decizia nr. 3683/21.09.2021 a Tribunalului Argeș, secția civilă), a Hotărârii Comisiei Județene de Fond Funciar Argeș nr. 82/24.08.2006, respectiv a Anexei nr. 42, pentru suprafața de 367 ha teren cu vegetație forestieră, precum și a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/24.05.2007, pentru suprafața de 148,90 ha teren cu vegetație forestieră (acte juridice care au constituit titlul de proprietate al autorului intimaților-pârâți A. și B., Consiliul Local al Comunei Bogați, menționate ca atare în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.10.2009).

Actele jurisdicționale pronunțate în litigiul anterior (purtat între reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Argeș, și pârâtele Comisia Județeană de Fond Funciar Argeș, Comisia Locală de Fond Funciar Bogați, Comuna Bogați, prin primar, și Primăria Bogați, prin primar) au statuat cu caracter definitiv atât asupra existenței unei încălcări a prevederilor art. III alin. (1) lit. a) pct. VI din Legea nr. 169/1997, dat fiind faptul că pârâta Comuna Bogați nu era îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului forestier menționat în hotărârile Comisiei Județene de Fond Funciar Argeș, contestate în respectiva procedură judiciară, nefăcând dovada dreptului său de proprietate asupra terenurilor cu vegetație forestieră, cât și a unei nesocotiri a dispozițiilor art. III alin. (1) lit. g) din Legea nr. 169/1997, "prin emiterea anexelor nr. 56/1 și nr. 42, prin care se stabilesc amplasamente cu privire la terenurile reconstituite în favoarea comunei Bogați pe raza localităților Arefu și Nucșoara din cadrul Ocolului Silvic Mușătești, întrucât comuna nu mai dispune de suprafață cu pădure".

Date fiind dezlegările jurisdicționale din cauza precedentă, atât reclamanta, cât și intervenientul principal au invocat nerespectarea regimului juridic al dreptului de proprietate publică a statului asupra terenului forestier înstrăinat, cu referire la regula constituțională a inalienabilității bunurilor din domeniul public, solicitând, totodată, aplicarea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis, ca efect al anulării, prin hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2016, a titlului de proprietate emis în favoarea pârâtei vânzătoare Comuna Bogați, în procedura legii fondului funciar.

Examinând, în concret, criticile formulate prin recursurile declarate, Înalta Curte constată următoarele:

- Nu opun veritabile aspecte de nelegalitate judecății realizate în precedenta fază procesuală criticile expuse de recurenți asupra petitului în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/20.10.2009, în privința modalității de desfășurare a licitației premergătoare încheierii acestuia (necontestată însă, cum chiar reclamanta arată), pentru a contura concluzia contrară celei la care s-au oprit instanțele devolutive, în sensul existenței unor "suspiciuni sub aspectul transparenței și corectitudinii acesteia, respectiv a participanților la respectiva procedură", precum și a "nerespectării dispozițiilor legale în vigoare, art. 52 din Legea nr. 26/1996 și H.G. nr. 769/2002".

Astfel, în conturarea cadrului factual, prima instanță a reținut, în raport cu probatoriul administrat în cauză, că la data încheierii actului de vânzare-cumpărare contestat "nu exista niciun demers administrativ sau juridic de natură să pună în discuție valabilitatea dreptului vânzătoarei asupra imobilului în litigiu", constatând, în consecință, că nu a fost înlăturată prezumția de bună-credință reglementată de art. 1.899 alin. (2) C. civ.

A stabilit tribunalul că intimatul-pârât A. a avut reprezentarea faptului că a încheiat, deci, contractul de vânzare-cumpărare cu adevăratul proprietar al bunului, terenul făcând obiectul unei proceduri de vânzare la licitație publică, urmată de încheierea procesului-verbal de licitație nr. x/25.01.2008.

Tot în determinarea aspectelor de temeinicie ale cauzei, ținând cont inclusiv de aspectul declanșării litigiului în care s-a dispus anularea titlului de proprietate al intimatei-pârâte Comuna Bogați (dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Topoloveni), în anul 2016 (așadar ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se invocă în prezenta pricină), prima instanța a reținut că răspunsul reclamantei, exprimat prin adresa nr. x/23.01.2008, "este singurul pe care cumpărătorii puteau să-l aibă în vedere, iar acesta nu aduce în discuție vreo neconformitate din punct de vedere al procedurii pe care vânzătoarea trebuia să o urmeze anterior vânzării terenului la licitație".

În egală măsură, cât privește susținerile reclamantei relative la modalitatea de desfășurare a licitației în urma căreia a fost încheiat actul juridic contestat în litigiul pendinte, tribunalul a stabilit că acestea exced verificărilor impuse de chestiunea bunei-credințe a cumpărătorului, "întrucât procedura de licitație trebuia contestată".

Menținând soluția primei instanțe, curtea de apel a reținut la rândul său, similar tribunalului, buna-credință a intimaților-pârâți A. și B. cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se invocă.

Analiza instanței devolutive de control judiciar s-a raportat strict la elementele factuale, ocazie cu care a fost înlăturată apărarea reclamantei-apelante în legătură cu valența juridică recunoscută adresei nr. x/23.01.2008 (emisă de aceasta), în sensul că nu ar fi cunoscut, la acel moment, faptul că terenul aparținea domeniului public, stabilind, cu prilejul verificării sentinței sub aspectul temeiniciei și legalității, că tocmai atribuția principală a reclamantei, în calitatea sa de administrator, era aceea de a veghea la respectarea dreptului de proprietate al statului.

Prin urmare, susținerile recurenților, ce tind la infirmarea modalității de apreciere a probatoriului, vizează doar temeinicia hotărârii, fiind excluse controlului judiciar al instanței de recurs, care limitează verificarea jurisdicțională din prezenta cale extraordinară de atac la cercetarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în acord cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

De asemenea, invocând nerespectarea, la momentul desfășurării procedurii de licitație, a anumitor norme de drept incidente acesteia, recurenții aduc în discuție aspecte străine de limitele judecății din prezenta pricină, astfel cum a fost determinată prin cererea introductivă și prin cererea incidentală a intervenientului principal, instanțele nefiind învestite a verifica legalitatea desfășurării respectivei proceduri de licitație.

Așadar, în acest cadru procesual, nu mai este posibilă cenzurarea judecății devolutive a instanțelor fondului, care au reținut buna-credință a subdobânditorilor la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare contestat.

Deși aceste elemente de fapt nu pot forma obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac, raționamentul logico-judiciar al instanței de prim control judiciar în privința reținerii, ca efect al bunei-credințe a subdobânditorilor, anihilarea regulii nulității actului subsecvent, înscrise în art. 1.254 alin. (2) C. civ., în virtutea principiului error communis facit ius, este cenzurabil din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. în contextul în care, în prezența a două titluri de proprietate valabile, ca premisă a acțiunii în revendicare, trebuia stabilit, în continuare, regimul juridic al imobilului care constituie obiect al înstrăinării și care reprezenta, totodată, obiectul revendicării.

Aceasta deoarece verificarea aspectului apartenenței terenului forestier la domeniul public al statului (cu consecința faptului că un astfel de bun este scos ex lege din circuitul civil, neputând fi înstrăinat în mod valabil) se poate repercuta asupra modalității în care se procedează, în concret, la compararea titlurilor opuse de părțile procedurii judiciare.

Astfel, dată fiind necesitatea lămuririi acestor aspecte cu prioritate, anterior examinării capătului de cerere în revendicare, instanța de prim control judiciar era chemată a stabili inclusiv maniera în care excepția subdobânditorului de bună-credință poate subzista în raport cu natura juridică afirmată a imobilului în litigiu (lăsată neanalizată, însă, de către instanța de apel, conform celor arătate anterior) și cu toate celelalte elemente care circumstanțiau situația litigioasă a bunului.

- Este fondată, urmând a fi admisă, așadar, critica recurenților vizând nerespectarea, de către curtea de apel, a prevederilor art. 22 C. proc. civ., ce reglementează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, subsumabilă prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (iar nu cazului de casare prevăzut de pct. 8, cum eronat indică recurenții).

Circumscrise aceluiași motiv de recurs sunt inclusiv susținerile referitoare la neanalizarea acțiunii în revendicare grefate pe acțiunea în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate al intimaților-pârâți A. și B. (ca act juridic subsecvent celui anulat în dosarul nr. x/2016), raportat la motivele de fapt și de drept invocate, omisiune care ar fi condus la lipsa unei motivări.

Aceasta întrucât, deși recurenta-reclamantă a făcut referire la cazul de casare stabilit de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile referitoare la modalitatea de motivare a deciziei recurate sunt încadrabile, la rândul lor, în cel descris de pct. 5 al aceleiași norme, în condițiile în care, potrivit susținerilor coroborate ale recurenților, lipsa analizării pretențiilor ar releva tocmai absența unei cercetări corespunzătoare a situației juridice a terenului în litigiu, fiind, așadar, un argument pentru constatarea neîndeplinirii obligațiilor procesuale ce revin instanței de judecată.

Învestit fiind cu acțiunea în lăsarea în deplină proprietate și posesie a terenului forestier în litigiu, tribunalul a stabilit (cu prilejul cercetării susținerilor reclamantei potrivit cărora "terenul în suprafață de 148,90 ha, aflat pe raza administrativ-teritorială a Comunei Arefu, face parte din fondul forestier proprietate publică de stat, așa cum reiese din sentința nr. 479/2020 a Judecătoriei Topoloveni și din decizia nr. 3683/2021 a Tribunalului Argeș", respectiv că "atât Judecătoria Topoloveni, cât și Tribunalul Argeș au constatat că terenul în suprafață totală de 742 ha a aparținut Statului Român înainte de naționalizare") că sentința nr. 479/2020 a Judecătoriei Topoloveni, definitivă prin decizia nr. 3683/2021 a Tribunalului Argeș, "nu lămurește aspectele esențiale pe care instanța de judecată trebuie să le verifice în cadrul unei acțiuni în revendicare".

A mai reținut prima instanță și necesitatea administrării unei expertize tehnice în specialitatea topografie, care "să identifice suprafața de teren ce face obiectul acțiunii, să stabilească limitele acesteia și categoria de folosință, dacă aceasta este ocupată în fapt de către pârâți, să stabilească identitatea dintre suprafața de teren ce se revendică și suprafața înscrisă în contractul de vânzare-cumpărare și dacă suprafața de teren ce se revendică se identifică din punct de vedere al amplasamentului cu terenul proprietatea statului".

Stabilind, lacunar, că reclamanta nu a solicitat administrarea expertizei în cauză, tribunalul a respins, în consecință, acțiunea în revendicare, fără a determina pe deplin, în speță, situația de fapt, în raport cu ansamblul probatoriu impus a fi cercetat într-o atare procedură judiciară, care presupunea tocmai compararea titlurilor opuse de părțile litigante sub toate aspectele relevante.

Nesancționând omisiunea primei instanțe de a cerceta respectiva acțiune petitorie, deși avea deschisă această cale conform dispozițiilor art. 476 și 477 alin. (1)