Decizia nr. 1932/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă la data de 22.12.2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la plata, către reclamant, a sumei de 510.000 RON (evaluare provizorie) cu titlu de daune materiale (reprezentând contravaloarea materialului lemnos însușit ilicit de pârât) și la plata dobânzii legale de la data pronunțării hotărârii și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtului de a aduce terenul reclamantului la starea anterioară tăierii abuzive a pădurii, respectiv obligarea acestuia la reîmpădurirea suprafeței de 2,5 ha și, în cazul în care pârâtul va refuza îndeplinirea obligației, autorizarea reclamantului, pe cheltuiala pârâtului, la îndeplinirea obligației, cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ. (sau prin raportare la data săvârșirii faptelor de către pârât: art. 998-999 C. civ. de la 1864). La 12.04.2017, C. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând obligarea pârâtului la plata contravalorii materialului lemnos sustras din perimetrul prevăzut în procesul-verbal nr. x/17.10.2005, întrucât respectiva suprafață i-a fost vândută, având posesia acesteia de la data de 18.12.2006, mai puțin suprafața în cote părți a reclamantului. Prin încheierea din 26.04.2017, Tribunalul Argeș, secția civilă a apreciat că se impune disjungerea cererii de intervenție și formarea unui nou dosar cu nr. x/2017

Sentința Tribunalului Argeș Prin sentința nr. 263/28.06.2017, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins acțiunea.

Decizia Curții de Apel Pitești Prin încheierea din 14.01.2019, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, cu majoritate, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, în apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului și a repus cauza pe rol în vederea soluționării fondului, reținând că acțiunea este admisibilă în cadrul procesual creat prin cererea introductivă de instanță. Prin decizia nr. 3007/05.07.2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinței, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis, în parte, acțiunea și, în consecință, l-a obligat pe intimatul- pârât la plata, către apelantul-reclamant, a sumei de 322.279,9 RON, reprezentând daune materiale-contravaloare material lemnos; a menținut, în rest, sentința și a obligat intimatul-pârât la plata, către apelantul-reclamant, a sumei de 13.405 RON reprezentând cheltuieli de judecată fond și apel.

Calea de atac a recursului exercitată Împotriva acestei decizii și a încheierii din 14.01.2019, a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâtul B.. Prin cererea de recurs înregistrată la 28.10.2021, pârâtul B. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și încheierii și modificarea, în tot, a hotărârii, cu cheltuieli de judecată. A criticat decizia prin prisma motivelor prevăzute la pct. 5 și 8 ale art. 488 C. proc. civ., pentru încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, dar și pentru încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În dezvoltarea motivelor de recurs, acesta a susținut următoarele critici de nelegalitate împotriva actelor procedurale atacate: - Acțiunea reclamantului este inadmisibilă întrucât, în acest mod, fără a fi parte și ceilalți moștenitori, se urmărește transformarea cotei ideale într-o parte concretă a dreptului pe care îl invocă în calitate de moștenitor, operație specifică partajului succesoral, care se face cu participarea tuturor moștenitorilor. A solicitat a se observa că reclamantul nu a pretins contravaloarea prejudiciului pentru întreaga suprafață de 10 ha în numele moștenirii, ci a înțeles a cere contravaloarea prejudiciului raportat la cota sa de 1/4 din suprafață, corespunzătoare suprafeței de 2,5 ha. Procedând de o asemenea manieră, în opinia recurentului, instanța de apel a depășit obiectul învestirii, soluționând un partaj, încălcând principiul disponibilității. Recurentul a menționat că regimul juridic al actelor de conservare, de administrare și de dispoziție pe care le poate face coproprietarul este reglementat de art. 640, art. 641 și art. 643 C. civ., cel din urmă text referindu-se la acțiunile în justiție în care proprietarul poate să stea singur în judecată, indiferent de calitatea sa procesuală. Or, cererea de chemare în judecată nu are nici caracterul unui act de conservare și nici de administrare, întrucât scopul urmărit este acela de a transforma cota ideală pe care a invocat-o asupra terenului aflat în coproprietate indiviză într-o sumă concretă, ceea ce presupune un partaj în lipsa celorlalți moștenitori. Deși neînvestită cu un partaj, instanța a stabilit o cotă în favoarea reclamantului cu depășirea obiectului acțiunii și, în mod nelegal, a respins excepția inadmisibilității acțiunii prin încheierea din 14.10.2019. Acest motiv de recurs a fost încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. - Recurentul a criticat hotărârea și pentru încălcarea, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998-999 C. civ. vechi, susținând că în mod eronat a fost reținută în sarcina sa săvârșirea faptei ilicite, a vinovăției, existența prejudiciului și a raportului de cauzalitate. În cauză nu sunt întrunite condițiile art. 998-999 C. civ. întrucât nu a sustras material lemnos din proprietatea reclamantului. Reclamantul nu a făcut dovada prejudiciului și a faptei ilicite, întrucât nu a făcut dovada că deține, în mod individual, în proprietate, o suprafață de 2,5 ha și că pe respectiva suprafață recurentul ar fi tăiat, după cum nu s-a probat că ar avea o cotă de 1/4 din acea pădure, persoanele menționate în procesul-verbal nr. x/2005 fiind în indiviziune și nu dețin un amplasament individualizat. A mai menționat că la dosarul cauzei nu există un raport de expertiză care să identifice suprafața de 2,5 ha, pe care o pretinde reclamantul, sau cele 10 ha, și să stabilească că este tăiată masa lemnoasă. Recurentul a evocat decizia penală nr. 889/R/09.10.2021, prin care s-a reținut, definitiv, că a tăiat din proprietatea numitului D., opinând că există autoritate de judecat. Potrivit recurentului, instanța de apel nu mai poate susține o situație contrară respectivei decizii pentru că s-ar încălca autoritatea de lucru judecat care se impune în fața instanței civile. A mai precizat că instanța a stabilit în mod arbitrar valoarea prejudiciului, arătând că prin raportul de expertiză întocmit la dosar, expertul nu a identificat suprafața reclamantului de 2,5 ha sau eventual de 10 ha și nu a calculat prejudiciul de pe respectiva suprafață. În continuare, cu trimitere la probatoriile cauzei, recurentul a susținut că în dosarul penal în care a fost condamnat pentru tăieri ilegale din proprietatea lui D., situată în parcela x, învecinată cu parcela x din care face parte pădurea reclamantului, iar în raportul de expertiza administrat în dosarul penal s-a stabilit că în parcela x pădurea este intactă. Deci, s-a probat că la 4.03.2009, data raportului de expertiză, pădurea reclamantului era intactă. În plus, în raportul ITRSV Ploiești s-a stabilit că în august 2010, în parcela x mai erau arbori pe picior din specia molid pe o suprafață de aproximativ 2,5-3 ha. Această împrejurare e de natură să creeze dubii asupra faptei ce i se impută lui, reclamantul nereușind să facă dovada certă că pădurea tăiată este identică cu cea care a făcut obiectul reconstituirii în favoarea moștenitorilor lui E.. În plus, instanța a stabilit în mod arbitrar valoarea prejudiciului deoarece prin raportul de expertiză nu a identificat suprafața reclamantului de 2,5 ha sau de 10 ha, iar Raportul intocmit de Garda Forestieră calculează un prejudiciu de 1 222 544,8 RON raportat la întreaga suprafață a parcelei, de 26 ha. Prin cererea înregistrată la 29 octombrie/2 noiembrie 2021, pârâtul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei și încheierii și modificarea, în tot, a hotărârii, cu cheltuieli de judecată. - Prevalându-se de motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pârâtul a susținut că hotărârea este nelegală fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile în speță, respectiv a dispozițiilor art. 998-999 din vechiul C. civ.. A arătat că prin încălcarea respectivelor prevederi legale, instanța de apel a reținut în sarcina sa existența faptei ilicite, a vinovăției, existența prejudiciului și a raportului de cauzalitate, dispunând obligarea sa la plata sumei reprezentând daune materiale – contravaloare material lemnos. În susținerea motivului de recurs, pârâtul a precizat că ambele acte invocate de reclamant ca dovadă a dreptului său de proprietate asupra suprafeței de 10 ha teren pădure din care deține o cotă de 1/4, respectiv procesul-verbal de punere în posesie nr. x/17.10.2005 și adeverința nr. x/12.10.2005 sunt acte premergătoare emiterii titlului de proprietate, neputând fi asimilate, ca forță probantă, cu titlul de proprietate. A menționat că deși nu se bucură de o reglementare expresă, regimul juridic al adeverințelor de proprietate și al proceselor – verbale de punere în posesie rezultă din cuprinsul legii care reglementează etapele procesului de reconstituire/constituire a dreptului de proprietate și cronologia documentelor emise în cadrul acestora. A concluzionat că nu poate fi pus semnul egalității între actele premergătoare și titlul de proprietate, ca act final al procesului de restituire, doar cel din urmă conferind un drept de proprietate asupra terenului, cu toate prerogativele sale, titularului măsurii de restituire. Referitor la forța juridică a actelor premergătoare emiterii titlului de proprietate, recurentul a făcut trimitere la decizia în interesul legii nr. 1/1997 a Curții Supreme de Justiție, precum și la o decizie de speță a Curții de Apel Galați. A susținut că în condițiile în care reclamantul nu a probat dreptul de coproprietate asupra terenului de 10 ha printr-un titlu de proprietate emis în condițiile legilor fondului funciar, nu se poate reține existența unui prejudiciu cert cu privire la masa lemnoasă de pe teren. Potrivit recurentului, în lipsa titlului de proprietate cu privire la terenul de 10 ha pădure, acțiunea reclamantului privind recuperarea unui prejudiciu ce ar fi rezultat din tăierea masei lemnoase apare ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă și a solicitat analizarea acestei excepții. În soluționarea acestei excepții, recurentul a solicitat a se avea în vedere și faptul că nu există o persoană E. în raport de care reclamantul să aibă calitatea de moștenitor cu vocație succesorală, în contextul în care în procesul-verbal de punere în posesie apare ca autor deposedat E.. - Recurentul a susținut că instanța de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 640, art. 641 și art. 643 C. civ., atunci când a admis acțiunea reclamantului, în sensul obligării sale la plata a 1/4 din contravaloarea masei lemnoase de pe terenul aflat în coproprietatea mai multor persoane. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat că însăși reclamantul a precizat în cuprinsul adresei către ITRSV din 19.07.2010, că până la acea dată Primăria Rucăr nu a emis titlul de proprietate, motiv pentru care nu s-a făcut partajarea între moștenitori și, deci, nu se cunoaște suprafața efectivă pe care o stăpânește fiecare. În opinia recurentului, în condițiile în care reclamantul a recunoscut că nu s-a stabilit cota de drept pentru fiecare moștenitor și nici nu a fost efectuată ieșirea din indiviziune, în sensul atribuirii, în mod individual și determinat, a suprafețelor de teren moștenitorilor, reclamantul nu putea solicita, în nume propriu, o cotă de 1/4, sens în care acțiunea era inadmisibilă, fiind astfel greșită și nelegală respingerea acestei excepții de către instanța de apel. Recurentul a mai susținut că instanța de apel a depășit limitele învestirii sale atunci când a stabilit o cotă de 1/4 din contravaloarea materialului lemnos în favoarea reclamantului, stabilind practic cota sa de drept succesoral, fără a fi învestită în acest sens, ceea ce atrage incidența motivului de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ. pentru încălcarea art. 22 din cod. - Decizia a fost criticată și prin prisma art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurentul susținând nemotivarea acesteia. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat că, deși instanța a apreciat și stabilit în favoarea reclamantului o cotă de 1/4 din terenul aflat în coproprietate și implicit o cotă de 1/4 din contravaloarea materialului lemnos, nicăieri în cuprinsul deciziei nu s-a precizat cum a fost stabilită respectiva cotă succesorală a reclamantului în raport de autoarea E..

Procedura filtru Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 21.01.2022, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Nu s-au formulat puncte de vedere la raport. Prin încheierea de ședință din 13.04.2022 recursul a fost admis în principiu, fiind acordat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți, la data de 19.10.2022.

Apărări formulate în cauză În cauză nu s-a formulat întâmpinare, însă la data de 17.10.2022 intimatul-reclamant a depus note scrise prin care solicită respingerea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Recursul declarat, astfel motivat, are caracter nefondat, potrivit celor ce urmează. - Este nefondată critica comună, regăsită în ambele memorii ale recursului formulat de pârât, prin care s-a susținut caracterul inadmisibil al acțiunii reclamantului fundamentat pe starea de coproprietate a dreptului deținut de acesta asupra terenului forestier ce a fost defrișat de pârât. Reclamantul a dedus judecății o acțiune în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului întemeiată pe dispozițiile art. 1357 C. civ. (în realitate, în raport cu data săvârșirii faptei prejudiciabile, pe dispozițiile art. 998-999 C. civ.), pentru repararea prejudiciului produs prin tăierea însușirea ilicită a materialului lemnos, solicitând obligarea lui la plata contravalorii acestuia, în limita cotei-părți ideale din dreptul indiviz deținută asupra terenului forestier, de 1/4 din suprafața totală de 10 ha. În realitate, cum corect s-a stabilit prin încheierea din 14.01.2019 a curții de apel (prin care s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii), este vorba despre acțiunea coproprietarului care are un drept exclusiv asupra cotei ideale din bunul imobil comun (terenul forestier de 10 ha) și care pretinde partea care i se cuvine, conform dreptului deținut, din contravaloarea productelor extrase și însușite ilicit de pârât. Aceasta este o acțiune aflată la îndemâna și la latitudinea exclusivă a titularului unui atare drept care, contrar criticilor recurentului, nici nu necesită participarea/prezența în proces a celorlalți moștenitori, dar nici nu produce consecința transformării cotei sale ideale de drept "într-o parte concretă a dreptului", adică într-un drept exclusiv, ca în cazul partajului succesoral. Atare afirmații, prin care recurentul critică soluția de respingere a excepției de inadmisibilitate pronunțată prin încheierea din 14.09.2019, nu au nicio legătură cu realitatea speței deoarece, în mod evident, situația litigioasă dedusă judecății nu are aptitudinea de a modifica însuși regimul juridic al dreptului de proprietate asupra imobilului, care furnizează în speță doar situația sa premisă și care nu se confundă cu obiectul judecății pentru simplul motiv că nu în privința dreptului de proprietate asupra terenului s-a cerut instanței să dispună. Abia dacă ar fi cerut obligarea pârâtului la plata prejudiciului pentru întreaga suprafață de 10 ha – așa cum critică recurentul că nu a făcut-o, spre a fi admisibilă - acțiunea reclamantului s-ar fi supus regimului legal dat de dispozițiile art. 640, 641 și 643 din C. civ., norme care reglementează cadrul legal al actelor de conservare, de administrare și de dispoziție asupra întregului bun comun ori pe cel al acțiunilor în justiție, atunci când exercitarea/introducerea acestora nu aparține tuturor coproprietarilor, ci doar unora dintre ei și prin care au fost implementate la nivelul dreptului pozitiv soluțiile jurisprudențiale și doctrinare consacrate sub regimul vechiul C. civ. (stabilit a fi incident acțiunii pendinte în raport cu data săvârșirii faptelor ilicite reclamate, respectiv perioada 2007 – 2010, cu preponderență în cursul anului 2010). Instanța de apel a recurs la invocarea conținutului art. 643 din C. civ. (menționând că, totuși, acesta nu este incident cauzei), în utilizarea unui raționament de comparație, concluzionând corect că, de vreme ce legea permite unui coproprietar să introducă singur o acțiune în justiție pentru întregul bun, inclusiv cea în revendicare, a fortiori acesta poate formula singur acțiune pentru cota parte din terenul său. Așadar, cu atât mai mult poate formula o acțiune de genul celei de față, prin care reclamantul solicită contravaloarea materialului lemnos, corespunzător cotei sale ideale pe care o are asupra bunului aflat în indiviziune. Solicitarea contravalorii materialului lemnos aferent cotei-părți a reclamantului din terenul de 10 ha, aflat în coproprietate, are valoarea unui simplu act de administrare pe care în mod unanim, sub reglementarea C. civ. de la 1865, doctrina îl vedea ca posibil de înfăptuit de către unul dintre coproprietari în privința întregului bun, în măsura în care prin acesta nu se aduceau daune drepturilor celorlalți coproprietari, și care, tot a fortiori, nu poate fi decât văzut ca posibil când privește sau este limitat la cota-parte din dreptul unui coproprietar. Prin urmare, acțiunea de față, prin obiectul și scopul său, nu e una supusă regulii unanimității care să necesite recurgerea la aplicarea dispozițiilor legale invocate de recurent (art. 640,641 și 643 C. civ., norme văzute ca integrând soluțiile de principiu consacrate în practica și jurisprudența create sub regimul C. civ. de la 1865) pentru lămurirea posibilității formulării sale de unul dintre coproprietari, în raport cu regimul de coproprietate a dreptului. De aceea nu pot fi văzute ca pertinente nici susținerile recurentului prin care afirmă că, soluționând acțiunea dedusă judecății în acest conținut, instanța de apel ar fi depășit obiectul învestirii prin aceea că a soluționat un partaj, cu încălcarea principiului disponibilității, efectul fiind transformarea cotei ideale deținute de reclamant asupra terenului într-o sumă concretă. În plus, încălcarea principiului disponibilității prin modul de rezolvare a cererii de chemare în judecată de către instanță, este o critică ce nu se află la dispoziția pârâtului, ci, eventual, doar la dispoziția reclamantului ale cărui drepturi/interese ar putea fi astfel vătămate, fiind vorba de nesocotirea unor reguli cu caracter dispozitiv. Astfel fiind, pentru argumentele prezentate anterior, sunt apreciate ca nefondate motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., pe baza cărora a fost contestată soluția instanței de apel de respingere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii, conținută în încheierea din 14.01.2019. - Încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 998 – 999 C. civ. constituie o critică a recursului care, deși întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a fost susținută cu trimitere consistentă la probe și la situația de fapt a cauzei definitiv stabilită în fața instanței de apel. Potrivit recurentului, în cauză nu sunt întrunite condițiile art. 998 – 999 C. civ. întrucât el nu a sustras materiale lemnos din proprietatea reclamantului, iar acesta nu a făcut dovada prejudiciului și a faptei ilicite pentru că nu a demonstrat că deține în mod individual, în proprietate, 2,5 ha teren forestier, pentru că nu există un raport de individualizare a aceste suprafețe ori a celei de 10 ha și pentru că în cauză se opune stabilirii unei alte situații de fapt autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 889/R/9.10.2012 prin care s-a reținut, definitiv, că el a tăiat pădure din proprietatea numitului D.. Prin cele prezentate anterior, s-a reținut că nu există niciun impediment legal ca reclamantul să poată pretinde contravaloarea masei lemnoase defrișate și însușite ilicit de către pârât, de pe terenul asupra căruia cel dintâi deține un drept indiviz, alături de alți trei comoștenitori, în limita cotei-părți din terenul obiect al coproprietății acestora. Cota-parte de 1/4 din dreptul ce revine reclamantului a fost reținută de instanța de apel pe baza înscrisurilor administrate în cauză, respectiv procesul-verbal de punere în posesie nr. x/17.10.2005 și adeverința nr. x/12.10.2005 a Comisiei locale de fond funciar Rucăr, din care rezultă că reconstituirea dreptului asupra terenului în suprafață de 10 ha a operat în beneficiul celor patru moștenitori de pe urma autoarei comune E., și se înscrie în partea de temeinicie a hotărârii, nemaiputând fi contestată în calea recursului, cu atât mai puțin cu cât astfel de contestări nu au fost invocate de pârât nici prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată și nici prin întâmpinarea la apel. Prin urmare, faptul că reclamantul nu deține o suprafață individualizată de 2,5 ha teren forestier ori că n-ar fi dovedit deținerea cotei de 1/4 din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 10 ha, nu constituie argumente apte să demonstreze nelegalitatea soluției din apel, de angajare a răspunderii sale civile delictuale. Singura împrejurare ce ar fi putut influența defavorabil soluționarea acțiunii, pornind de la starea de coproprietate asupra dreptului, ar fi fost cea privitoare la o afectare parțială a terenului prin acțiunile ilicite ale pârâtului, pentru că în acest caz invocarea și demonstrarea unui prejudiciu era dependentă de acțiunea de individualizare a suprafeței de teren defrișată, însă, referitor la acest aspect, instanța de apel reține "din întreg materialul probator administrat în cauză, fapta pârâtului de tăiere a arborilor s-a săvârșit asupra întregii UA 83B, ce are în totalitate suprafața de 26 ha și în care este cuprinsă și suprafața de 10 ha, reconstituită reclamantului alături de ceilalți trei coindivizari". În același sens, cu trimitere la raportul de expertiză F., s-a arătat că reiese cu certitudine că pe suprafața de 10 ha teren nu mai există arbori, deci că întreaga suprafață a fost tăiată de către pârât, iar pâlcurile de molid regăsite pe o suprafață de 2,5 – 3 ha sunt poziționate în restul terenului care, împreună cu cele 10 ha formează suprafața de 26 ha din parcela x, pe care pârâtul le-a tăiat. Nici puterea de lucru judecat a deciziei penale nr. 889R din 19.10.2012 a Curții de Apel Pitești, prin care s-a pronunțat împotriva pârâtului o soluție de condamnare penală și de obligare la plata de despăgubiri către partea civilă D. pentru tăiere ilegală de arbori, nu constituie un argument al greșitei aplicări în cauză a dispozițiilor art. 998 – 999 C. civ. Instanța de apel a arătat judicios că cele statuate prin menționata hotărâre penală nu contrazic situația de fapt rezultată din materialul administrat în prezenta cauză, anume că pârâtul a tăiat toți arborii de pe terenul de 10 ha asupra căruia reclamantul are un drept de coproprietate în cotă de 1/4, în considerentele de la fila x a hotărârii, aceasta realizând analiza detaliată a probatoriilor care au stat la baza formării convingerii sale. Este greșită susținerea recurentului că, în considerarea autorității de lucru judecat a deciziei penale nr. 889R/9.10.2012 instanța de apel nu mai putea stabili/susține o situație de fapt contrară aceleia avută în vedere la pronunțarea menționatei hotărâri. În primul rând, situația de fapt a cauzei pendinte, stabilită de instanța de apel prin administrarea propriului probatoriu, pe care doar a coroborat-o cu aceea ce a stat la baza pronunțării deciziei penale indicate, nu este una contrară celei din hotărârea penală, ci în continuarea aceleia, deoarece stabilind că pârâtul a executat tăieri ilegale din UA 83B (parcelă ce însumează 26 ha în care se includ și cele 10 ha deținute în coproprietate de reclamant), care este învecinată celei cu coordonatele de identificare UA 83C, nu se contrazice ori nu infirmă nimic din situația avută în vedere prin decizia penală nr. 889/R 9.10.2012 ce a condamnat penal pârâtul pentru tăierea ilegală de arbori din UA 83C, de la numitul D., așa cum, de altfel, corect motivează și instanța de apel când invalidează acest argument al sentinței tribunalului ce a stat la baza respingerii inițiale a cererii. În al doilea rând, dată fiind lipsa identității de părți, autoritatea de lucru judecat a deciziei penale nr. 889R/9.10.2012 putea fi valorificată (așa cum s-a și întâmplat) în actualul proces doar sub aspect pozitiv, prin considerarea ca demonstrate a unora din elementele litigiului penal soluționat definitiv, iar nu și sub aspect negativ, ca excepție procesuală care se opune statuării pentru a doua oară asupra unui litigiu – identic sub aspectul părților, obiectului și cauzei – ce a mai fost anterior soluționat. Or, pornind de la istoricul comun al cauzei de față și a celei penale, ce a condus la condamnarea pârâtului prin decizie penală nr. 889R/9.10.2012, instanța de apel a procedat corect stabilind situația de fapt din speță pe baza propriilor probe pe care (doar) le-a corelat cu cele ale litigiului penal (declarația de inculpat a pârâtului), reținând că cele statuate în procesul penal nu sunt de natură să contrazică cele stabilite pe bază de probe în actualul proces. În continuare, prin cele susținute în cuprinsul celui dintâi memoriu de recurs, subsumat criticii de nelegalitate relative la încălcarea și greșita aplicare a dispozițiilor art. 998 – 999 C. civ. (ultimele trei file ale memoriului), recurentul nu a făcut decât să repună în discuție probele și situația de fapt a cauzei, de o manieră incompatibilă unei judecăți proprii în recurs, rezervată prin lege exercitării exclusiv unui control în legalitate a hotărârii atacate, iar nu și unuia în temeinicie. Pentru acest motiv, neconstituind veritabile critici de nelegalitate, această parte a memoriului de recurs nu va fi analizată, reținându-se că de aceeași manieră procedează recurentul și atunci când contestă stabilirea unei pretinse valori arbitrare a prejudiciului, întrucât se indică tot conținutul probelor (raportul expertului) și faptul neprobării unor situații de fapt apreciate de acesta ca fiind relevante (identificarea unei suprafețe de 2,5 ha teren forestier sau a uneia de 10 ha, care să fi fost defrișate de pârât). - Potrivit criticilor din cel de-al doilea memoriu de recurs, decizia atacată este nelegală deoarece ar fi admis acțiunea reclamantului care nu a făcut dovada deținerii pe bază de titlu de proprietate a dreptului invocat, acesta prevalându-se doar de acte premergătoare emiterii titlului – procesul-verbal de punere în posesie nr. x/17.10.2005 și adeverința nr. x/12.10.2005 – care nu pot fi asimilate, ca forță probantă, acestuia. De asemenea, s-a susținut că nu există o persoană E. în raport de care reclamantul să aibă calitatea de moștenitor cu vocație succesorală. Înalta Curte apreciază că și aceste critici sunt nefondate. Este real că prin decizia nr. 1/30 iunie 1997 pronunțată în Secțiile Unite de Curtea Supremă de Justiție s-a stabilit, între altele, că adeverința eliberată de comisia locală instituită în temeiul Legii nr. 18/1991 și procesul-verbal de punere în posesie, ca acte premergătoare, conferă doar un drept virtual de proprietate, care creează raporturi juridice numai între organul administrativ care le-a emis și beneficiar, neputând fi asimilate, ca valoare probatorie, cu titlu de proprietate ce conferă dreptul real de proprietate asupra terenului și este opozabil erga omnes în cadrul raporturilor juridice civile (pct. 2 al deciziei). Cu toate acestea, raporturile juridice actuale nu pot rămâne tributare unor interpretări și dezlegări date chiar de fosta instanță supremă care au fost însă depășite de realitățile sociale și juridice, dovadă stând chiar recunoașterea la nivelul dreptului pozitiv a valorii probante, egal valabile, a actelor emise în procedura reconstituirii dreptului de proprietate, fie că e vorba de adeverințe, procese-verbale de punere în posesie sau titluri de proprietate. Astfel, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, drepturile dobândite cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, pentru care au fost eliberate adeverințe de proprietate, proces-verbal de punere în posesie sau titlu de proprietate, rămân valabile fără nicio altă confirmare. Prin urmare, neemiterea titlului de proprietate pentru terenul forestier de 10 ha, asupra căruia reclamantul are calitatea de coproprietar, justificată de Comisia Comunală de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Rucăr prin neîntocmirea planurilor parcelare în amenajamentul respectiv (potrivit adresei de la dosarului din apel), nu poate fi văzută ca o împrejurare care să suțină, cum pretinde recurentul, o excepție a lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată în condiții neprocedurale (direct în recurs) sau, după caz, un argument de nelegalitate a soluției din apel, sub aspectul nedemonstrării unui prejudiciu cert de către reclamant. Cât privește obiecțiunea recurentului, că nu există o persoană E. în raport de care reclamantul să aibă calitatea de moștenitor cu vocație succesorală, Înalta Curte reține că acțiunea de față, în care s-a cerut obligarea pârâtului la plata contravalorii masei lemnoase recoltate ilicit de pe terenul aflat în coproprietatea reclamantului, nu constituie acea cale procesuală pe care să se conteste legalitatea actelor de reconstituire emise (și) în beneficiul acestuia și că, atâta timp cât adeverința și procesul-verbal de punere în posesie nu au fost anulate, sunt acte juridice valabile care produc efecte juridice. Or, potrivit acestora, reconstituirea asupra suprafeței de teren forestier în suprafață de 10 ha, realizată în baza Legii nr. 1/2000 prin Hotărârea nr. 1907/2005 a Comisiei de Fond Funciar Argeș, a vizat drepturile autoarei E. și a fost dispusă în beneficiul moștenitorilor G., H., A. (reclamantul) și I.. - Nici critica de nemotivare a concluziei instanței asupra deținerii de către reclamant a unei cote de 1/4 din dreptul de proprietate asupra terenului forestier reconstituit în coproprietate nu este fondată, reținându-se, așa cum s-a mai arătat, că a fost dedusă de instanța de apel pe baza înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate, aceasta fiind, de altfel, afirmată încă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, dar niciodată contestată de pârât prin întâmpinările formulate în proces. În considerarea tuturor acestor motive, apreciind asupra caracterului nefondat al recursului declarat, Înalta Curte îl va respinge pe cale de consecință.