ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1054/2023

Ședința publică din data de 8 iunie 2023

Asupra contestației în anulare de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă la data de 22 decembrie 2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la plata, către reclamant, a sumei de 510.000 RON (evaluare provizorie) cu titlu de daune materiale (reprezentând contravaloarea materialului lemnos însușit ilicit de pârât) și la plata dobânzii legale de la data pronunțării hotărârii și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtului de a aduce terenul reclamantului la starea anterioară tăierii abuzive a pădurii, respectiv obligarea acestuia la reîmpădurirea suprafeței de 2,5 ha și, în cazul în care pârâtul va refuza îndeplinirea obligației, autorizarea reclamantului, pe cheltuiala pârâtului, la îndeplinirea obligației, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ. (sau prin raportare la data săvârșirii faptelor de către pârât: art. 998-999 C. civ. de la 1864).

Prin sentința nr. 263/28.06.2017, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins acțiunea.

Prin încheierea din 14 ianuarie 2019, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, cu majoritate, a respins excepția inadmisibilității acțiunii, în apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului și a repus cauza pe rol în vederea soluționării fondului, reținând că acțiunea este admisibilă în cadrul procesual creat prin cererea introductivă de instanță.

Prin decizia nr. 3007 din 05 iulie 2021, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a admis apelul reclamantului împotriva sentinței, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis, în parte, acțiunea și, în consecință, l-a obligat pe intimatul-pârât la plata, către apelantul-reclamant, a sumei de 322.279,9 RON, reprezentând daune materiale-contravaloare material lemnos; a menținut, în rest, sentința și a obligat intimatul-pârât la plata, către apelantul-reclamant, a sumei de 13.405 RON reprezentând cheltuieli de judecată fond și apel.

Prin decizia nr. 1932 din 19 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva încheierii din 14 ianuarie 2019 și împotriva deciziei nr. 3007 din 05 iulie 2021 ale Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1932 din 19 octombrie 2022, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a declarat contestație în anulare pârâtul B..

Calea extraordinară de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 9 ianuarie 2023, sub nr. x/2023, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 5.

Prin contestația în anulare declarată la data de 5 ianuarie 2023, prin poștă, în termen legal, contestatorul B. a învederat incidența a două motive de contestație în anulare, respectiv cele prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 și pct. 3 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, în dezvoltarea motivului prevăzut de pct. 3, a arătat că instanța de recurs a omis să cerceteze excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată prin cel de-al doilea memoriu de recurs, excepție susceptibilă de a fi invocată inclusiv în calea de atac a recursului, dat fiind că este o excepție absolută și nu se întemeia pe înscrisuri noi. Or, instanța de recurs nu a pus în discuția părților această excepție și nici nu s-a pronunțat asupra acesteia, nici în sensul admiterii ori al respingerii.

De asemenea, instanța de recurs nu a analizat motivul privind nemotivarea instanței de apel a deținerii de către apelant a unei cote de 1/4 din dreptul de proprietate asupra terenului reconstituit în coproprietate, din perspectiva criticilor formulate, respectiv că în cuprinsul deciziei instanței de apel nu se găsește motivarea cu privire la modul în care s-a apreciat că reclamantul deține o cota de 1/4, în condițiile în care instanța i-a acordat acestuia o cotă de 1/4 din valoarea prejudiciului, or motivarea instanței este una din condițiile premisă a unui proces echitabil. Or, în speță nu se poate ști pe baza căror probe s-a stabilit cota de 1/4 a reclamantului și nici care a raționamentul juridic al instanței, acesta lipsind.

Susținerea instanței de recurs potrivit căreia cota de 1/4 a fost afirmată de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată și necontestată de pârât prin întâmpinare, nu reprezintă o motivare propriu zisă și nu exonerează instanța de la analiza acestei cote.

Din perspectiva motivului de contestație în anulare reglementat de pct. 2, contestatorul arată că această din urmă afirmație din motivarea instanței de recurs, respectiv că pârâtul nu ar fi contestat prin întâmpinare cota afirmată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, nu corespunde realității, de vreme ce acesta a contestat această pretinsă cotă prin întâmpinarea formulată în etapa apelului.

Prin notele scrise depuse la termenul din 09 februarie 2023, intimatul A. prin reprezentant convențional a solicitat respingerea contestației în anulare, în principal ca inadmisibilă și în subsidiar ca neîntemeiată.

În susținerea poziției sale procesuale, a arătat că instanța de recurs a analizat ambele cereri de recurs formulate de recurentul-pârât, grupând motivele comune, la paginile 8 și 9 din decizia atacată regăsindu-se analiza celor două motive de recurs în privința cărora contestatorul arată că instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat.

Pentru a formula criticile evocate în prezenta cale de atac, contestatorul a procedat la o denaturare a obiectului cauzei și a naturii acțiunii introductive, intimatul arătând că în realitate acțiunea introductivă este una în pretenții, întemeiată pe răspundere civilă delictuală. Ea nu vizează partajarea dreptului de proprietate sau de folosință asupra terenului, aspecte corect reținute de instanța de recurs, astfel încât susținerile contestatorului sunt lipsite de pertinență. Caracterul de acțiune mobiliară justifică promovarea acțiunii de către un singur coproprietar, indiferent dacă este considerat un act de administrare sau un act de conservare, astfel că toate susținerile contestatorului cu privire la caracterul coproprietății și al lipsei de ieșire din indiviziune, nu aveau relevanță juridică în economia prezentei cauze. În mod corect s-a reținut că acțiunea este una personală, iar nu reală, fiind fundamentată pe un drept de creanță, dreptul la despăgubiri pentru bunul distrus de contestator.

În realitate, contestatorul încearcă să provoace o nouă judecată asupra motivelor de casare deja invocate și analizate în recurs, ceea ce determină caracterul inadmisibil al contestației în anulare.

În ce privește motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., acesta este inadmisibil în condițiile în care aceleași motive și argumente au fost invocate explicit în fața instanței de recurs, care le-a analizat și respins ca neîntemeiate, nefiind așadar întrunită situația premisă a normei legale – eroare materială. Contestatorul solicită în realitate reanalizarea și reinterpretarea probatoriului și al situației de fapt, ceea ce nu se putea realiza oricum nici înaintea instanței de recurs, cu atât mai puțin într-o contestație în anulare.

Pentru aceste motive solicită respingerea contestației în anulare în principal ca inadmisibile, iar în subsidiar ca neîntemeiate.

În prezenta cauză a fost parcursă procedura de regularizare a contestației în anulare și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 503 - art. 508 C. proc. civ., coroborat cu art. 194 - art. 200 și art. 201 alin. (1) și (5) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Prin rezoluția din 10 ianuarie 2023, s-a fixat termen de judecată la data de 09 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării contestației în anulare formulate de contestatorul B. împotriva deciziei civile nr. 1932 din 19 octombrie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în dosarul nr. x/2015.

Examinând contestația în anulare, prin raportare la motivele invocate și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Contestatorul a invocat ca temei de drept al demersului judiciar dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., conform cărora, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Subsumat motivului de contestație în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul susține că nu corespunde realității aspectul reținut de către instanța de recurs a împrejurării că pârâtul nu ar fi contestat prin întâmpinare cota afirmată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, nici în etapa fondului și nici în apel, de vreme ce acesta a contestat această pretinsă cotă prin întâmpinarea formulată în etapa apelului.

Din perspectiva naturii contestației în anulare specială de cale extraordinară de atac, de retractare, prin raportare la dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., noțiunea de eroare materială are în vedere erorile săvârșite de instanță în legătură cu aspectele de natură formală ale judecății, pentru a căror verificare nu este necesară reaprecierea probelor sau reexaminarea fondului cauzei. Noțiunea nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale, nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale, cum se pretinde în prezenta cale extraordinară de atac.

Ipoteza prevăzută la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizează doar erorile materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, cum ar fi, cu titlu de exemplu, respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără calitate, deși la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen, a fost legal timbrat ori formulat de o persoană îndreptățită a-l declara, pentru verificarea cărora nu este însă necesară o reexaminare, o reapreciere a probelor administrate în cauză sau o verificare a modului de interpretare și de aplicare a legii de drept procesual civil.

Or, din motivarea căii extraordinare de atac, reiese cu evidență că se dorește o repunere în discuție și o nouă analiză judiciară a apărărilor formulate de contestator în cadrul cererii de recurs asupra cărora instanța de recurs s-a aplecat, reținând că este o chestiune ce ține de temeinicie, iar nu de nelegalitate situația de fapt stabilită de către instanța de apel potrivit căreia reclamantul deține o cotă-parte de 1/4 din dreptul de proprietate asupra bunului, astfel că nu poate fi contestată pe calea recursului.

Împrejurarea că pârâtul nu a contestat această situație de fapt prin întâmpinările depuse în fața instanței de fond, reprezintă așadar un considerent indiferent, instanța de recurs înlăturând criticile prin care se tinde la stabilirea unei situații de fapt diferite, inclusiv în ce privește cota deținută de reclamant, întrucât acestea nu sunt susceptibile de încadrare în niciunul din motivele de nelegalitate expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, din ansamblul considerentelor deciziei atacate, reiese că dezlegarea dată de instanța de recurs căii de atac promovate de recurentul-pârât nu se întemeiază pe aspectul contestării sau nu, de către pârât a împrejurării că reclamantul ar deține o cotă de 1/4 din dreptul de proprietate, ci soluția instanței de recurs este fundamentată pe alte considerente, care au natura decisivă.

Concluzionând, respingerea motivului contestației în anulare se impune din două perspective – pe de-o parte întrucât pretinsa eroare invocată de contestator nu reprezintă o eroare materială, iar pe de altă parte, întrucât decizia instanței de recurs nu este rezultatul acelei pretinse erori.

Din perspectiva motivului reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatorul invocă omisiunea instanței de recurs de a cerceta două din motivele de recurs invocate.

Sub un prim aspect, se susține că instanța de recurs nu a cercetat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată prin cel de-al doilea memoriu de recurs.

Înalta Curte observă că prin recursul înaintat prin e-mail în data de 29 octombrie 2021, recurentul-pârât a criticat decizia curții de apel prin raportare la împrejurarea că dreptul reclamantului nu este dovedit prin titlu de proprietate, ci prin procesul-verbal de punere în posesie nr. x/17.10.2005 și adeverința nr. x/12.10.2005 – care nu pot fi asimilate, ca forță probantă, acestuia. De asemenea, recurentul-pârât a susținut că nu există o persoană C. în raport de care reclamantul să aibă calitatea de moștenitor cu vocație succesorală.

Intercalat motivelor de recurs, ulterior expunerii argumentelor aferente primei teze a recursului, în cuprinsul ultimului paragraf de la pagina 3, recurentul a precizat următoarele:

În lipsa unui titlu de proprietate cu privire la terenul de 10 ha pădure, acțiunea reclamantului privind recuperarea unui prejudiciu ce ar fi rezultat din tăierea masei lemnoase, apare ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, sens în care vă rog să analizați această excepție în calea de atac a recursului.

Mențiunea nu a fost evidențiată în nicio modalitate (subliniere, îngroșare, scris înclinat etc.), ci a fost încorporată în cuprinsul memoriului de recurs ca un argument în susținerea primului motiv de recurs, în continuare, recurentul procedând la expunerea argumentelor aferente celui de-al doilea motiv de recurs.

Din maniera în care a fost formulată și poziționată în economia memoriului de recurs, nefăcându-se vorbire despre aceasta în petitul memoriului de recurs, ci fiind amplasat în continuarea logică a argumentației vizând motivele de recurs, nu reiese că recurentul-pârât a înțeles să învestească instanța de recurs cu o veritabilă excepție, ci argumentele subsumate conduc la concluzia unor critici de nelegalitate formulate de parte.

Același lucru reiese și din practicaua deciziei contestate, când, având cuvântul asupra recursului, niciunul dintre cei doi reprezentanți convenționali ai recurentului, prezenți la termen și care au luat cuvântul în susținerea căii de atac, nu a evidențiat aceste argumente sub forma unei veritabile excepții.

Dimpotrivă, același avocat care a formulat calea de atac a contestației în anulare, domnul D., a fost prezent la termenul de judecată din recurs și a susținut cel de-al doilea memoriu, evocând aceste aspecte sub forma unor motive de recurs. Mai mult, la interpelarea instanței, acesta nu a precizat că în cauză ar fi excepții de susținut, astfel că, promovarea căii de atac a contestației în anulare cu motivarea potrivit căreia instanța de recurs nu a pus în discuția părților și nu s-a pronunțat asupra pretinsei excepții invocate, reflectă o atitudine subiectivă improprie exercitării drepturilor și obligațiilor, cu bună-credință, în cadrul procesului civil.

Pe de altă parte, contrar celor invocate de contestator, instanța de recurs a făcut o amplă analiză a motivului de recurs ce a stat la baza pretinsei excepții neanalizate, Înalta Curte răspunzând criticilor formulate de recurent după cum urmează:

"Potrivit criticilor din cel de-al doilea memoriu de recurs, decizia atacată este nelegală deoarece ar fi admis acțiunea reclamantului care nu a făcut dovada deținerii pe bază de titlu de proprietate a dreptului invocat, acesta prevalându-se doar de acte premergătoare emiterii titlului – procesul-verbal de punere în posesie nr. x/17.10.2005 și adeverința nr. x/12.10.2005 – care nu pot fi asimilate, ca forță probantă, acestuia. De asemenea, s-a susținut că nu există o persoană C. în raport de care reclamantul să aibă calitatea de moștenitor cu vocație succesorală.

Înalta Curte apreciază că și aceste critici sunt nefondate.

Este real că prin decizia nr. 1/30 iunie 1997 pronunțată în Secțiile Unite de Curtea Supremă de Justiție s-a stabilit, între altele, că adeverința eliberată de comisia locală instituită în temeiul Legii nr. 18/1991 și procesul-verbal de punere în posesie, ca acte premergătoare, conferă doar un drept virtual de proprietate, care creează raporturi juridice numai între organul administrativ care le-a emis și beneficiar, neputând fi asimilate, ca valoare probatorie, cu titlu de proprietate ce conferă dreptul real de proprietate asupra terenului și este opozabil erga omnes în cadrul raporturilor juridice civile (pct. 2 al deciziei).

Cu toate acestea, raporturile juridice actuale nu pot rămâne tributare unor interpretări și dezlegări date chiar de fosta instanță supremă care au fost însă depășite de realitățile sociale și juridice, dovadă stând chiar recunoașterea la nivelul dreptului pozitiv a valorii probante, egal valabile, a actelor emise în procedura reconstituirii dreptului de proprietate, fie că e vorba de adeverințe, procese-verbale de punere în posesie sau titluri de proprietate.

Astfel, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, drepturile dobândite cu respectarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, pentru care au fost eliberate adeverințe de proprietate, proces-verbal de punere în posesie sau titlu de proprietate, rămân valabile fără nicio altă confirmare.

Prin urmare, neemiterea titlului de proprietate pentru terenul forestier de 10 ha, asupra căruia reclamantul are calitatea de coproprietar, justificată de Comisia Comunală de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Rucăr prin neîntocmirea planurilor parcelare în amenajamentul respectiv (potrivit adresei de la dosarului din apel), nu poate fi văzută ca o împrejurare care să suțină, cum pretinde recurentul, o excepție a lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată în condiții neprocedurale (direct în recurs) sau, după caz, un argument de nelegalitate a soluției din apel, sub aspectul nedemonstrării unui prejudiciu cert de către reclamant.

Cât privește obiecțiunea recurentului, că nu există o persoană C. în raport de care reclamantul să aibă calitatea de moștenitor cu vocație succesorală, Înalta Curte reține că acțiunea de față, în care s-a cerut obligarea pârâtului la plata contravalorii masei lemnoase recoltate ilicit de pe terenul aflat în coproprietatea reclamantului, nu constituie acea cale procesuală pe care să se conteste legalitatea actelor de reconstituire emise (și) în beneficiul acestuia și că, atâta timp cât adeverința și procesul-verbal de punere în posesie nu au fost anulate, sunt acte juridice valabile care produc efecte juridice. Or, potrivit acestora, reconstituirea asupra suprafeței de teren forestier în suprafață de 10 ha, realizată în baza Legii nr. 1/2000 prin Hotărârea nr. 1907/2005 a Comisiei de Fond Funciar Argeș, a vizat drepturile autoarei C. și a fost dispusă în beneficiul moștenitorilor E., F., A. (reclamantul) și G.."

Așadar, problema litigioasă a fost amplu analizată și dezlegată de către instanța de recurs, reținându-se caracterul neîntemeiat al criticilor formulate de recurent.

Nu în ultimul rând, se impune observația potrivit căreia poate face obiect al contestației în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. exclusiv omisiunea analizării unui motiv de casare, nu și omisiunea instanței de a analiza excepțiile procesuale privitoare la judecata recursului.

Al doilea motiv de recurs pretins a nu fi fost cercetat vizează împrejurarea că instanța de apel nu motivat modalitatea în care a concluzionat că reclamantul deține o cotă de 1/4 din dreptul de proprietate asupra terenului forestier, în legătură cu care s-a realizat activitatea delictuală de către pârât.

Contrar celor afirmate de constatator, instanța de recurs nu doar că a analizat motivul de recurs în discuție, dar a făcut-o de o manieră expresă și neechivocă, întemeindu-se pe argumente ample care nu lasă nicio îndoială cu privire la examinarea acestui motiv al recursului.

Astfel, instanța de recurs a reținut următoarele:

"Cota-parte de 1/4 din dreptul ce revine reclamantului a fost reținută de instanța de apel pe baza înscrisurilor administrate în cauză, respectiv procesul-verbal de punere în posesie nr. x/17.10.2005 și adeverința nr. x/12.10.2005 a Comisiei locale de fond funciar Rucăr, din care rezultă că reconstituirea dreptului asupra terenului în suprafață de 10 ha a operat în beneficiul celor patru moștenitori de pe urma autoarei comune C., și se înscrie în partea de temeinicie a hotărârii, nemaiputând fi contestată în calea recursului, cu atât mai puțin cu cât astfel de contestări nu au fost invocate de pârât nici prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată și nici prin întâmpinarea la apel.

Prin urmare, faptul că reclamantul nu deține o suprafață individualizată de 2,5 ha teren forestier ori că n-ar fi dovedit deținerea cotei de 1/4 din dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 10 ha, nu constituie argumente apte să demonstreze nelegalitatea soluției din apel, de angajare a răspunderii sale civile delictuale.

Singura împrejurare ce ar fi putut influența defavorabil soluționarea acțiunii, pornind de la starea de coproprietate asupra dreptului, ar fi fost cea privitoare la o afectare parțială a terenului prin acțiunile ilicite ale pârâtului, pentru că în acest caz invocarea și demonstrarea unui prejudiciu era dependentă de acțiunea de individualizare a suprafeței de teren defrișată, însă, referitor la acest aspect, instanța de apel reține "din întreg materialul probator administrat în cauză, fapta pârâtului de tăiere a arborilor s-a săvârșit asupra întregii UA 83B, ce are în totalitate suprafața de 26 ha și în care este cuprinsă și suprafața de 10 ha, reconstituită reclamantului alături de ceilalți trei coindivizari". […]

Nici critica de nemotivare a concluziei instanței asupra deținerii de către reclamant a unei cote de 1/4 din dreptul de proprietate asupra terenului forestier reconstituit în coproprietate nu este fondată, reținându-se, așa cum s-a mai arătat, că a fost dedusă de instanța de apel pe baza înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate, aceasta fiind, de altfel, afirmată încă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, dar niciodată contestată de pârât prin întâmpinările formulate în proces."

Cele de mai sus trimit la certa concluzie că instanța de recurs a analizat amplu și clar, în considerentele deciziei sale, aspectele cu adevărat esențiale și decisive în legătură cu motivul de recurs privitor la nemotivarea de către instanța de apel a unor aspecte în baza cărora a fost statuată situația de fapt. Așadar, nici acest motiv al contestației în anulare nu poate atrage admiterea căii de atac declarate împotriva deciziei pronunțate în recurs.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele invocate în cuprinsul contestației în anulare nu se circumscriu ipotezelor normelor legale invocate care reglementează această cale de atac, urmează a o respinge, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul B. împotriva deciziei nr. 1932 din 19 octombrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2023.