ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 647/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 ianuarie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului București, reprezentată prin Primarul General, restituirea în natură a imobilului situat în București, str. x, liber de orice sarcini, obligarea pârâtei la plata sumei de 500 RON pe zi, reprezentând daune pentru lipsa de folosință a imobilului, de la data înregistrării cererii până la punerea efectivă în posesie și acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În drept, reclamantul a invocat dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 și Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la aplicarea prevederilor art. 26 alin. (3) din actul normativ menționat.

La data de 12 septembrie 2017, petenta B. a formulat cerere de intervenție, prin care a solicitat: 1) respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul A., admiterea cererii de intervenție și obligarea pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului București să soluționeze notificarea nr. x din 16 martie 2001, formulată în Dosarul nr. x (notificarea nr. x din 15 martie 2001, care formează Dosarul nr. x) promovată în baza Legii nr. 10/2001, precum și emiterea deciziei privind restituirea în natură a imobilului situat în municipiul București, str. x, compus din teren în suprafață de 800 mp și construcția existentă pe acesta; 2) obligarea pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului București la restituirea în natură a imobilului menționat.

Prin încheierea din data de 28.11.2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea de intervenție principală formulată de către B., în contradictoriu cu A. și Municipiul București, ca inadmisibilă și a stabilit termen la data de 16.01.2018, cu citarea părților.

Împotriva încheierii din data de 28.11.2017 a formulat apel intervenienta B., arătând că prin aceasta s-a respins ca inadmisibilă cererea sa de intervenție în nume propriu, motivată pe lipsa dreptului propriu față de moștenirea testamentară lăsată de C., calificând-o pe aceasta ca o persoană străină de moștenire.

Prin Decizia civilă nr. 304 A din 23.03.2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-intervenientă B. împotriva încheierii din data de 28.11.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2017.

Pe rolul aceleiași instanțe a fost înregistrată cererea de completare a dispozitivului Deciziei nr. 304 A din 23.03.2018, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, formulată de intervenienta B.

Prin încheierea din 11.09.2018, această instanță a amânat pronunțarea la 25.09.2018, asupra probei cu înscrisurile depuse de apelanta-intervenientă, cât și asupra cererii vizând aplicarea procedurii defăimării/înscrierii în fals, cu ansamblul aspectelor arondate ei, iar la termenul din 25.09.2018 instanța, în aceeași compunere și pentru aceleași motive a amânat pronunțarea la 02.10.2018, data la care s-a admis proba cu înscrisuri, propusă de apelanta-intervenientă, în dovedirea caracterului fals al delegației menționate.

Împotriva încheierii din 25.09.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de amânare a pronunțării asupra probei cu înscrisuri, cât și asupra cererii vizând aplicarea procedurii defăimării/înscrierii în fals, a declarat apel intervenienta B., nemotivat.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, fiind recalificată calea de atac, iar prin raport s-a apreciat că recursul nu este admisibil.

La data de 14 ianuarie 2019, Completul de filtru C4, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia, pentru ca părțile să își exprime punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Părțile litigante nu au înțeles să depună puncte de vedere la raport.

Constatându-se încheiată această etapă a procedurii de filtru, dosarul a fost înaintat completului de judecată în vederea stabilirii termenului pentru soluționarea căii de atac.

S-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 21 martie 2019, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., fără citarea părților.

Analizând recursul formulat, Înalta Curte constată că este inadmisibil, pentru următoarele considerente:

Prin încheierea atacată, din 25.09.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a amânat pronunțarea asupra probei cu înscrisuri, cât și asupra cererii vizând aplicarea procedurii defăimării/înscrierii în fals, la data de 02.10.2018, într-un litigiu având ca obiect Legea nr. 10/2001, temeiul de drept al cererii de chemare în judecată fiind art. 26 alin. (3) din acest act normativ.

Dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin art. XII din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, au următorul conținut:

"Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel."

După intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., aceste prevederi trebuie însă coroborate cu dispozițiile alin. (1) și (2) ale art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României nr. 365 din 30 mai 2012, care prevăd următoarele:

"(1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a C. proc. civ., aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "supusă recursului" sau că "poate fi atacată cu recurs" ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară."

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale sus menționate, rezultă că singura cale de atac împotriva hotărârilor pronunțate de tribunal în materia Legii nr. 10/2001 este apelul.

În conformitate cu prevederile art. 235 C. proc. civ., toate încheierile care preced hotărârea și au ca scop să pregătească soluționarea pricinii sunt încheieri premergătoare. Unele dintre acestea pot conține dispoziții pur premergătoare (încheieri preparatorii), care nu leagă instanța sau, dimpotrivă, pot conține soluționări parțiale ale unor aspecte ale litigiului care leagă instanța (încheieri interlocutorii), în sensul că ea nu mai poate reveni asupra celor hotărâte. Consecința acestor reglementări constă în faptul că încheierile premergătoare, indiferent de felul lor, nu pot fi atacate decât odată cu fondul, făcând corp comun cu hotărârea finală și, prin urmare, vor fi supuse căii de atac numai odată cu aceasta.

Cum decizia dată în soluționarea unui apel, pronunțată într-o cauză având ca obiect Legea nr. 10/2001 [art. 26 alin. (3)], nu este supusă recursului, nici încheierea atacată nu este susceptibilă de această cale de atac.

Pentru argumentele expuse, din coroborarea prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. cu cele ale art. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin art. XII din Legea nr. 202/2010, cu referire la art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a C. proc. civ., rezultă că hotărârea recurată este definitivă, nefiind supusă prin lege cenzurii căii de atac a recursului.

Legalitatea căilor de atac, prevăzută expres de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta. Așa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de intervenienta B. împotriva încheierii din 25 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2019.

Procesat de GGC - GV