ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2337/2019

Ședința publică din data de 4 decembrie 2019

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la 15.03.2007, astfel cum a fost precizată la 02.04.2012, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin Primarul General și S.C. B. S.A. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați, în solidar, la predarea în deplină proprietate și pașnică folosință a imobilului compus din suprafața de 3.537,20 mp teren și construcții, situat în București, B-dul x nr. 43, să fie obligat pârâtul Municipiului București la restituirea contravalorii investiției efectuate la imobilul compus din teren și construcții din București, B-dul x nr. 79, în valoare de 6.500.000 RON și să fie instituit un drept de retenție în favoarea sa asupra acestui din urmă imobil, până la achitarea creanței.

În motivare, reclamanta a arătat că, în baza contractului autentificat sub nr. x la data de 24.08.2000, de către Biroul Notarilor Publici Asociați C. a cumpărat de la numitul D., imobilul situat în București, B-dul x nr. 79. În cuprinsul contractului se face mențiunea că vânzătorul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, în baza sentinței civile nr. 2124 din 13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București (rectificată prin încheierea din 03.11.1998), a dispoziției nr. 1490 din 15.06.1998 emisă de Primarul General al Municipiului București și a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/1998.

Ca urmare a promovării unei acțiuni în revendicare de către Municipiul București contra sa și a vânzătorului, a fost pronunțată sentința civilă nr. 417/20 iunie 2003 de către Tribunalul București, secția a V-a Civilă, menținută prin decizia civilă nr. 1436 A/21 iunie 2004 de către Curtea de Apel București, secția a III-a Civilă și prin decizia civilă nr. 3920/14.04.2006 de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin respingerea căilor de atac.

Prin aceste hotărâri judecătorești a fost obligată, împreună cu vânzătorul D., să predea Municipiului București imobilul din Bucureștii Noi nr. 67, cu motivarea că expertiza întocmită în cauză a stabilit că imobilul cumpărat de S.C. A. S.R.L. ar purta nr. 67 și nu 79, iar imobilul prevăzut în actul de vânzare-cumpărare nr. x/13.10.1933, exhibat de vânzător, este inclus în imobilul ce poartă nr. 43 pe B-dul x Noi, care în prezent se află în posesia S.C. B. S.A..

În consecință, se află în situația de a nu avea posesia bunului cumpărat, așa încât este obligată să promoveze prezenta acțiune, iar în cazul în care se stabilește de către instanță că imobilul cumpărat de la D. se găsește pe B-dul x nr. 43 și deci se află în posesia pârâtei S.C. B. S.A., aceasta să fie obligată la restituirea lui.

Totodată, reclamanta a arătat că în momentul cumpărării imobilului era funcțională doar o suprafață de 15% din întreaga suprafață de la parterul acestuia, restul construcției fiind devastat. Pentru înlăturarea acestei situații, a făcut importante investiții, lucrări a căror valoare a apreciat-o provizoriu la suma de 6.500.000 RON și, pe cale de consecință, solicită restituirea acestor investiții.

În drept, și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 480, 481, 993, 997 C. civ.

Prin întâmpinarea formulată la 25.04.2007 pârâta S.C. B. S.A. a solicitat respingerea acțiunii și a invocat excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei interesului și excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei Municipiului București.

Prin încheierea din 22.02.2008, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale a acestei secții, a dispus scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea la secția a VI-a comercială, spre competentă soluționare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială la data de 12.09.2008, sub nr. x/2008.

În această fază procesuală, prin încheierea din 26.10.2009, s-a dispus introducerea în cauză, în calitate de intervenientă în interes propriu, a S.C. E. S.R.L., instanța constatând că aceasta a cumpărat imobilul revendicat de la pârâta S.C. B. S.A., prin contractul autentificat sub nr. x din 22.10.2007 de Biroul Notarilor Publici Asociați "F." din București.

Prin sentința nr. 12274/02.11.2009, pronunțată de secția a VI-a comercială a Tribunalului București, în dosarul numărul x/2008, a fost admisă excepția lipsei procedurii prealabile și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A., Municipiul București prin Primarul General și intervenienta S.C. E. S.R.L., ca prematură.

Împotriva acestei hotărâri, ca și împotriva încheierii de ședință din 22.02.2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a comercială în dosarul nr. x/2007, a formulat apel reclamanta.

În această fază procesuală, instanța a luat act de schimbarea denumirii pârâtei S.C. B. S.A., în S.C. G. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 250/20.04.2010 pronunțata în dosarul nr. x/2008, Curtea de Apel București, secția a V-a civila, a respins, ca nefondat, apelul.

Împotriva acestei soluții a formulat recurs reclamanta.

Prin decizia nr. 2643/14.09.2011 pronunțata în dosarul nr. x/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială a respins excepțiile invocate de intimata pârâtă S.C. G. S.R.L. București și intimata intervenientă S.C. E. S.R.L. București, a admis recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. București împotriva deciziei comerciale nr. 250 din 20 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, a modificat decizia atacată în sensul că a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. București împotriva sentinței nr. 12274 din 2 noiembrie 2009 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe care a desființat-o și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, respectiv Tribunalului București.

Pentru a pronunța această decizie, Înalta Curte a reținut că în mod greșit s-a admis excepția prematurității, deoarece litigiul are natură civilă, nu comercială, cum s-a stabilit în mod sumar de către tribunal și de către instanța de apel.

Cauza a fost înregistrata pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 28.11.2011.

La termenul de judecată din data de 02.04.2012, cauza a fost suspendată conform dispozițiilor art. 155

1

C. proc. civ.

La data de 01.04.2013, reclamanta a formulat cerere de repunere a cauzei pe rol, care a primit termen la 22.04.2013.

În această fază procesuală, a fost introdusă în cauză, în calitate de cesionară și succesoare în drepturile reclamantei, S.C. H. S.R.L.

Prin sentința civilă nr. 3355/22 aprilie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2008, a fost admisă excepția netimbrării cererii de repunere pe rol a cauzei, invocată de instanță din oficiu, a fost anulată cererea de repunere pe rol ca netimbrată și a fost admisă excepția perimării invocată de instanță din oficiu. Pe cale de consecință, s-a constatat perimată cererea de chemare în judecată.

Împotriva sentinței și a încheierii din data de 2 aprilie 2012 a declarat recurs reclamanta S.C. H. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1340/17.06.2013, pronunțată în dosarul nr. x/2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis recursurile declarate de reclamantă, a casat încheierea din data de 02.04.2013 și sentința civilă nr. 3355/22.04.2013 și a trimis cauza pentru continuarea judecății aceluiași tribunal.

Prin sentința civilă nr. 800/02.06.2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2008, au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile lipsei capacității de folosință a reclamantei, a calității procesuale active și a inadmisibilității acțiunii. Totodată, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta S.C. H. S.R.L. în calitate de cesionar de drepturi al cedentei S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin Primarul General și S.C. G. S.R.L. (fostă S.C. B. SA), în calitate de societate absorbantă a S.C. E. S.R.L. și a fost obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 309940,58 RON, către pârâta S.C. G. S.R.L..

Pentru a hotărî astfel, referitor la excepțiile lipsei capacității de folosință și a lipsei calității procesuale active a reclamantei, tribunalul a constatat că, la data la care a fost încheiat contractul de cesiune nr. x/31.10.2011, reclamanta avea capacitate de folosință, întrucât procedura falimentului nu era începută față de aceasta.

Capacitatea de folosință a unei părți se analizează la momentul încheierii contractului de cesiune, și anume, la data de 31.10.2011, modificările ulterioare în ceea ce privește situația reclamantei persoană juridică nefiind relevante.

În baza acestui contract a operat transmiterea calității procesuale active între reclamanta cedentă S.C. A. S.R.L. și cesionara S.C. H. S.R.L., motiv pentru care se justifică calitatea procesuală activă a acesteia din urmă.

Aspecte referitoare la nulitatea absolută a contractului de cesiune nu pot face obiectul analizei pe cale de excepție, întrucât vizează aspecte referitoare la părțile contractante și terțe persoane, acestea din urmă având obligația de a face și dovada interesului în contestarea contractului respectiv.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, tribunalul a reținut că reclamantei nu i se poate interzice accesul la justiție în vederea valorificării unui drept, întrucât ar veni în contradicție cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pe fondul cauzei, instanța a reținut că în anul 1997, numitul D. a inițiat în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București o acțiune în revendicare a unui imobil compus din teren în suprafață de 3.537,20 mp și construcții, situat în București. B-dul x nr. 79.

Prin sentința civilă nr. 2124/13.02.1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în dosarul nr. x/1997 s-a admis acțiunea în revendicare, pârâtul Consiliul General al Municipiului București fiind obligat să lase reclamantului D. în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul compus din teren în suprafață de 3.537,20 mp și construcții, situat în București, B-dul x nr. 79.

Consiliul General al Municipiului București nu a exercitat căile de atac prevăzute de lege împotriva sentinței civile nr. 2124/13.02.1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, astfel încât aceasta a rămas definitivă și irevocabilă, constituind titlu executoriu.

În baza acestei hotărâri judecătorești s-a emis dispoziția nr. x/15.06.1998 a Primarului General al Municipiului București, prin care s-a dispus restituirea imobilului către D., fără a se preciza vecinătățile.

În cadrul executării silite, prin procesul-verbal nr. x/22.07.1998 încheiat de executorul judecătoresc, s-a realizat punerea în posesie a numitului D., procedându-se și la stabilirea vecinătăților imobilului.

În baza încheierii nr. 8301/2000 și a încheierii nr. 8599/2000, ale Judecătoriei sectorului 1 București - Biroul de carte funciară, D. și-a intabulat în Cartea Funciară nr. x a Municipiului București, dreptul de proprietate cu privire la imobilul din Bd. x, având vecinătățile indicate în sentința civilă nr. 2124/1998 (completată prin încheierea din 03.11.1998) și numărul cadastral al parcelei 5852.

La data de 21.02.2000, ulterior intrării numitului D. în posesia imobilului din B-dul x nr. 79, restituit prin sentința civilă nr. 2124/1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București, Municipiul București a introdus împotriva acestuia o acțiune în revendicare privind imobilul din Bd. x nr. 79 identificat prin vecinătățile indicate în dispozitivul completat al sentinței civile nr. 2124/1998.

În susținerea cererii de revendicare, Municipiul București a susținut că punerea în posesie a numitului D. s-a realizat asupra unei construcții - complex comercial - executată din fondurile statului pe terenurile expropriate de la alți proprietari, prin Decretele nr. 213/1966 și nr. 617/1967, adică asupra unui alt imobil, identificat actualmente în B-dul x Noi, la nr. poștal 65-67.

Municipiul București a arătat că numărul poștal nr. 79 nu există în prezent, iar vecinătățile trecute în încheierea din 03.11.1998 privind completarea sentinței civile nr. 2124/1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București, aparțin unui alt imobil de pe același bulevard, cu nr. x, care nu a aparținut, însă, niciodată autorului numitului D., deoarece face parte dintr-un teren preluat prin două decrete de expropriere de la alte persoane.

Acțiunea în revendicare a Municipiului București a fost admisă de Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 417/20.06.2003, menținută prin decizia civilă nr. 1436/A/21.06.2003, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și prin decizia civilă nr. 3920/14.04.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, pârâții D. și A. fiind obligați să lase Municipiului București, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul compus din teren și construcție, situat în Bd. x, București.

Referitor la pârâta S.C. G. S.R.L. - fostă S.C. B. S.A. dreptul de proprietate al acesteia asupra suprafeței de teren pretinse de către reclamantă prin prezenta acțiune, este probat prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

În doctrină și jurisprudență se consideră că în cadrul unei acțiuni în revendicare în care titlurile de proprietate emană de la autori diferiți se compară titlurile de proprietate ale autorilor lor.

În speță, reclamanta pretinde că titlul său de proprietate este contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/24.08.2000, contract ce a fost încheiat în baza sentinței civile nr. 2124/13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București și a dispoziției nr. 1490/15.06.1998, emisă de către Primarul General al Municipiului București. La rândul lor, pârâtele invocă drept titlu certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

În această situație, astfel cum s-a precizat prin decizia nr. 33/09.06.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, trebuie să se verifice, pe fond, dacă reclamanta în acțiunea în revendicare are la rândul său, un bun în sensul Convenției, o speranță legitimă în același sens. În același timp, persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință nu trebuie să fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține concret statului pentru faptul de a fi confiscat, cândva aceste bunuri. De asemenea, nici consecințele insecurității raporturilor juridice nu pot fi ignorate.

Tribunalul a apreciat că reclamanta nu are un "bun" în sensul Convenției, întrucât nu este în posesia unei hotărâri judecătorești anterioare prin care să-i fie recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, respectiv cel situat în București, B-dul x nr. 43, sector 1 și nici o speranță legitimă.

Din actele dosarului (contractul de vânzare cumpărare nr. x/2000 și din încheierea de carte funciară) rezultă că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate cu privire la un alt imobil decât acela revendicat din patrimoniul pârâtei. Cuprinsul clar și neechivoc al acestui contract însoțit de executarea obligațiilor reciproce cu privire la bunul imobil supus înțelegerii părților, exclude orice interpretare, conform căreia ceea ce a vândut D. și a cumpărat reclamanta S.C. A. S.R.L. ar fi fost imobilul revendicat.

Pe de altă parte, titlul pârâtei, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate nr. x nr. x emis la data de 25.10.1993 de Ministerul Industriei, a fost transcris la data de 18.02.1994 în vechile registre de transcripțiuni sub nr. x, forme de publicitate ce au fost realizate înaintea încheierii contractului de vânzare cumpărare nr. x/24.08.2000.

Totodată, nu se poate reține existența erorii asupra obiectului contractului de vânzare cumpărare nr. x/24.08.2000, din moment ce prin litigiile anterioare s-a reținut cu putere de lucru judecat culpa vânzătorului D. care nu a solicitat în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/1997, efectuarea unei expertize tehnice de identificare a bunului revendicat.

În concluzie, tribunalul, a reținut că numai pârâta se bucură de un "bun" în sensul Convenției, fapt pentru care titlul ei de proprietate este preferabil, motiv pentru care acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată că plătească pârâtei suma de 309.940,58 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, invocând următoarele critici:

Autorul său D. a revendicat fosta proprietate ce a aparținut autorilor său I. și J., care la data naționalizării purta numărul poștal nr. 79 pe B-dul x Noi. Astfel, D. a obținut prin sentința civilă nr. 2124/13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București, în calitate de legatar universal al defuncților I. și J., imobilul proprietatea acestora. J. l-a obținut în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1942 și transcris sub nr. x/1942 la Tribunalul Ilfov, secția Notariat de la I.. La rândul său, I. a dobândit acest imobil prin cumpărare în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.10.1933 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat de la K.. Ca urmare, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/24.08.2000 autentificat de BNP Asociați C., cumpărătoarei A. S.R.L. i s-au transmis toate drepturile și obligațiile, inclusiv și calitatea procesuală activă a vânzătorului D.;

În condițiile în care, prin raportul de expertiză întocmit în dosarul nr. x/2000, în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 417/20 iunie 2003 a Tribunalului București, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a demonstrat că imobilul revendicat de D., respectiv fosta proprietate a autorului său I., face parte din parcela nr. 43 și se regăsește B-dul x nr. 43, sector 1 aflat în posesia pârâtei S.C. B. S.A., acesta este imobilul cumpărat și nu cel ce a fost înscris în contractul de vânzare-cumpărare;

Prin sentința civilă nr. 2124/13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București s-a constatat că imobilul fost proprietatea autorilor vânzătorului a fost nelegal naționalizat în baza Legii nr. 119/1948 și trecut în proprietatea statului și i s-a recunoscut lui D. dreptul de proprietate asupra acestuia, în condițiile în care Consiliul General al Municipiului București a fost obligat la predarea lui, astfel încât titlul său este mai bine caracterizat decât cel al pârâtei și se impunea admiterea acțiunii;

Referitor la capătul doi de cerere, apelantul a pretins valoarea lucrărilor de îmbunătățiri și amenajări, categoria lucrări de construcții executată de către el la imobilul din B-dul x nr. 79, de 1.710.880,72 RON cu TV inclus, astfel cum a fost stabilită prin expertiza evaluatoare efectuată în cauză. Acesta a pretins că a fost prejudiciat cu valoarea lucrărilor de îmbunătățiri și amenajări efectuate asupra acestui imobil, pe care a fost obligat să-l predea Primăriei Municipiului București, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare intentată de aceasta, deși în acțiunea de revendicare formulată de autorul său, nu a formulat nici o cale de atac și a emis dispoziția de punere în posesie cu privire la acest imobil. Beneficiind de îmbunătățirile aduse imobilului, Primăria Municipiului București s-a îmbogățit fără justă cauză cu valoarea investiției de 1.710.880,82 RON;

Onorariul de avocat de 309.940,58 RON, la care a fost obligat prin sentință, este excesiv de mare și a cerut diminuarea cheltuielilor de judecată din primă instanță, în situația în care nu se vor reține ca întemeiate celelalte motive de apel.

Prin întâmpinare, intimata S.C. G. S.R.L. a solicitat respingerea apelului pretinzând că reclamantul a schimbat cauza cererii de chemare în judecată direct în apel în condițiile în care își sprijină pretențiile pe contractele de vânzare cumpărare nr. x/1942 și nr. y/1933.

De asemenea, a susținut că reclamanta nu deține un bun în legătură cu imobilul aflat în proprietatea sa în raport de contractul de vânzare cumpărare nr. x/24.08.2000.

A invocat că titlul său de proprietate, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate este perfect valabil, fiind emis în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 și este mai bine caracterizat decât al reclamantei, în raport de faptul că nu există dovezi privind transmisiunea succesorală către vânzătorul D. și preluarea imobilului de către stat de la antecesorii acestuia.

De asemenea, intimata pârâtă S.C. G. S.R.L. a formulat apel incident în conformitate cu dispozițiile art. 293 C. proc. civ. referitor la respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale active, lipsei capacității de folosință a S.C. A. S.R.L., ca urmate a încetării personalității juridice a acesteia, și a excepției inadmisibilității acțiunii.

Totodată, a precizat că cererea de aderare la apel privește și încheierea din 12 mai 2014, prin care s-au respins obiecțiunile formulate de ea la raportul de expertiză topografică și de suplimentare a raportului de expertiză.

Referitor la lipsa calității procesuale active, a arătat că aceasta a vizat atât lipsa dreptului subiectiv material din patrimoniul reclamantei, cât și lipsa transmisiunii calității procesuale active în baza contractului de cesiune din 31.12.2012, ca urmare a nulității acestuia, nulitate invocată pe cale de apărare de fond la prima instanță.

Dreptul subiectiv de drept material nu există în patrimoniul reclamantei și instanța greșit a comparat titlurile de proprietate, căci, contractul de vânzare-cumpărare exhibat de reclamantă se referă la alt imobil și, în plus, reclamanta nu deține un bun în sensul Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în raport cu pârâta.

Transmisiunea calității procesuale active nu a avut loc, căci, contractul de cesiune din 31.12.2011 era nul pentru lipsa cauzei, cauză ilicită și fraudă la lege. Ilicitatea cauzei și fraudarea legii constau în încheierea contractului de cesiune cu încălcarea mai multor dispoziții din Legea nr. 85/2006 și în scopul fraudării drepturilor creditorilor S.C. A.. Lipsa cauzei constă în aceea că nu a fost plătit nici un preț al cesiunii, la masa credală nu a fost adusă creanța de 2.000.000 de euro, înscrisă în contractul de cesiune. De asemenea, contractul este nul și pentru încălcarea principiului specialității capacității de folosință a persoanei juridice.

În plus, S.C. A. a invocat pentru prima data transmisiunea calității procesuale active către S.C. H. S.R.L. la data de 1 aprilie 2013, când a și atașat contractul de cesiune. Cu toate acestea, la data de 2 iulie 2012, S.C. A. a fost radiată din evidențele Registrului comerțului, așa încât transmisiunea calității procesuale active nu putea avea loc.

Capacitatea de folosință a reclamantei a încetat la data de 2 iulie 2012, când a fost radiată din Registrul comerțului și, în lipsa transmisiunii calității procesuale active, excepția lipsei capacității procesuale de folosință active trebuia admisă. Aceasta întrucât, la data când a fost invocată transmisiunea calității procesuale active și la data când a fost soluționată cererea, nu exista capacitatea procesuală de folosință a S.C. A..

Inadmisibilitatea acțiunii în revendicare a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945 - 1989, este dedusă din conținutul Legii nr. 10/2001 și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării.

Prin decizia civilă nr. 199 A din 7 aprilie 2015, Curtea de apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta S.C. H. S.R.L., a schimbat în parte sentința apelată, a admis în parte acțiunea, în sensul că: a obligat pe pârâții S.C. G. S.R.L. și Municipiul București, prin Primarul General, să predea reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul constând din suprafața de 3137 mp teren și construcțiile aferente, identificat în chenarul 7-8-9-1-2-3-4-5-6-7, hașurat cu roșu, în anexa la raportul de expertiză din dosarul nr. x/2008 al Tribunalului București, secția a VI-a Comercială, fila x, întocmit de expertul L., situat în municipiul București, B-dul x nr. 43, sector 1; a obligat pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, să plătească reclamantei suma de 1.710.880,72 RON, despăgubiri civile pentru îmbunătățirile aduse imobilului din București, B-dul x nr. 67, sector 1; a înlăturat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată din prima instanță; a respins capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenție, ca neîntemeiat; a respins, ca nefondat, apelul incident, formulat de apelanta-incidentală S.C. G. S.R.L., împotriva aceleiași sentințe.

Examinând cu prioritate criticile din cererea de aderare la apel, ca urmare a faptului că ele vizează, în principal, excepții procedurale de fond, a căror admitere ar împiedica examinarea criticilor referitoare la fondul litigiului din apelul declarat de reclamantă, Curtea a reținut următoarele:

Reclamanta S.C. A. S.R.L. pretinde că este îndreptățită la restituirea imobilului situat în București, B-dul x Noi, numărul 43, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 2880 autentificat la data de 24.08.2000, de către Biroul Notarilor Publici Asociați C., a sentinței civile nr. 2124 din 13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București, a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/1933, dar și a constatărilor din cuprinsul sentinței civile nr. 417/20 iunie 2003 de către Tribunalul București, secția a V-a civilă, menținută prin decizia civilă nr. 1436 A/21 iunie 2004 de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, și prin decizia civilă nr. 3920/14.04.2006 de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin respingerea căilor de atac.

Prin aceste din urmă hotărâri judecătorești, reclamanta a fost obligată împreună cu vânzătorul D. să predea Municipiului București, imobilul din Bucureștii Noi nr. 67, cu motivarea că expertiza întocmită în cauză a stabilit că imobilul cumpărat de S.C. A. S.R.L. ar purta nr. 67 și nu 79, iar imobilul prevăzut în actul de vânzare-cumpărare nr. x/13.10.1933, exhibat de vânzător, este inclus în imobilul ce poartă nr. 43 pe B-dul x Noi, care în prezent se află în posesia S.C. B. S.A..

În raport de aceste înscrisuri și constatări, reclamanta poate pretinde că acesta este imobilul cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la data de 24.08.2000, de către Biroul Notarilor Publici Asociați C. și nu cel ce, ulterior judecății din 1998, s-a dovedit ca aparținând Municipiului București. Ca urmare, reclamanta justifică calitatea procesuală activă.

Curtea a reținut că este neîntemeiată și critica referitoare la lipsa unei transmisiuni a calității procesuale active de la S.C. A. către S.C. H. S.R.L., apreciind că această transmisiune a operat în baza contractului, indiferent de data constatării de către instanță a transmisiunii calității procesuale către cesionar.

Aspectele privind nulitatea absolută a contractului de cesiune pentru lipsa cauzei, cauză ilicită, frauda la lege și încheierea contractului de cesiune cu încălcarea principiului specialității capacității de folosință a cesionarului, nu puteau fi dovedite pe cale de apărare, ci numai în cadrul unei acțiuni având un asemenea obiect, cu justificarea unui interes legitim, actual, personal și direct al titularului cererii, în condițiile în care pârâta nu este parte în contractul de cesiune, având doar calitatea de terț.

Astfel fiind, Curtea, pentru considerentele susmenționate, a constatat că și celelalte argumente privind greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale active sunt neîntemeiate.

Instanța de apel a mai reținut că S.C. A. S.R.L. avea capacitate procesuală de folosință la data intentării acțiunii, iar la data radierii sale din Registrul comerțului, respectiv 02.07.2012, era deja încheiat contractul de cesiune de drepturi litigioase cu S.C. H. S.R.L., căreia i-a transmis toate drepturile legate de actualul proces, locul ei fiind luat de către cesionară, respectiv de către S.C. H. S.R.L., care are capacitate procesuală de folosință, fiind o persoană juridică în ființă. Așa fiind este lipsită de relevanță, încetarea ulterioară a capacității de folosință a cedentei.

În consecință și excepția lipsei capacității procesuale de folosință activă este neîntemeiată.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun asupra unui imobil care a făcut obiectul naționalizării în baza Legii nr. 119/1948, care intră sub incidența Legii nr. 10/2001 și astfel, nu ar putea face obiectul unei acțiuni de drept comun, Curtea a reținut că reclamanta invocă existența unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în sensul Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite și în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Curtea a mai reținut că autorul reclamantei, D., nu putea apela și nici nu avea interes să apeleze la dispozițiile Legii nr. 10/2001, atâta vreme cât imobilul, fost proprietatea autorilor săi, fusese obținut de către el în cadrul acțiunii în revendicare, respectiv prin sentința civilă nr. 2124 din 13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, prin nerecurare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Faptul că în sentință era indicat amplasamentul de la numărul poștal vechi și nu cel actual al imobilului fost proprietatea autorului său nu înlătură eficacitatea titlului acestuia, reconfirmat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

De asemenea, nici faptul că ulterior, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă și irevocabilă în anul 2006, s-a stabilit că imobilul, fost proprietatea autorului reclamantului avea un alt amplasament, iar cel deținut de către acesta a fost pierdut în cadrul acțiunii în revendicare intentată de către stat, reprezentat printr-o unitate administrativ-teritorială, nu-i poate împiedica accesul la acțiunea în restituirea bunului, pe calea acțiunii de drept comun, de la cel care îl deține.

În acest context, reținerea inadmisibilității acțiunii în revendicare pe considerentul că autorul reclamantului ar fi avut la dispoziție prevederile Legii speciale nr. 10/2001, ar conduce, în mod inevitabil, la îngrădirea dreptului la acces în justiție, și ar face ca acest drept să aibă caracter iluzoriu, ceea ce ar fi contrar prevederilor art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Curtea de apel a apreciat că respingerea obiecțiunilor formulate de către pârât la raportul de expertiză topografică întocmit în cauză, prin încheierea din 12.05.2014, este justificată de identitatea constatărilor expertului topo L., cu cele din expertiza întocmită în dosarul nr. x/2000, de către expertul M. și cu celelalte înscrisuri aflate la dosarul cauzei.

Ca urmare, toate criticile formulate prin cererea de aderare la apel referitoare la greșita respingere a excepțiilor susmenționate și a obiecțiunilor la raportul de expertiză topo din prezenta cauză, sunt neîntemeiate.

Referitor la apelul declarat de reclamantă, Curtea reține că acesta este întemeiat, din următoarele considerente:

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 24.08.2000 de către Biroul Notarilor Publici Asociați C., reclamanta S.C. A. S.R.L. a cumpărat de la vânzătorul D., imobilul situat în București, B-dul x nr. 43, compus din suprafața de 3.537 mp teren intravilan, învecinată la N-V cu str. x, parcela Bloc B2, la S-E cu str. x, N-E cu B-dul x Noi și clădirea formată din parter și subsol, amplasată pe terenul descris mai sus, înscris în cartea funciară provizorie nr. 19534 a Municipiul București, Sectorul 1 cu nr. cadastral x.

Vânzătorul D. a declarat, și s-a consemnat în cuprinsul contractului, că a dobândit acest imobil în baza sentinței civile nr. 2124 din 13.02.1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă, învestită cu formulă executorie și transcrisă sub nr. x/1998 la Judecătoria Sectorului 1 București și a încheierii de rectificare din 03.11.1998 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, rămasă definitivă (prin care sunt prezentate vecinătățile), punerea în posesie fiind făcută în baza dispoziției nr. 1490 din 15.06.1998 a Primarului General al Municipiului București și a procesului-verbal de punere în posesie nr. x/1998 încheiat de executorul judecătoresc.

Același vânzător a mai declarat, și s-a consemnat în cuprinsul aceluiași contract, că el, D., a obținut sentința mai sus menționată în calitate de legatar universal al defunctului I., care, la rândul său, a avut calitatea de legatar universal al defunctei J., calități care au fost stabilite prin certificatul de moștenitor succesiv nr. 5/1999 eliberat de BNP N.. J. a dobândit acest imobil, la rândul său, prin cumpărare, de la I. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1942, transcris sub nr. x/1942 la Tribunalul Ilfov, secția Notariat. I. a dobândit acest imobil, prin cumpărare, de la K., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.10.1933 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat. Dreptul de proprietate a fost intabulat în cartea funciară nr. x a Municipiului București.

Cu toate acestea, cel care a fost obligat la predarea imobilului către vânzător, și a efectuat punerea în posesie, respectiv Municipiul București, l-a chemat în judecată atât pe acesta cât și pe cumpărător (pe acesta din urmă la data de 1 martie 2001) pentru a fi obligați la predarea imobilului, pe considerentul că numărul poștal din B-dul x nr. 79, în prezent, nu mai există, și că el, în realitate, a fost obligat la predarea imobilului din B-dul x nr. 67. Numai că acest imobil nu a fost proprietatea autorilor reclamantului D. din acțiunea în revendicare, ci a altor persoane, de la care a fost preluat prin două decrete de expropriere.

În dosarul nr. x/2000 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, care a făcut obiectul acestei acțiuni, s-a administrat expertiza topografică întocmită de expertul M., care a stat la baza pronunțării în cauză a sentinței civile nr. 417 din 20 iunie 2003 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

În considerentele sentinței s-a reținut cu putere de lucru judecat că, din raportul de expertiză întocmit de expertul M., rezultă că imobilul revendicat de pârâtul D., fosta proprietate a autorului său, I. nu este cel aflat sub construcția complexului comercial din B-dul x nr. 67 (fost 79), care nu a aparținut fostei proprietăți a lui I.. Expertul a stabilit că fosta proprietate a lui I. face parte din parcela nr. 43 și se regăsește, în prezent, la intersecția B-dul x Noi cu str. x, parte din acesta fiind ocupat de S.C. B. S.A..

În urma comparării titlurilor de proprietate ale reclamantului Municipiul București și ale pârâților D. și S.C. A. S.R.L., respectiv sentința civilă nr. 2124/1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București și contractul de vânzare-cumpărare nr. x/24.08.2000, instanța a apreciat că titlul opus de Municipiul București, respectiv Decretele de expropriere nr. 213/1966 și nr. 617/1967, sunt preferabile titlurilor opuse de pârâți.

Aceste constatări cu privire la amplasamentul imobilului cu care a fost pus în posesie autorul reclamantului, în baza sentinței civile nr. 2124/1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București și care a fost înscris în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/24.08.2000, ca fiind în B-dul x nr. 67 și nu B-dul x nr. 79, care, în prezent, nu mai există, și cu privire la amplasamentul real al terenului fost proprietatea autorilor lui D., actualmente în B-dul x nr. 43, aflat în posesia pârâtei din prezenta cauză, au fost menținute prin decizia civilă nr. 1436A din 21.06.2004 a Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin care a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâți și decizia civilă nr. 3920/14.04.2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care a fost respins recursul declarat de aceiași pârâți împotriva deciziei din apel.

Astfel, în cuprinsul considerentelor deciziei din apel, curtea de apel a reținut că pârâtul D. a fost pus din eroare în posesie cu imobilul din B-dul x nr. 79, care, de fapt, este nr. 67, și că el nu justifică un titlu valabil pentru acesta.

În considerentele deciziei instanței supreme s-a reținut că procesul finalizat prin sentința civilă nr. 2124 din 13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București, a avut ca obiect revendicarea de către D. a imobilului compus din teren și construcție din B-dul x nr. 79, ce a aparținut autorului său și a fost naționalizat în anul 1948. Prin sentință s-a admis acțiunea fără ca, în prealabil, imobilul să fi fost identificat printr-o expertiză. După emiterea dispoziției de restituire de către Primarul Municipiul București și după punerea în posesie a reclamantului, acesta a cerut, iar instanța a încuviințat, completarea dispozitivului sentinței cu mențiunile privitoare la vecinătățile imobilului din B-dul x nr. 79.

În realitate, numărul poștal 79 nu mai există, iar vecinătățile trecute în încheierea din 03.11.1998, aparțin unui alt imobil de pe același bulevard, la nr. 65 - 67, care nu a aparținut niciodată autorului reclamantului, făcând parte dintr-un teren preluat prin două decrete de expropriere de la alți cetățeni.

Deși aceste constatări au intrat în puterea lucrului judecat în raport de părțile din proces, îi sunt opozabile și pârâtului din prezenta cauză, întrucât prin raportul de expertiză întocmit în actualul dosar de către expertul L., se constată că reconstituirea clasică/grafică și reconstituirea digitală bazate pe măsurători foarte precise, pe planul de amplasament și delimitare a imobilului fosta proprietate a lui I., confirmă faptul că imobilul situat în București, B-dul x nr. 43, parcela x, pe documentația cadastrală a S.C. B. S.A., este același care a aparținut lui I..

Expertul a avut în vedere procesul-verbal nr. x/16.06.1938 însoțit de planul de situație al țesătoriei mecanice, proprietatea I., actul de vânzare, procesul-verbal nr. x/1.11.1933 însoțit de planul de situație al proprietății soților O., actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 16.06.1938, planul Municipiului București din anul 1947.

Expertul a conchis că limita terenului aflat în proprietatea pârâtei se află în chenarul 7-8-9-1-2-3-4-5-6-7, hașurat cu linii roșii în anexa la raportul de expertiză din dosarul nr. x/2008 al Tribunalului București, secția a VI-a comercială - fila x, și are o întindere de 3137 mp pe care sunt edificate construcții. Restul terenului de până la 3536 mp este ocupat de P. S.A. - 166 mp și de domeniul public - 234 mp.

Aceste constatări sunt identice cu cele din raportul de expertiză întocmit de expert M., care a stat la baza pronunțării soluțiilor din dosarul nr. x/2000 al Tribunalului București, secția V-a civilă.

Curtea nu a luat în considerare apărările pârâtei, precum că autorul reclamantului nu ar face dovada proprietății imobilului, în raport de contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1942 și transcris sub nr. x/1942 la Tribunalul Ilfov, secția Notariat și sub nr. x/13.10.1933 de Tribunalul Ilfov, secția Notariat și precum că D. nu ar face dovada calității de moștenitor al soților I. și J., în raport de certificatul de moștenitor nr. x/1999 eliberat de BNP N..

De asemenea, Curtea a apreciat că nu se poate constata că imobilul care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare menționate mai sus, ar fi fost preluat cu titlu în proprietatea statului, în baza Legii nr. 119/1948 și de la alte persoane decât autorii vânzătorului D. în condițiile în care, prin sentința civilă nr. 2124 din 13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București, intrată în puterea lucrului judecat, statul (reprezentat prin Consiliul General al Municipiului București), autor al naționalizării, a fost obligat la predarea acestuia către D..

Chiar dacă ulterior s-a demonstrat că, din cauza neefectuării unui raport de expertiză de identificare a imobilului fost proprietatea autorilor lui D., amplasamentul acestuia nu este cel stabilit prin încheierea de completare a dispozitivului sentinței susmenționate și nici cel indicat în contractul de vânzare-cumpărare exhibat de către reclamantă, este evident că lui D. i s-a restituit, prin sentința civilă nr. 2124 din 13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București, imobilul fostă proprietatea autorilor săi, care a făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare din 1933 și 1942, și că acest imobil i-a fost transmis reclamantei prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 24.08.2000.

Că este așa o demonstrează nu numai raționamentul instanței, ci și conținutul contractului de vânzare-cumpărare, care face trimitere atât la sentința civilă nr. 2124 din 13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București, cât și la contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1942 și nr. y/13.10.1933 de către Tribunalul Ilfov, prin care autorii vânzătorului au devenit proprietarii imobilului din litigiu.

În aceste sens sunt incidente dispozițiile art. 977 C. civ., conform, cu care interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților, iar nu după sensul literal al termenilor.

În raport de toate aceste înscrisuri, reclamanta, care și-a transmis calitatea procesuală activă către apelanta S.C. H. S.R.L. în baza contractului de cesiune de drepturi litigioase din 31.12.2011, este titulara unui "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În acest sens, Curtea a avut în vedere că, în cauza Atanasiu și alții împotriva României, instanța europeană a subliniat că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul de a impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile care i-au fost transferate înainte să ratifice Convenția.

În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, adoptă o legislație care adoptă restituirea, totală sau parțială, a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care împlinesc condițiile de restituire.

Dacă interesul patrimonial este de ordinul creanței, el nu poate fi considerat o valoare patrimonială decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu, atunci când este confirmat printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.

Curtea europeană a subliniat, ținând seama de sensul autonom al noțiunii de bunuri și de criteriile reținute în jurisprudența sa, că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar, și dacă în dispozitivul hotărârii au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a aliniatului 1 al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Or, în speță, i s-a recunoscut vânzătorului D., autorul reclamantei, dreptul la restituirea imobilului fost proprietatea autorilor săi, astfel încât, chiar dacă acesta este indicat cu un amplasament greșit în conținutul hotărârii judecătorești, în temeiul acesteia și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13 octombrie 1933 de către Tribunalul Ilfov, secția Notariat, este titularul unui "bun" în sensul Convenției.

Ca urmare, nici vânzătorul și nici reclamantul nu pot rămâne lipsiți de bunul lor, ca urmare a punerii în executare a sentinței civile nr. 417 din 20 iunie 2003 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, astfel încât, acțiunea în revendicare intentată împotriva actualului deținător al imobilului dobândit, fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este întemeiată.

Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului emis la data de 25.10.1993 de către Ministerul Industriilor sub nr. x seria x, în favoarea B. S.A., ale cărei drepturi au fost preluate de către S.C. G. S.R.L., în urma mai multor transmisiuni succesive, exhibat de către pârâtă, a fost emis în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 și a Hotărârii Guvernului nr. 834/1991, ca urmare a faptului că B. S.A. era deținătoarea terenului ce a făcut obiectul acestuia, în care se include și suprafața de 3137 mp teren din litigiu.

Stabilirea dreptului de proprietate asupra terenului în baza prevederilor legale susmenționate, pe cale administrativă, numai pe considerentul deținerii acestuia la data intrării lor în vigoare, a dispozițiilor legale susmenționate, nu poate constitui un criteriu de preferabilitate pentru pârâtă, în raport de adevărații proprietari ai terenului, preluat abuziv la stat, al căror drept de proprietate a fost reconfirmat prin sentința civilă nr. 2124 din 13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București.

Așa fiind, în urma comparării titlurilor de proprietate prezentate de părți și ale celor ce au aparținut antecesorilor lor, Curtea a reținut că titlul reclamantei este preferabil în raport de cel al pârâtei.

Instanța de apel a considerat neîntemeiate apărările pârâtei, precum că reclamanta ar fi invocat noi temeiuri juridice în apel, reținând că, prin cererea de chemare în judecată completată la primă instanță, reclamanta a făcut, în mod evident, trimitere nu numai la sentința civilă nr. 2124 din 13.02.1998 a Judecătoriei Sectorului 1 București, ci și la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/13.10.1933 de Tribunalul Ilfov, inserat și în conținutul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 24.08.2000 de Biroul Notarilor publici C..

În ceea ce privește capătul 2 de cerere, Curtea a constatat că reclamanta a efectuat investiții și îmbunătățiri la imobilul din București, B-dul x nr. 67, fapt constatat prin raportul de expertiză întocmit de expert Q., care le-a evaluat la 1.710.880,72 RON cu TVA inclus .

Întrucât părțile au confirmat punerea în executare a sentinței civile nr. 417 din 20 iunie 2003 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin care reclamanta a fost obligată la predarea imobilului către Municipiul București, evident, acesta din urmă, s-a îmbogățit, fără justă cauză, cu contravaloarea acestor lucrări evidențiate în raportul de expertiză în detrimentul reclamantei și trebuie să fie obligat la plata contravalorii lor, în baza art. 993 C. civ.

Cu toate acestea, întrucât reclamanta nu se mai află în posesia bunului în legătură cu care s-a născut creanța de 1.710.880,72 RON, cererea privind acordarea unui drept de retenție în favoarea acesteia, este neîntemeiată.

Întrucât pârâta a căzut în pretenții, în baza art. 274 C. proc. civ., s-a dispus înlăturarea obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată din prima instanță.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., pârâții S.C. G. S.R.L. și Municipiul București, prin Primarul General. Împotriva încheierii din 14.11.2014 a declarat recurs reclamanta S.C. H. S.R.L..

5.1. Prin recursul declarat de reclamanta S.C. H. S.R.L. împotriva încheierii din 14.11.2014, prin care s-a dispus admiterea în parte a cererii sale de asistență judiciară, recurenta a solicitat modificarea acestei încheieri, în sensul scutirii în totalitate de la plata taxei de timbru. Recurenta nu a depus motive de recurs.

5.2. Recurenta pârâtă S.C. G. S.R.L. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora a susținut următoarele argumente:

- Instanța de apel a apreciat în mod greșit cu privire la existenta unui "bun" în patrimoniul reclamantei cu privire la imobilul revendicat.

În cadrul acțiunii în revendicare, acțiune reală și petitorie, reclamatul trebuie să fie proprietar al bunului revendicat, adică să aibă acel drept subiectiv real care să poarte asupra unui bun individual determinat și care îi dă posibilitatea de a pretinde acel bun individual determinat de la orice persoana care îl stăpânește fără drept.

Reclamanta nu are un "bun", și nici măcar o speranță legitimă cu privire la acest "bun", nefiind în posesia unei hotărâri judecătorești anterioare prin care să-i fie recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, situat în București, Bd. x.

Intimata avea doar dreptul la o acțiune în pretenții împotriva numitului D., pentru repararea daunelor cauzate prin evicțiunea consumată.

În mod greșit instanța de apel a reținut că imobilul restituit lui D. în baza sentinței nr. 2124/1998 și care face și obiectul contractului nr. x/2000 este același cu imobilul fost proprietatea autorilor săi. De asemenea, aceeași instanța arată, în mod eronat, că obiectul Contractului nr. x/14.08.2000, titlul intimatei, este constituit din imobilul revendicat.

Voința reala a părților nu poate fi disociată de obiectul material al contractului, respectiv imobilul de care a fost evinsă reclamanta inițială și despre care s-a stabilit că este situat la numărul poștal 67 din B-dul x Noi. Ceea ce a cumpărat reclamanta inițială și cu privire la care poate emite pretenții, este imobilul situat în București, B-dul x nr. 67, Sector 1 și nu imobilul revendicat, situat în București, B-dul x nr. 43.

Argumentația intimatei, validată în mod inexplicabil de instanța de apel, cu privire la dobândirea prin contractul nr. x/2000 a imobilului revendicat nu corespunde niciunui realități juridice sau fapti