Decizia nr. 15 din 30 iunie 2025

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 876/1/2025 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 31 alin. (4) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare („Regulamentul”). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef al Secţiei judiciare.

La şedinţa de judecată participă doamna Elena-Mădălina Ivănescu, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general pentru susţinerea recursului în interesul legii, cu referire la soluţia propusă prin raportul întocmit în cauză de judecătorii-raportori.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin solicită admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii în problemele de drept sesizate, conform argumentelor expuse în punctul de vedere formulat în scris, arătând că Ministerul Public apreciază ca fiind în litera şi în spiritul legii: prima orientare jurisprudenţială, în ceea ce priveşte prima chestiune de drept supusă dezlegării – calea de atac a recursului se aplică şi în materia procedurilor speciale, chiar dacă normele acestei proceduri reglementează căi de atac proprii procedurii respective; cea de-a doua orientare jurisprudenţială, în ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune de drept – termenul de exercitare a recursului împotriva hotărârii judecătoreşti prin care prima instanţă a luat act de renunţarea la judecata unei cereri formulate pe calea unei proceduri speciale este termenul prevăzut pentru calea de atac proprie procedurii speciale respective.

Nefiind întrebări pentru reprezentantul procurorului general, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi obiectul recursului în interesul legii

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită, prin sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu soluţionarea recursului în interesul legii ce vizează următoarele probleme de drept: Calea de atac (apel sau recurs) ce poate fi exercitată împotriva hotărârii judecătoreşti prin care prima instanţă a luat act de renunţarea la judecata unei cereri formulate pe calea unor proceduri speciale reglementate în Codul de procedură civilă sau în legi speciale, ce presupune atacarea hotărârii primei instanţe cu o cale de atac diferită de cea prevăzută de art. 406 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă. Termenul de exercitare a căii de atac (durată şi moment de început al curgerii acestui termen) împotriva hotărârii judecătoreşti prin care prima instanţă a luat act de renunţarea la judecata unei cereri formulate pe calea unei proceduri speciale ce presupune o cale de atac cu termen de exercitare diferit de cel reglementat de art. 485 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 22 aprilie 2025, formându-se Dosarul nr. 876/1/2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Codul de procedură civilă (2010), republicat, cu modificările şi completările ulterioare („Codul de procedură civilă”) ” Art. 2. – Aplicabilitatea generală a Codului de procedură civilă (1) Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă. (2) De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare.” ” Art. 406. – Renunţarea la judecată (…) (6) Renunţarea la judecată se constată prin hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de renunţare. Când renunţarea are loc în faţa unei secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărârea este definitivă.” ” Art. 485 alin. (1) teza I – Termenul de recurs (1) Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. (…)” III. Orientările jurisprudenţiale divergente

Autorul sesizării a arătat că, în practica judiciară, s-au evidenţiat două opinii cu privire la problemele de drept în discuţie. III.1. În ceea ce priveşte calea de atac

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că recursul este calea de atac împotriva hotărârii judecătoreşti prin care prima instanţă a luat act de renunţarea la judecata unei cereri formulate pe calea unei proceduri speciale ce presupune atacarea hotărârii primei instanţe cu o cale de atac diferită de cea prevăzută de art. 406 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă.

În motivarea acestei opinii s-a reţinut că dispoziţiile 406 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă apar ca fiind speciale atât în raport cu prevederile cuprinse în cărţile a V-a şi a VI-a ale Codului de procedură civilă, în care sunt reglementate procedura executării silite şi diferite proceduri speciale, cât şi în raport cu prevederile cuprinse în acte normative speciale, potrivit cărora hotărârea pronunţată de prima instanţă poate fi atacată numai cu apel.

Potrivit principiului specialia generalibus derogant, sunt aplicabile cu prioritate dispoziţiile din Codul de procedură civilă referitoare la renunţarea la judecată, astfel încât hotărârea pronunţată de prima instanţă este supusă recursului.

În acest sens s-a făcut trimitere şi la minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor civile din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel dedicate aspectelor de practică judiciară neunitară în materie civilă, Bucureşti, 23-24 septembrie 2024, în care s-a arătat că, în aceste ipoteze, tipul căii de atac este recursul, întrucât art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă constituie o normă juridică cu caracter special, care înlătură de la aplicare atât normele cu caracter general în materia căilor de atac („dreptul comun în materia căilor de atac”), cât şi normele procedurii speciale care reglementează tipul căii de atac proprii procedurii respective („dreptul comun în materia procedurii speciale”).

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială, în aceleaşi ipoteze, s-a considerat că tipul căii de atac este apelul, aceasta fiind calea de atac ce poate fi exercitată, potrivit legii, împotriva hotărârilor pronunţate în fiecare procedură specială în parte.

Orientarea este exemplificată prin hotărâri pronunţate de judecătorii în procedura de emitere a ordinului de protecţie, prevăzută de Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei domestice, republicată („Legea nr. 217/2003”), şi în procedura ordonanţei preşedinţiale. Prin aceste hotărâri s-a luat act de renunţarea la judecată, iar în dispozitivul acestora este menţionată calea de atac a apelului. III.2. În ceea ce priveşte termenul de exercitare a căii de atac (durată şi momentul de început al curgerii acestui termen)

Într-o primă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că termenul de exercitare a recursului este cel de drept comun (30 de zile de la comunicare), întrucât instanţa nu a procedat la o judecată în fond a cererii, pentru a fi aplicabile termenele speciale în materia procedurilor speciale, prevăzute în considerarea specificului situaţiilor litigioase reglementate prin aceste proceduri. De asemenea, textul art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă nu face trimitere la normele procedurii speciale (termenele speciale pentru declararea căii de atac prevăzute de lege pentru anumite materii/proceduri speciale, precum, de exemplu: în materia contenciosului administrativ – termenul de 15 zile, care curge de la comunicare, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004; în materia suspendării actului administrativ – termenul de 5 zile, care curge de la comunicare, potrivit art. 14 alin. (4) teza a II-a din Legea nr. 554/2004; în materia ordonanţei preşedinţiale – termenul de 5 zile, care curge potrivit distincţiilor indicate în cuprinsul art. 1.000 alin. (1) din Codul de procedură civilă; în procedura de evacuare – termenul de 5 zile, care curge potrivit distincţiilor prevăzute de art. 1.042 alin. (5) din Codul de procedură civilă; termenul de 5 zile în care poate fi atacată hotărârea dată cu privire la validarea popririi, potrivit art. 791 din Codul de procedură civilă etc.) şi nici nu stabileşte un termen în interiorul căruia trebuie exercitat recursul, astfel încât acesta se completează cu dispoziţiile de drept comun în materie de recurs, respectiv cu art. 485 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

În cea de-a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat că termenul de exercitare a recursului este termenul special în materia procedurilor speciale respective. IV. Opinia titularului sesizării

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie invocă existenţa unor soluţii divergente în practica instanţelor judecătoreşti, arătând că, în aprecierea sa: (i) în legătură cu prima chestiune de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, prima orientare jurisprudenţială este în acord cu litera şi spiritul legii; (ii) referitor la cea de-a doua chestiune de drept, cea de-a doua orientare jurisprudenţială este în acord cu litera şi spiritul legii. În ceea ce priveşte prima chestiune de drept

Dispoziţiile art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă au caracterul unor norme speciale, aplicabile cu prioritate faţă de soluţiile normative conţinute în titlul II – „Căile de atac” din cartea a II-a – „Procedura contencioasă” a Codului de procedură civilă.

Totodată, derogarea de la dispoziţiile cuprinse în titlul II – „Căile de atac” din cartea a II-a – „Procedura contencioasă” a Codului de procedură civilă, pe baza cărora este configurată arhitectura căilor de atac în procesul civil – apelul fiind calea de atac ordinară, de reformare, devolutivă, suspensivă de executare şi comună, ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă, recursul constituind o cale de atac extraordinară, de reformare, nedevolutivă, ce poate fi exercitată, de regulă, împotriva hotărârilor date în apel -, este de strictă interpretare şi aplicare, doar în privinţa incidentului procedural al renunţării la judecată.

În cazul reglementat de art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă ne aflăm într-o situaţie expres prevăzută de lege, în care hotărârea pronunţată în primă instanţă, pe baza actului de dispoziţie al părţii, este supusă doar recursului la instanţa ierarhic superioară.

Dată fiind plasarea lor în cartea a II-a a Codului de procedură civilă – „Procedura contencioasă”, titlul I – „Procedura în faţa primei instanţe”, dispoziţiile art. 406 alin. (6) sunt aplicabile cu titlu de drept comun şi în privinţa cererilor şi contestaţiilor adresate instanţei de executare, precum şi diferitelor proceduri speciale reglementate în cartea a VI-a a Codului de procedură civilă, sub rezerva evidentă ca, pentru aceste proceduri, să nu existe o normă specială prin care să se prevadă o altă cale de atac pentru hotărârea pronunţată pe baza aceluiaşi incident procedural.

De asemenea, în virtutea dispoziţiilor art. 2 din Codul de procedură civilă, care stabilesc vocaţia acestui act normativ, de a constitui procedura de drept comun în materie civilă, precum şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu conţin dispoziţii contrare, prevederile art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă devin aplicabile, cu titlu de regulă generală (drept procesual comun) în materie civilă, şi în procedurile reglementate prin acte normative speciale sau în materii speciale, care nu conţin o reglementare diferită, în privinţa căii de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii pe care prima instanţă o pronunţă în temeiul aceluiaşi incident procedural.

Vocaţia Codului de procedură civilă de a reprezenta dreptul comun pentru proceduri reglementate prin legi speciale este recunoscută şi prin dispoziţii finale cuprinse în unele dintre aceste acte normative [de exemplu, art. 275 din titlul XII – „Jurisdicţia muncii” al Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare („Legea nr. 53/2003” sau „Codul muncii”) ], care dau expresie adagiului generalia specialibus non derogant. În unele situaţii, completarea cu legea generală de procedură civilă se realizează nuanţat, în măsura în care aplicarea legii generale este compatibilă cu reglementarea specială [de exemplu, art. 342 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare („Legea nr. 85/2014”); art. 28 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare („Legea nr. 554/2004”) ].

Dispoziţiile cuprinse în actele normative speciale, care preiau paradigma căilor de atac din sistemul Codului de procedură civilă, indicând apelul drept cale de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii prin care prima instanţă soluţionează cererea de chemare în judecată, au caracterul unor norme generale inserate într-o lege specială şi pot fi înlăturate de la aplicare, în ceea ce priveşte tipul căii de atac, în considerarea caracterului special al dispoziţiilor art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă şi a regulii de interpretare specialia generalibus derogant.

Astfel, în situaţiile în care calea de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în considerarea unui incident procedural cunoaşte o reglementare specială în Codul de procedură civilă, diferită faţă de dispoziţiile art. 466 şi 483 din titlul II – „Căile de atac”, calea de atac respectivă se va aplica indiferent de procedura în care se va pronunţa hotărârea.

Cu alte cuvinte, dispoziţiile art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă reglementează o cale de atac specială în raport cu calea de atac generală reglementată în procedurile speciale.

Autorul sesizării apreciază astfel că art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă constituie o normă juridică cu caracter special, care înlătură de la aplicare atât normele cu caracter general din materia căilor de atac (dreptul comun în materia căilor de atac), cât şi normele procedurii speciale care reglementează tipul căii de atac proprii procedurii respective (dreptul comun în materia procedurii speciale).

În consecinţă, având în vedere caracterul de normă specială al prevederilor art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă, calea de atac a recursului se aplică şi în materia procedurilor speciale, chiar dacă normele procedurii speciale reglementează căi de atac proprii procedurii respective. În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune de drept

În situaţia în care renunţarea la judecată intervine într-o procedură specială sunt incidente normele juridice aplicabile procedurii speciale respective, întrucât renunţarea la judecată este un incident procedural, ceea ce înseamnă că urmează regimul juridic al cererii principale. Doar în situaţia în care nu este reglementat niciun termen special sau moment de început al acestuia, derogatoriu de la dreptul comun, sunt aplicabile dispoziţiile generale, conţinute de art. 485 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Această interpretare are în vedere necesitatea respectării specificului şi scopului procedurilor speciale, respectiv soluţionarea cauzelor cu celeritate şi protejarea intereselor specifice.

Procedurile speciale conţin norme derogatorii de la dreptul comun, create cu scopul de a asigura soluţionarea cu celeritate a anumitor cauze. Or, aplicarea termenului general pentru exercitarea căii de atac, chiar şi în privinţa unui incident procedural, ar contraveni finalităţii pentru care au fost instituite respectivele proceduri speciale, caracterizate prin urgenţă.

Împrejurarea că incidentul procedural se iveşte în cadrul procedurilor speciale nu înlătură regimul juridic de soluţionare a cererii de renunţare la judecată cu celeritate, iar o soluţie contrară ar contraveni scopului pentru care legiuitorul a reglementat procedurile speciale.

Termenele prevăzute în textele legale care reglementează căile de atac în cadrul procedurilor speciale relevă urgenţa în judecarea acestora, ceea ce consacră principiul celerităţii în soluţionarea acestor cauze.

În susţinerea acestei concluzii este şi interpretarea teleologică a normei, în sensul că, dacă pentru promovarea căii de atac împotriva hotărârii de renunţare la judecată, pronunţată într-o procedură specială, s-ar aplica termenul general, prevăzut de Codul de procedură civilă, părţile ar beneficia de un termen mai mare decât cel de care ar beneficia în situaţia în care prin hotărârea pronunţată s-ar soluţiona litigiul dintre ele (în ipoteza în care norma specială reglementează un termen mai scurt), ceea ce nu ar avea o susţinere logică şi nici nu ar corespunde scopului pentru care legiuitorul a instituit un termen pentru exercitarea căii de atac mai scurt decât termenul de drept comun.

În concluzie, termenul de exercitare a recursului împotriva hotărârii judecătoreşti, prin care prima instanţă a luat act de renunţarea la judecata unei cereri formulate pe calea unei proceduri speciale, nu poate fi decât termenul prevăzut pentru calea de atac proprie procedurii speciale respective, având în vedere că normele juridice aplicabile procedurii speciale derogă de la normele generale, iar derogarea a avut ca raţiune soluţionarea cauzei în regim de urgenţă, inclusiv prin reglementarea unor termene de exercitare a căilor de atac mult mai scurte decât cele din dreptul comun. V. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Nu au fost identificate decizii relevante pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la problemele de drept ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii. VI. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională a stabilit, în jurisprudenţa sa constantă, că, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţia României, republicată („Constituţia”), stabilirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti este de competenţa exclusivă a legiuitorului. Sub acest aspect, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a le utiliza în formele şi în modalităţile instituite de lege (Decizia Plenului Curţii Constituţionale a României nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994; deciziile nr. 1.100 din 8 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 11 noiembrie 2011, şi nr. 123 din 16 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 22 martie 2006).

De asemenea, s-a reţinut în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege, iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege, iar împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. În virtutea acestui mandat, legiuitorul are competenţa de a adopta reglementări cu caracter general sau cu caracter special, derogatorii, cu aplicabilitate la anumite situaţii, în mod egal, pentru toţi cei interesaţi în exercitarea aceloraşi categorii de drepturi sau în îndeplinirea aceloraşi categorii de obligaţii. Legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca modalitate de exercitare a drepturilor procedurale, principiul accesului la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi modalităţile instituite de lege (deciziile nr. 447 din 15 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 26 martie 2025, paragrafele 28-29; nr. 673 din 31 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 31 ianuarie 2018, paragrafele 21-30; nr. 833 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 15 martie 2016; nr. 731 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 948 din 22 decembrie 2015).

În cadrul considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 159 din 26 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 30 mai 2019, paragraful 25, s-a arătat că reglementarea termenelor speciale, diferite de cele prevăzute în dreptul comun pentru exercitarea căilor de atac, intră în marja de apreciere a legiuitorului, care poate reglementa prin norme speciale de procedură, adoptate în considerarea unor situaţii deosebite, în scopul eficientizării procedurilor instituite prin lege şi al asigurării celerităţii acestor proceduri. VII. Opinia judecătorilor-raportori

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 406 alin. (6) teza I şi ale art. 485 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii judecătoreşti prin care prima instanţă a luat act de renunţarea la judecata unei cereri formulate pe calea unor proceduri speciale reglementate în Codul de procedură civilă sau în legi speciale este recursul, iar termenul de exercitare a recursului (durată şi momentul de început al curgerii acestui termen) este termenul special din materia procedurilor speciale respective. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie VIII.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii

Verificarea regularităţii învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie impune analiza condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”, precum şi cu cele ale art. 515 din acelaşi cod, care prevăd că „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

Analiza implică verificarea cerinţelor de admisibilitate în ceea ce priveşte titularul dreptului, obiectul, în sensul că acestea trebuie să se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, precum şi sub aspectul cerinţei de ordin formal prevăzute de dispoziţiile art. 515 din acelaşi act normativ.

Sub aspectul titularului dreptului de a formula recursul în interesul legii, condiţia este îndeplinită, întrucât autorul sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se regăseşte printre titularii dreptului de sesizare prevăzuţi de art. 514 din Codul de procedură civilă.

Sub aspectul obiectului recursului în interesul legii, în sensul că acesta trebuie să se circumscrie dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, respectiv să privească o problemă de drept soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, cerinţa de admisibilitate trebuie analizată din perspectiva scopului reglementării mecanismului de unificare, întrucât finalitatea acestei instituţii juridice o constituie asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii, astfel cum prevăd şi dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”.

Admisibilitatea recursului în interesul legii presupune ca problema de drept supusă dezbaterii să fi generat o practică judiciară neunitară.

Condiţia este îndeplinită, prin sesizare fiind indicată o problemă de drept rezultată din interpretarea şi aplicarea diferită a unor dispoziţii dintr-un act normativ, respectiv art. 406 alin. (6) teza I şi art. 485 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, referitoare la calea de atac (apel sau recurs) ce poate fi exercitată împotriva hotărârii judecătoreşti prin care prima instanţa a luat act de renunţarea la judecata unei cereri formulate pe calea unor proceduri speciale reglementate în Codul de procedură civilă sau în legi speciale şi la termenul de exercitare a căii de atac (durată şi moment de început al curgerii acestui termen) împotriva hotărârii judecătoreşti prin care prima instanţă a luat act de renunţarea la judecata unei cereri formulate pe calea unei proceduri speciale.

Sub aspectul cerinţei de ordin formal prevăzute de dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă, dovada că problema de drept care formează obiectul sesizării a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii, condiţia de admisibilitate este îndeplinită, având în vedere jurisprudenţa anexată sesizării, hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-au dat dezlegări diferite problemei de drept, reflectate în cele două opinii jurisprudenţiale anterior menţionate. VIII.2. Analiza problemelor de drept soluţionate în mod neunitar de instanţele judecătoreşti

În privinţa primei probleme de drept care a primit rezolvări diferite din partea instanţelor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta vizează calea de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârii judecătoreşti prin care prima instanţă a luat act de renunţarea la judecata unei cereri formulate pe calea unor proceduri speciale prevăzute de Codul de procedură civilă sau în legi speciale, ce presupune atacarea hotărârii primei instanţe cu o cale de atac diferită de cea prevăzută de art. 406 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine ca fiind în litera şi spiritul legii prima orientare jurisprudenţială, redată la paragrafele 12-15, conform căreia recursul este calea de atac ce poate fi formulată în cazul validării actului de dispoziţie al renunţării la judecată în aplicarea prevederilor art. 406 din Codul de procedură civilă.

Procesul civil porneşte la iniţiativa reclamantului, care fixează prin actul de sesizare obiectul şi limitele procesului, iar asupra acestuia, în condiţiile legii, reclamantul are un drept de dispoziţie, reglementat prin prevederile art. 9 din Codul de procedură civilă şi manifestat inclusiv prin posibilitatea ca, potrivit art. 406 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, care constituie sediul materiei, să renunţe la judecată, în tot sau în parte, fie verbal, în şedinţa de judecată, fie prin cerere scrisă, personal sau prin mandatar cu procură specială.

În măsura în care o astfel de opţiune este dedusă judecăţii, după cum dispune art. 406 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă, renunţarea la judecată se constată printr-o hotărâre supusă recursului, care va fi judecat de instanţa ierarhic superioară celei care a luat act de renunţare.

Pentru a statua în concret asupra căii de atac ce poate fi exercitată (apel sau recurs), este necesar a lămuri raportul dintre norma specială conţinută în art. 406 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă, plasată în cartea a II-a – „Procedura contencioasă”, titlul I – „Procedura în faţa primei instanţe”, capitolul III – „Unele incidente procedurale”, şi alte norme speciale reglementate în Codul de procedură civilă fie în cartea a V-a – „Despre executarea silită”, fie în cartea a VI-a – „Proceduri speciale” ori în legi speciale, care prevăd că hotărârile pronunţate în primă instanţă sunt supuse apelului/numai apelului.

Astfel, dată fiind topografia textelor, se constată că dispoziţiile art. 406 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă sunt aplicabile şi în privinţa procedurilor speciale, în lipsa unor prevederi speciale contrare.

Indicându-se, în mod expres, în dispoziţiile art. 406 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă că hotărârea este supusă recursului, fără a se face vreo distincţie în raport cu tipul de litigiu dedus judecăţii ori cu hotărârea ce urmează a se pronunţa în cauză – susceptibilă doar de apel sau doar de recurs, respectiv atât de apel, cât şi de recurs, rezultă că norma legală examinată vizează toate ipotezele.

Prin această normă cu caracter special s-a instituit, în privinţa căii de atac de care este susceptibilă hotărârea prin care se constată, în cursul judecăţii, intervenirea acestui incident procedural, o derogare de la principiul accesorium sequitur principale, astfel încât hotărârea prin care prima instanţă ia act de renunţarea la judecată va fi supusă doar recursului, chiar dacă hotărârea asupra fondului ar fi susceptibilă de apel.

De altfel, plecând de la premisa că, dacă se ia act de renunţarea la judecata în faţa primei instanţe, ar fi vorba despre o hotărâre supusă apelului, se observă că art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă derogă de la art. 466 alin. (1) din acelaşi cod, text de lege care prevede că „Hotărârile pronunţate în primă instanţă pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel”.

În plus, dispoziţiile art. 2 din Codul de procedură civilă stabilesc vocaţia acestui act normativ de a constitui procedura de drept comun în materie civilă, precum şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu conţin dispoziţii contrare, prevederile art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă devenind aplicabile, cu titlu de regulă generală (drept procesual comun), în materie civilă şi în procedurile speciale reglementate prin acte normative care nu conţin o reglementare diferită în materia căilor de atac care pot fi exercitate.

În literatura de specialitate s-a arătat că legile care reglementează alte materii, cum ar fi materia administrativă, contravenţională, contenciosul electoral etc., chiar dacă reprezintă dreptul comun pentru materiile respective, cât priveşte normele de drept procesual pe care le conţin, constituie legi speciale faţă de Codul de procedură civilă, astfel încât, în materie de procedură, aceste legi speciale se vor aplica doar în cazurile pe care le reglementează, fiind de strictă interpretare şi aplicare, iar acolo unde nu dispun, se vor completa cu prevederile Codului de procedură civilă.

Prin urmare, dispoziţiile cuprinse în actele normative speciale care indică apelul drept cale de atac care poate fi exercitată împotriva hotărârii prin care prima instanţă soluţionează cererea de chemare în judecată au caracterul unor norme generale inserate într-o lege specială, iar acestea vor fi înlăturate de la aplicare, în ceea ce priveşte tipul căii de atac, în considerarea caracterului special al dispoziţiilor art. 406 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă şi a regulii de interpretare specialia generalibus derogant.

În consecinţă, având în vedere caracterul de normă specială al prevederilor de mai sus, calea de atac a recursului se aplică şi în materia procedurilor speciale, chiar dacă normele prin care sunt instituite respectivele proceduri reglementează căi de atac proprii procedurii respective.

Referitor la cea de-a doua chestiune de drept în raport cu care se invocă existenţa unor soluţii divergente în practica instanţelor judecătoreşti, cât priveşte termenul de exercitare a căii de atac (durată şi momentul de început al curgerii acestui termen), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că acesta este termenul prevăzut pentru calea de atac proprie procedurii speciale respective.

Se constată că art. 406 alin. (6) din Codul de procedură civilă nu prevede decât tipul căii de atac (recurs), iar nu şi durata termenului de exercitare a acestui termen şi nici momentul de început al curgerii sale.

Ca atare, astfel cum s-a reţinut anterior, tipul căii de atac, în cazul dat, este recursul, întrucât art. 406 alin. (6) teza I din Codul de procedură civilă constituie o normă juridică cu caracter special, care înlătură de la aplicare atât normele cu caracter general din materia căilor de atac (dreptul comun în materia căilor de atac), cât şi normele procedurii speciale care reglementează tipul căii de atac proprii procedurii respective (dreptul comun în materia procedurii speciale).

Lacuna de reglementare în această privinţă şi prezenţa unui concurs de norme juridice ridică o problemă de identificare a termenului pentru declararea căii de atac, în sensul de a se stabili dacă acest termen este cel de drept comun, prevăzut de art. 485 alin. (1) teza I din Codul de procedură civilă, sau dacă sunt aplicabile termenele speciale instituite pentru proceduri şi/sau în materii speciale şi care, în considerarea unor situaţii specifice, derogă de la dreptul comun, sub aspectul duratei sau/şi al momentului de la care aceste termene încep să curgă.

Cât priveşte durata termenului şi momentul de început al curgerii acestuia, regimul juridic al renunţării la judecată se impune a fi completat cu normele juridice aplicabile materiei căreia îi aparţine litigiul, reprezentând „dreptul comun în materia procedurii speciale”, întrucât aceasta are natura juridică a unui incident procedural care are ca efect finalizarea procedurii.

Numai în măsura în care normele procedurii speciale nu ar reglementa aspectele în discuţie, acestea s-ar completa, la rândul lor, cu regula generală în materia căilor de atac, instituită prin art. 485 alin. (1) din Codul de procedură civilă. 70. „Dreptul comun” în situaţia mai sus menţionată este, aşadar, reprezentat de normele care reglementează procedura specială [de exemplu, de normele procedurii ordonanţei preşedinţiale, care, în cuprinsul art. 1.000 alin. (1) din Codul de procedură civilă, prevăd un termen de exercitare a căii de atac cu durata de 5 zile de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare], iar nu de normele generale care reglementează termenul de exercitare a recursului în procedură contencioasă [30 de zile de la comunicare, potrivit art. 485 alin. (1) din Codul de procedură civilă].

De altfel, regimul juridic al incidentului procedural, în lipsă de dispoziţii legale speciale, urmează regimul juridic al fondului cererii în soluţionarea căreia s-a ivit respectivul incident.

Normele juridice aplicabile unei proceduri speciale derogă, ele însele, de la normele generale, iar o atare derogare a avut ca raţiune a instituirii sale, de regulă, urgenţa de soluţionare a cauzei ce reclamă inclusiv termene de exercitare a căilor de atac mult mai scurte decât cele din dreptul comun.

Aplicarea unui termen de recurs de 30 de zile de la comunicare pentru cenzurarea acestei soluţii nu concordă cu intenţia legiuitorului de a conferi, în cadrul procedurii speciale respective, urgenţă sporită în soluţionarea cererii şi, mai mult, în anumite situaţii, poate prezenta riscuri în planul derulării raporturilor dintre subiectele de drept, riscuri avute în vedere de legiuitor la momentul reglementării procedurii speciale [de exemplu, în materia ordinului de protecţie, potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, termenul de exercitare a căii de atac este de 3 zile de la pronunţare sau comunicare, după caz, sau materia contenciosului administrativ, în care termenul de recurs este de 15 zile de la comunicare].

Procedurile speciale conţin norme derogatorii de la dreptul comun, create cu scopul de a asigura soluţionarea cu celeritate a anumitor cauze; or, aplicarea termenului general pentru exercitarea căii de atac în aceasta materie ar contraveni finalităţii pentru care au fost instituite respectivele proceduri speciale.

Ca atare, nu se impun a fi valorificate, în situaţia renunţării la judecată, argumentele care justifică existenţa unui termen de recurs de drept comun, stabilit potrivit art. 485 alin. (1) din Codul de procedură civilă, aşadar, nu este justificată necesitatea de a fi supusă controlului instanţei superioare o prelungire a duratei procedurii de natură a afecta termenul rezonabil de soluţionare a cauzei, componentă a dreptului la un proces echitabil.

Pentru considerentele expuse, fiind îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) din acelaşi cod,