Decizia nr. 284 din 30 iunie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 15/1/2025, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 3.079/111/2022.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; părţile nu au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la această problemă de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 18 octombrie 2024, în Dosarul nr. 3.079/111/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă salarizarea poliţiştilor de penitenciare care nu ocupă o funcţie similară, în accepţiunea prevederilor art. 7 lit. g) şi art. 39 alin. (1), (2) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), se poate dispune la nivelul maxim al coeficienţilor de ierarhizare menţionaţi în statul de organizare de la nivelul penitenciarului în care aceştia sunt încadraţi, raportat la prevederile art. 2 din anexa la Decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 211 din 1 martie 2023 pentru aprobarea Instrucţiunii privind numirea poliţiştilor de penitenciare pe trepte de ierarhizare a funcţiilor (Decizia nr. 211 din 1 martie 2023); art. 2 şi art. 4 din anexa la Decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 745 din 17 iunie 2022 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind numirea personalului pe trepte de ierarhizare a funcţiilor (Decizia nr. 745 din 17 iunie 2022), art. 10, art. 21 alin. (1), art. 93 alin. (1) şi (3), art. 193 alin. (2) din Legea nr. 145/2019 privind statutul poliţiştilor de penitenciare, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 145/2019); anexa nr. 6 la Hotărârea Guvernului nr. 0610/2017 privind stabilirea funcţiilor pe grade militare, respectiv pe grade profesionale, pe coeficienţi şi solde de funcţie/salarii de funcţie, pentru personalul militar în activitate, poliţiştii, funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi preoţii militari din instituţiile de apărare, ordine publică şi securitate naţională (Hotărârea Guvernului nr. 0610/2017); anexa la Ordinul ministrului justiţiei nr. 3.826/2017 pentru echivalarea funcţiilor în vigoare la 31 decembrie 2011 cu cele stabilite în Nomenclatorul de funcţii pentru funcţionarii publici cu statut special din Ministerul Justiţiei şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 0610/2017 privind stabilirea funcţiilor pe grade militare, respectiv pe grade profesionale, pe coeficienţi şi solde de funcţie/salarii de funcţie, pentru personalul militar în activitate, poliţiştii, funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare şi preoţii militari din instituţiile de apărare, ordine publică şi securitate naţională (Ordinul ministrului justiţiei nr. 3.826/2017); art. 1 şi 2 din Ordinul ministrului justiţiei nr. 228/2020 privind aprobarea criteriilor pentru avansarea poliţiştilor de penitenciare într-o funcţie imediat superioară, la aceeaşi poziţie din statul de organizare (Ordinul ministrului justiţiei nr. 228/2020).

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 3 ianuarie 2025 cu nr. 15/1/2025, termenul de judecată fiind stabilit la 30 iunie 2025. II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Legea-cadru nr. 153/2017 ” Termeni Art. 7. – În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie: (…) g) funcţia similară reprezintă o funcţie de acelaşi fel din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, care implică aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă; (…)” ” Aplicarea tranzitorie Art. 39. – (1) Până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi, pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată. (2) În situaţia în care prin aplicarea alin. (1) nu există funcţie similară în plată, nivelul salariului de bază, soldei de funcţie/salariului de funcţie, indemnizaţiei de încadrare pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, se stabileşte prin înmulţirea coeficientului prevăzut în anexe cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată în vigoare, la care se aplică, după caz, prevederile art. 10 privind gradaţia corespunzătoare vechimii în muncă. (…) (4) În aplicarea prevederilor alin. (1), în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate. (…)”

Legea nr. 145/2019 ” Art. 10. – (1) Funcţiile poliţiştilor de penitenciare sunt de conducere şi de execuţie. (2) Funcţiile poliţiştilor de penitenciare se stabilesc prin hotărâre a Guvernului şi se diferenţiază în cadrul aceleiaşi categorii prin grad profesional şi coeficient de ierarhizare.” ” Art. 21. – (1) Ofiţerii de poliţie penitenciară se numesc în funcţiile prevăzute în statele de organizare cu grade profesionale egale sau mai mari cu cel mult două grade faţă de cele pe care le au. (…)” ” Art. 93. – (1) În cariera profesională, în urma rezultatelor obţinute la evaluarea activităţii profesionale, poliţiştii de penitenciare au dreptul de a avansa în funcţie şi în grad profesional conform prevederilor prezentei legi. (…) (3) Avansarea poliţiştilor de penitenciare într-o funcţie imediat superioară la aceeaşi poziţie din stat se face fără examen, pe baza criteriilor stabilite prin ordin al ministrului justiţiei. (…)” ” Art. 193. – (…) (2) Statele de organizare şi structura personalului din sistemul administraţiei penitenciare se aprobă de către ministrul justiţiei, la propunerea directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. Această competenţă nu poate fi delegată directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. (…)” III. Expunerea succintă a procesului

Prin Cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal la data de 20 septembrie 2022 cu nr. 3.079/111/2022, reclamantul Sindicatul Independent al Lucrătorilor din Penitenciarul Oradea 2012, în numele şi pentru membrii săi, în contradictoriu cu pârâtul Penitenciarul Oradea, a solicitat obligarea acestuia din urmă la salarizarea la nivelul maxim al coeficienţilor de ierarhizare de la nivelul Penitenciarului Oradea, începând cu data de 19 septembrie 2019; acordarea diferenţelor băneşti dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv încasate, până la data plăţii efective, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda aferentă, cu cheltuieli de judecată.

În motivare reclamantul a arătat că, în conformitate cu prevederile Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 23 din 26 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 9 noiembrie 2016, solicită a se dispune salarizarea la nivelul maxim al coeficienţilor de ierarhizare din statul de funcţii al Penitenciarului Oradea, deoarece condiţiile desfăşurării activităţii sunt aceleaşi.

Astfel, în măsura în care, ca efect al aplicării Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare (Legea-cadru nr. 330/2009), şi/sau a Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), în cazul unei autorităţi sau instituţii publice, doi angajaţi ce îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii au ajuns să fie salarizaţi în mod diferit, acela care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mic decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim, ca efect al dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014).

Totodată, reclamantul solicită salarizarea la nivelul maxim al coeficienţilor de ierarhizare la nivelul Penitenciarului Oradea şi acordarea diferenţelor băneşti dintre drepturile salariale cuvenite şi cele efectiv încasate, în conformitate cu prevederile Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016.

Deşi legiuitorul instituie principiul menţinerii în anul 2015 a drepturilor salariale lato sensu la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, totuşi, în vederea înlăturării discriminărilor în salarizare, intervine activ, prin acordarea în beneficiul personalului salarizat la un nivel inferior, a dreptului de a fi salarizat la nivelul maxim.

Prin Decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 745 din 17 iunie 2022 se transpun parţial în practică prevederile Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 23 din 26 septembrie 2016, precum şi ale Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 51 din 11 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 30 ianuarie 2020 (Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019).

Astfel, se recunoaşte faptul că unii angajaţi, care desfăşoară aceeaşi muncă, sunt salarizaţi în mod diferit. În cazul actual, doi agenţi supraveghetori sunt salarizaţi diferit, în ceea ce priveşte cuantumul salariilor de bază şi al sporurilor, diferenţa salarială fiind dată doar de fidelitatea şi gradaţiile aferente în funcţie de vechimea în muncă. Acest raţionament este în acord şi cu scopul legii, urmărindu-se eliminarea inechităţilor în materie de salarizare, în raport cu nivelul studiilor şi al activităţii profesionale prestate, şi eliminarea discrepanţelor rezultate din neaplicarea în integralitate a dispoziţiilor Legii-cadru nr. 284/2010.

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului-sindicat pentru a formula acţiunea şi a reprezenta membrii de sindicat reclamanţi în prezenta cauză, cărora la data formulării cererii de chemare în judecată le încetase deja raportul de muncă prin pensionare, şi excepţia autorităţii de lucru judecat, întrucât există identitate de părţi şi de obiect între prezentul litigiu şi Dosarul nr. 3.550/111/2017*; excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Penitenciarului Oradea, în ceea ce priveşte motivul de drept invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată – Decizia nr. 745 din 17 iunie 2022, emisă de directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, susţinând că în cadrul Penitenciarului Oradea nu se poate face raportarea la un coeficient de ierarhizare maxim, deoarece fiecare funcţie este individualizată în statul de organizare, unde este prevăzută cu grad profesional şi coeficient de ierarhizare maxim, în conformitate cu nomenclatorul de funcţii în vigoare. Promovarea în funcţie la aceeaşi poziţie reprezintă practic o numire într-o nouă funcţie care este prevăzută, de regulă, cu un coeficient unic de ierarhizare superior. Fiecare structură organizatorică are obiective proprii diferite de obiectivele unei alte structuri chiar din aceeaşi unitate. Aceste obiective sunt transformate în sarcini de serviciu şi fac obiectul fişei posturilor. Diferenţele salariale pentru aceeaşi funcţie în aceeaşi unitate pot rezulta şi din particularităţi cum ar fi orele muncite suplimentar, sporuri acordate suplimentar (spre exemplu, spor de izolare, perioade de concediu etc.).

În cauza pendinte, coeficienţii de ierarhizare maximi pentru fiecare funcţie au fost stabiliţi prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 738 din 7 martie 2018, prin care s-a aprobat statul de organizare în condiţiile prevăzute la art. 77 din Legea nr. 293/2004 privind Statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare – Legea nr. 293/2004 [actualul art. 193 alin. (2) din Legea nr. 145/2019]. Prin urmare, Legea nr. 145/2019 este lege organică, ce stabileşte o competenţă exclusivă a ministrului justiţiei, care nu poate fi delegată directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi implicit conducătorilor unităţilor subordonate.

În prezent, nomenclatorul de funcţii aplicabil sistemului administraţiei penitenciare este aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 0610/2017. Nomenclatorul de funcţii este unic, ierarhizat şi aplicabil tuturor unităţilor penitenciare, în limitele impuse de lege, pe grade profesionale, pentru a asigura o carieră profesională motivantă şi eficientă. Nomenclatorul este structurat pe nivelul ordonatorului de credite, respectiv o secţiune pentru Administraţia Naţională a Penitenciarelor – aparat central şi o altă secţiune pentru unităţile subordonate din sistemul administraţiei penitenciare. Astfel, funcţiile se prevăd în statul de organizare al unităţii în raport cu nivelul ordonatorului de credite.

Stabilirea prin analogie a „nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare”, în baza asemănării dintre diferite categorii de poliţişti de penitenciare, determinaţi prin elemente de salarizare parţial identice, parţial diferite (de exemplu, având aceeaşi funcţie, acelaşi tip de funcţie, acelaşi grad, aceeaşi clasă, dar coeficienţi de ierarhizare diferiţi), nu este susţinută şi justificată de prevederile legale în temeiul cărora a fost formulată acţiunea.

Coeficienţii de ierarhizare sunt aprobaţi prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 738 din 7 martie 2018, act administrativ emis de autoritatea publică centrală – Ministerul Justiţiei – care a produs efecte în perioada în litigiu şi care nu a fost contestat de către reclamantul-sindicat. Coeficienţii aprobaţi de Ministerul Justiţiei reflectă complexitatea, volumul şi condiţiile de exercitare a atribuţiilor de serviciu de către fiecare funcţie în parte.

Această comparaţie nu se poate limita doar la denumirea postului, ci şi la atribuţiile generale şi specifice care sunt cerute în fiecare caz în parte, evaluare care intră în competenţa exclusivă a Ministerului Justiţiei, prin aprobarea statelor de organizare care conţin coeficienţii de ierarhizare maximi şi gradul maximal al funcţiilor.

În şedinţa publică din 2 noiembrie 2024, tribunalul, din oficiu, a pus în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, pentru a da o hotărâre de principiu prin care să dea dezlegare chestiunii de drept menţionate.

Prin Încheierea pronunţată la 18 octombrie 2024 s-au dispus sesizarea instanţei supreme, precum şi suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Analizând îndeplinirea cumulativă a condiţiilor ce rezultă din textele legale incidente, instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Astfel, reclamanţii, în calitate de funcţionari publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare, intră în categoria personalului plătit din fonduri publice, deoarece sunt salarizaţi, potrivit dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, de la bugetul de stat.

De această dezlegare a chestiunii de drept depinde soluţionarea pe fond a cauzei, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, prin care reclamanţii au solicitat ca pârâtul să fie obligat la salarizarea la nivelul maxim al coeficienţilor de ierarhizare de la nivelul Penitenciarului Oradea, începând cu data de 19 septembrie 2019.

Tribunalul a apreciat că, deşi dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, faţă de scopul declarat al legiuitorului avut în vedere la adoptarea actului normativ, precum şi faţă de modalitatea de reglementare, totuşi în concepţia ordonanţei de urgenţă diferă condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, faţă de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă. Astfel, cerinţele de admisibilitate a sesizării în materia litigiilor privind stabilirea şi/sau plata drepturilor de natură salarială sau de pensie ale personalului plătit din fonduri publice sunt ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea procesului, iar această chestiune de drept nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Odată verificată îndeplinirea acestei condiţii, sesizarea este obligatorie.

În ceea ce priveşte caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare, tribunalul a reţinut că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu impune o astfel de condiţie, completul învestit cu soluţionarea unei chestiuni ce ţine de salarizarea personalului plătit din fonduri publice fiind obligat, în măsura în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a lămurit deja problema de drept incidentă, să sesizeze instanţa supremă.

Nu în ultimul rând, lecturând centralizatoarele privind hotărârile prealabile şi recursurile în interesul legii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa de trimitere nu a identificat nicio hotărâre privind chestiunea de drept care face obiectul prezentei cauze. Astfel, chestiunea de drept nu a făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reclamantul a apreciat că nu se impune sesizarea instanţei supreme în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Pârâtul a solicitat sesizarea, susţinând că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate şi că decizia ce va fi pronunţată în acest litigiu va avea un impact direct asupra bugetului consolidat. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept

Instanţa de trimitere, redând conţinutul prevederilor legale incidente, a reţinut că salariile de funcţie ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare se stabilesc diferenţiat, în funcţie de o serie de criterii prevăzute de actul normativ, ţinând atât de nivelul studiilor şi pregătirea profesională, cât şi de domeniul de desfăşurare a activităţii – atribuţii, solicitările la efort, complexitatea, gradul de răspundere, eşalon, precum şi de treptele de ierarhizare. În aceste condiţii, coeficienţii şi treptele de ierarhizare, reprezentând criterii legale de diferenţiere a funcţiilor şi, în consecinţă, a drepturilor salariale, nu pot fi modificate sau înlăturate de la aplicare de către instanţă, în acord cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 0610/2017.

Coeficienţii aprobaţi de Ministerul Justiţiei reflectă complexitatea, volumul şi condiţiile de exercitare a atribuţiilor de serviciu de către fiecare funcţie în parte. Acordarea coeficientului de salarizare maxim trebuie să se efectueze prin identificarea şi prin compararea în concret a tuturor elementelor de salarizare (de exemplu: funcţie, tipul funcţiei, grad, clasă, coeficient de ierarhizare, condiţii de muncă/sporuri şi altele asemenea, în raport cu familia ocupaţională din care fac parte poliţiştii de penitenciare).

Din punctul de vedere al instanţei de trimitere, deciziile directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 745 din 17 iunie 2022 şi nr. 211 din 1 martie 2023 produc efecte de la data emiterii acestora, astfel încât, raportat la principiul neretroactivităţii legii, respectivele decizii nu pot fi aplicate decât după o dată ulterioară emiterii acestora. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice asupra chestiunii de drept care face obiectul sesizării pendinte, din care a rezultat existenţa unei orientări jurisprudenţiale cvasiunanime, în sensul că salarizarea poliţiştilor de penitenciare care nu ocupă o funcţie similară nu se poate dispune, în scopul egalizării salariului pentru toţi salariaţii, la nivelul maxim al coeficienţilor de ierarhizare menţionaţi în statul de organizare de la nivelul penitenciarului în care aceştia sunt încadraţi.

Doar Curtea de Apel Galaţi a comunicat că orientarea Secţiei pentru cauze de contencios administrativ şi fiscal a Curţii este în sensul admiterii cererilor care vizează stabilirea drepturilor salariale la nivel maxim prin raportare la funcţii similare, sens în care au fost ataşate, exemplificativ, trei decizii pronunţate de această instanţă, fără ca aceste decizii să se refere la aceeaşi categorie de funcţionari publici cu statut special vizată în cauza de faţă.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, anterior menţionată, s-a statuat că: ” În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, sintagma «salarizat la acelaşi nivel» are în vedere personalul din cadrul aparatului de lucru al Parlamentului, personalul din cadrul Consiliului Concurenţei, al Curţii de Conturi, precum şi din cadrul celorlalte autorităţi şi instituţii publice enumerate de art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare; nivelul de salarizare ce va fi avut în vedere în interpretarea şi aplicarea aceleiaşi norme este cel determinat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice.”

Prin Decizia nr. 51 din 11 noiembrie 2019, menţionată, s-a statuat că: ” (…) termenul de «salariu de bază» prevăzut de art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, şi de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează extensiv, în sensul că se referă şi la «salariul funcţiei de bază» al poliţiştilor. (…)” IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, menţionată, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, reţinând că: ” 30. (…) dispoziţiile art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, deoarece stabilesc că persoanele aflate în situaţii profesionale identice, dar care nu au obţinut hotărâri judecătoreşti prin care să li se fi recunoscut majorări salariale, au indemnizaţii de încadrare diferite (mai mici) faţă de cei cărora li s-au recunoscut astfel de drepturi salariale, prin hotărâri judecătoreşti, generând diferenţe în stabilirea salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare. Or, tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. De altfel, dispoziţiile de lege criticate lipsesc de sens şi, practic, anulează voinţa legiuitorului şi raţiunea esenţială a edictării actului normativ respectiv, astfel cum sunt precizate în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, anume acelea de a egaliza veniturile personalului bugetar cu aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, prin raportate la nivelul maxim, şi de a elimina inechităţile existente. Aşadar, dispoziţiile art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2016, generează inegalităţi în ceea ce priveşte calculul indemnizaţiei/salariului de bază al magistraţilor, respectiv personalului asimilat, cu acelaşi grad, gradaţie, condiţii de vechime şi de studii, şi, prin urmare, contravin art. 16 din Constituţie. 31. Astfel, Curtea constată că, pentru respectarea principiului constituţional al egalităţii în faţa legii, nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legeacadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de lege, în sensul că lipsesc condiţia referitoare la existenţa unei chestiuni dificile de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, precum şi condiţia ca problema în discuţie să nu facă obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, precum şi raportul întocmit de judecătorii-raportori, constată următoarele:

Referitor la admisibilitatea sesizării în analiză, temeiul de drept al acesteia îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, al cărei domeniu de reglementare este conturat expres prin dispoziţiile art. 1, în sensul că se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale ori de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, precum şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze.

În materia enunţată se instituie o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sens în care prin art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se prevede că „Dacă în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Aceste prevederi se aplică cu prioritate în raport cu dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă, potrivit principiului specialia generalibus derogant, urmând a se completa însă, în mod corespunzător, cu prevederile dreptului comun, astfel cum se şi statuează expres prin art. 4 din ordonanţa de urgenţă, conform căruia „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (…), precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie”.

În măsura în care un aspect este reglementat expres prin ambele dispoziţii normative, anume atât prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului, cât şi prin Codul de procedură civilă, iar aspectul respectiv se prezintă identic în ambele reglementări, sensul jurisprudenţial conferit normei din Codul de procedură civilă trebuie să fie avut în vedere şi în scopul desluşirii înţelesului noii reglementări din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Astfel, din cuprinsul principiilor prezentate în preambulul acestui act normativ rezultă că, la adoptare, legiuitorul delegat a ţinut cont de „configuraţia actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi de efectul obligativităţii hotărârii pe care o pronunţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în deplin acord cu îndatorirea sa constituţională de asigurare a aplicării şi interpretării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti din România”, apreciindu-se că, în raport cu coordonatele acestui mecanism procedural, aplicarea acestor noi norme legale cu caracter special poate influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti „în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Spre deosebire însă de condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile circumscrise dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în cea instituită de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiţia noutăţii chestiunii de drept ce se solicită a fi lămurită, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizată şi de către un complet de judecată învestit cu soluţionarea cauzelor în primă instanţă.

Prin urmare, în contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) cauza să fie dintre cele prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze; (iii) existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; (iv) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Admisibilitatea învestirii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu pronunţarea unei hotărâri prealabile în temeiul art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 rămâne, aşadar, în continuare condiţionată de existenţa unei chestiuni de drept veritabile.

Câtă vreme art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 utilizează în conţinutul său sintagma „chestiune de drept” în mod identic reglementării art. 519 din Codul de procedură civilă, coerenţa practicii judiciare impune aplicarea în mod analog a jurisprudenţei deja consacrate cu privire la mecanismul de unificare al hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept. De altfel, nu poate fi concepută o reglementare specială care să facă referire în textul său la o noţiune autonomă identică, aceea de „chestiune dificilă de drept”, dar al cărui conţinut juridic să fie diferit faţă de acela din legea generală.

Or, în jurisprudenţa creată în aplicarea dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la mecanismul hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în mod constant că este necesară întrunirea cerinţei privitoare la caracterul real şi serios al problemei de drept cu care a fost sesizată. Chiar dacă chestiunea de drept are legătură cu dezlegarea cauzei, dar ea nu îndeplineşte cerinţa de a fi o veritabilă şi reală problemă de drept, născută dintr-un text incomplet sau neclar, susceptibil de interpretări contradictorii şi potenţial generatoare de practică neunitară, declanşarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenţei neunitare nu este permisă în această ipoteză.

În acest cadru nu trebuie omisă cerinţa ca încheierea de sesizare să cuprindă motivele care susţin admisibilitatea sesizării, în raport cu prevederile art. 1 şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, alături de punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor. Astfel, instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are obligaţia să se conformeze cerinţelor instituite prin art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, de la care nu se derogă în cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. După cum s-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa instanţei supreme, din cuprinsul punctului de vedere al instanţei inserat în încheierea de sesizare, conform art. 520 din Codul de procedură civilă, trebuie să rezulte elementele concrete ale cauzei care să facă posibilă analiza necesităţii mecanismului de unificare raportat la chestiunea de drept indicată. Astfel, acesta trebuie să reflecte caracterul neclar al normei susceptibile de interpretări diferite, dificultatea reală şi serioasă în care se află instanţa în alegerea uneia dintre variantele potenţiale de interpretare, ce depăşeşte obligaţia generală a instanţelor de drept comun de interpretare a legii şi aplicare a acesteia la o cauză pendinte.

În cauza de faţă, sesizarea adresată în condiţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu îndeplineşte însă condiţia existenţei unei chestiuni dificile de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, respectiv condiţia ca problema în discuţie să nu facă obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi celelalte două condiţii menţionate anterior sunt îndeplinite, respectiv existenţa unei cauze în curs de judecată în primă instanţă, care se încadrează între cele prevăzute limitativ la art. 1 din ordonanţa de urgenţă sus-menţionată.

Referitor la condiţiile cumulative neîndeplinite, din analiza încheierii de şedinţă publică din 2 octombrie, pronunţată în dosarul Tribunalului Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, se constată faptul că instanţa de trimitere nu indică nicio dificultate de analiză şi soluţionare a chestiunii de drept pentru care a realizat sesizarea.

În acest sens, instanţa de sesizare începe prin a expune dispoziţiile art. 39 alin. (1) şi (4), precum şi ale art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017, conchizând că principiul egalizării salariului de bază este limitat la funcţiile similare, iar nu la alte funcţii. În continuare, prima instanţă indică prevederile art. 10 alin. (2) şi art. 93 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 145/2019, observând totodată dispoziţiile anexei nr. VI la Legea-cadru nr. 153/2017 – Familia ocupaţională de funcţii bugetare „Apărare, ordine publică şi securitate naţională”, respectiv art. 5 alin. (1) şi (3), precum şi art. 80 din capitolul II al anexei respective, context în care identifică mai multe criterii legale pentru diferenţierea funcţiilor şi, în consecinţă, a drepturilor salariale, cu privire la care conchide că nu pot fi modificate sau înlăturate de la aplicare de către instanţă. Tribunalul a mai consemnat aspecte în legătură cu Hotărârea Guvernului nr. 0610/2017, iar apoi a arătat că Ministerul Justiţiei a aprobat coeficienţi prin care se reflectă complexitatea, volumul şi condiţiile de exercitare a atribuţiilor de serviciu de către fiecare funcţie în parte, judecătorul menţionând că acordarea coeficientului de salarizare maxim trebuie să se efectueze prin identificarea şi prin compararea în concret a tuturor elementelor de salarizare. În final, judecătorul fondului a indicat aspectele pe care le-a apreciat relevante din conţinutul deciziilor directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 745 din 17 iunie 2022 şi nr. 211 din 1 martie 2023, expunându-şi punctul de vedere în sensul că acestea din urmă produc efecte de la data emiterii lor, astfel că, raportat la principiul neretroactivităţii legii, respectivele decizii nu pot fi aplicate decât după o dată ulterioară emiterii acestora.

Astfel, lectura încheierii de sesizare nu permite decelarea vreunei dificultăţi a Tribunalului Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale relevante soluţionării obiectului cererii de chemare în judecată formulate prin prisma cauzei sale juridice, judecătorul fondului neindicând faptul că problema de drept propusă instanţei supreme ar fi născută dintr-un text incomplet sau neclar ori susceptibil de interpretări contradictorii. Dimpotrivă, acesta exprimă opinii clare asupra modului de interpretare a ansamblului normativ dedus soluţionării, pe care îl prezintă exhaustiv.

Aşadar, în cadrul prezentei sesizări, instanţa de trimitere a propus de manieră argumentată o soluţie, fără însă a identifica în prealabil diferite interpretări posibile ale textelor legale. Or, pentru a fi justificată declanşarea procedurii hotărârii prealabile este necesar ca problema de drept indicată în actul de sesizare să fie susceptibilă a face, în mod rezonabil, obiectul mai multor interpretări posibile, pe care instanţa de trimitere trebuie să le prezinte în cuprinsul încheierii de sesizare, pentru a demonstra astfel aptitudinea chestiunii de drept de a genera în viitor practică judiciară neunitară.

Totodată, dincolo de analiza efectuată la nivelul instanţei de trimitere prin încheierea de sesizare, aspectele reieşite din punctele de vedere teoretice sau jurisprudenţa identificată la nivelul celorlalte instanţe judecătoreşti din România (tribunale şi curţi de apel), ca urmare a demersurilor prealabile efectuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura de soluţionare a cauzei de faţă, nu indică existenţa vreunui dubiu asupra aplicării şi interpretării contextului normativ, ci răspunsurile transmise ori hotărârile judecătoreşti comunicate indică o abordare unitară, similară celei prezentate de Tribunalul Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Cât despre punctul de vedere transmis de Curtea de Apel Galaţi, pe de o parte, se observă faptul că majoritatea hotărârilor judecătoreşti comunicate privesc situaţia unei alte categorii de funcţionari publici cu statut special, anume poliţiştii, astfel că premisele analizei în cauzele respective şi în cauza de faţă nu sunt identice; pe de altă parte, unica hotărâre judecătorească ce a fost transmisă şi care este referitoare la dreptul salarial cuvenit unui poliţist de penitenciare este, în mod esenţial, rezultatul administrării de probe, din a căror verificare nu s-a confirmat faptul că partea reclamantă era încadrată la nivelul maxim de salarizare raportat la specificul funcţiei publice ocupate şi celelalte funcţii similare existente. Altfel spus, jurisprudenţa indicată de Curtea de Apel Galaţi nu înfăţişează o orientare distinctă faţă de hotărârile judecătoreşti şi punctele de vedere teoretice comunicate de celelalte instanţe consultate.

În mod corespunzător, declanşarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenţei neunitare nu reiese a fi necesar în această ipoteză, dat fiind că nu rezultă vreun caracter neclar al normelor relevante procesului de fond, care să fi fost susceptibile de interpretări diferite, lipsind o dificultate reală şi serioasă în care să se afle instanţa de trimitere în alegerea uneia dintre variantele potenţiale de interpretare.

Altfel spus, un simplu demers de cercetare a cadrului normativ asociat în mod direct problemei cu care a fost învestit judecătorul fondului, prin cererea de chemare în judecată şi apărările formulate în cauză, permite identificarea dispoziţiilor aplicabile, iar conţinutul lor normativ nu se prezintă ca fiind incomplet sau neclar ori susceptibil de interpretări contradictorii, lipsind aşadar potenţialul de a genera practică neunitară.

În procedura dezlegării unei chestiuni de drept, inclusiv în cazul sesizărilor formulate în temeiul dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rămâne unul extraordinar şi subsecvent, procedura putând fi parcursă atunci când o chestiune de drept, determinantă pentru soluţionarea pe fond a unei cauze, nu apare ca fiind de ajuns de clară, prin raportare la dispoziţiile legale din care derivă, generând dificultăţi de înţelegere şi aplicare, având astfel vocaţia de a conduce la o jurisprudenţă neunitară, ceea ce nu este cazul în speţă.

De asemenea, în ceea ce priveşte condiţia dependenţei între lămurirea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării şi soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că aceasta nu are un caracter cert, raportat la contextul procesual în care a fost formulată sesizarea, întrucât pârâtul a invocat mai multe excepţii procesuale care, pe de o parte, nu pun în discuţie fondul dreptului, iar, pe de altă parte, soluţionarea lor nu necesită o dezlegare asupra problemei de drept care formează obiectul sesizării.

Astfel, prin întâmpinarea formulată în faţa tribunalului, partea pârâtă a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active ce a fost calificată ulterior în excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive. Or, niciuna dintre aceste excepţii şi îndeosebi cea referitoare la autoritatea de lucru judecat, deşi au fost puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, nu rezultă a fi fost soluţionată de prima instanţă anterior transmiterii sesizării de faţă către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Regula în judecata excepţiilor procesuale este instituită de art. 248 alin. (1) din Codul de procedură civilă, conform căruia instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. De la această regulă, alin. (4) al aceluiaşi articol instituie cu caracter derogatoriu că excepţiile vor putea fi unite cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei numai dacă pentru judecarea lor este necesar să se administreze aceleaşi dovezi ca pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului.

În această situaţie, reţinerea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a existenţei unei legături cu soluţionarea pe fond a cauzei ar implica specularea asupra soluţiei care ar urma să fie pronunţată de Tribunalul Bihor – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal asupra excepţiilor procesuale invocate, ceea ce excedează cadrului procesual reglementat de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, respectiv art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în parte asupra problemei deduse analizei, anume din perspectiva uneia dintre premisele sesizării, respectiv cea vizând „Dacă salarizarea poliţiştilor