Decizia nr. 13/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2221/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.221/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 26.865/3/2022*, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor, conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat un punct de vedere de către intimatul-pârât Ministerul Justiţiei.

Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin încheierea din 24 septembrie 2024, în Dosarul nr. 26.865/3/2022*, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept: Dacă în interpretarea art. 882 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, cu art. 87 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, cu art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi cu art. 6 lit. c) şi d) şi art. 39 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în lumina Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, şi a Deciziei nr. 13 din 13 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, drepturile reglementate de art. 882 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 se cuvin şi personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Ministerului Justiţiei. II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 304/2004): ” Art. 88 2 . – (…) (5) Pe durata desfăşurării activităţii în cadrul Secţiei pentru Investigarea Infracţiunilor din Justiţie, procurorii cu funcţii de conducere şi execuţie beneficiază de drepturile procurorilor detaşaţi, în condiţiile legii.”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006): ” Art. 13. – (1) Judecătorii, procurorii, personalul asimilat acestora şi magistraţii-asistenţi, care sunt detaşaţi sau delegaţi în altă localitate decât cea de domiciliu, beneficiază, pe toată durata delegării sau detaşării, de următoarele drepturi: a) diurnă în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, dar nu mai puţin decât cuantumul prevăzut pentru personalul din unităţile bugetare; (…)”

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004): ” Art. 87. – (1) Pe durata îndeplinirii funcţiei, personalul de specialitate juridică din Ministerul Justiţiei, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional de Criminologie, Institutul Naţional de Expertize Criminalistice şi din Institutul Naţional al Magistraturii este asimilat judecătorilor şi procurorilor în ceea ce priveşte drepturile şi îndatoririle, inclusiv susţinerea examenului de admitere, evaluarea activităţii profesionale, susţinerea examenului de capacitate şi de promovare, dispoziţiile prezentei legi aplicându-se în mod corespunzător. (…)”

Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017): ” Art. 6. – Principii Sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază următoarele principii: a) principiul legalităţii, în sensul că drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forţa legii, cu excepţia hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. (1), conform principiilor enunţate de art. 120 din Constituţia României, republicată, dar cu încadrare între limitele minime şi maxime prevăzute prin prezenta lege; b) principiul nediscriminării, în sensul eliminării oricăror forme de discriminare şi instituirii unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeaşi activitate şi are aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie; c) principiul egalităţii, prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală; d) principiul importanţei sociale a muncii, în sensul că salarizarea personalului din sectorul bugetar se realizează în raport cu responsabilitatea, complexitatea, riscurile activităţii şi nivelul studiilor; e) principiul stimulării personalului din sectorul bugetar, în contextul recunoaşterii şi recompensării performanţelor profesionale obţinute, pe baza criteriilor stabilite potrivit legii şi regulamentelor proprii; f) principiul ierarhizării, pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate; g) principiul transparenţei mecanismului de stabilire a drepturilor salariale, în sensul asigurării predictibilităţii salariale pentru personalul din sectorul bugetar; h) principiul sustenabilităţii financiare, în sensul stabilirii nivelului de salarizare pentru personalul bugetar, astfel încât să se asigure respectarea plafoanelor cheltuielilor de personal ale bugetului general consolidat, stabilite în condiţiile legii; i) principiul publicităţii în sensul transparenţei veniturilor de natură salarială, precum şi a altor drepturi în bani şi/sau în natură pentru toate funcţiile din sectorul bugetar.” ” Art. 39. – Aplicarea tranzitorie (1) Până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi, pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată. (2) În situaţia în care prin aplicarea alin. (1) nu există funcţie similară în plată, nivelul salariului de bază, soldei de funcţie/salariului de funcţie, indemnizaţiei de încadrare pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, se stabileşte prin înmulţirea coeficientului prevăzut în anexe cu salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată în vigoare, la care se aplică, după caz, prevederile art. 10 privind gradaţia corespunzătoare vechimii în muncă. (3) În aplicarea prevederilor alin. (1), prin instituţie sau autoritate publică se înţelege acea instituţie sau autoritate publică cu personalitate juridică care are patrimoniu propriu, buget propriu de venituri şi cheltuieli, conduce contabilitate proprie, iar conducătorul acesteia are calitatea de ordonator de credite. (4) În aplicarea prevederilor alin. (1), în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate. (…)”. III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 4 octombrie 2023, cu nr. 26.865/3/2022, reclamanţii – personal de specialitate asimilat judecătorilor şi procurorilor în cadrul Ministerului Justiţiei au solicitat să se dispună obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la recalcularea şi plata efectivă a drepturilor lor salariale, începând cu 16 octombrie 2018 şi în continuare pentru viitor, cu includerea unui procent de 2% pe zi din indemnizaţiile de încadrare brută lunară, reprezentând echivalentul diurnei stabilite potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, drept acordat în favoarea procurorilor numiţi în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, în temeiul art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, fără limitarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017; obligarea pârâtului să le plătească diferenţele dintre drepturile salariale pe care ar fi trebuit să le încaseze începând cu data de 16 octombrie 2018 până la zi, cu includerea unui procent de 2% pe zi din indemnizaţiile de încadrare brută lunară, reprezentând echivalentul diurnei stabilite potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, fără limitarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, şi drepturile salariale care le-au fost efectiv plătite în această perioadă, actualizate cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare, calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Prin încheierea de şedinţă din 21 februarie 2023 a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei a II-a contencios administrativ şi fiscal şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei secţii cu nr. 26.865/3/2022*.

Prin Sentinţa civilă nr. 5.725 din 19 octombrie 2023, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins, ca fiind prescrise, pretenţiile aferente perioadei anterioare datei de 4 octombrie 2019, iar în rest, pe fond, a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că reclamanţii au calitatea de personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor în cadrul Ministerului Justiţiei, nefiind judecători sau procurori, astfel că nu sunt îndreptăţiţi a fi salarizaţi la nivelul procurorilor din cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, nefiind beneficiari ai dispoziţiilor art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004.

Prima instanţă a apreciat că din textul art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 rezultă că beneficiul drepturilor de detaşare în cazul unor procurori numiţi, iar nu detaşaţi, a fost reglementat expres doar în favoarea procurorilor numiţi în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie.

În ce priveşte presupusa discriminare invocată de reclamanţi, aceasta reprezintă opţiunea legiuitorului de a recunoaşte expres aceste drepturi numai procurorilor numiţi în Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie.

S-a mai avut în vedere că Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie şi Ministerul Justiţiei (unde activează reclamanţii din prezenta cauză, în calitate de personal asimilat) au competenţe diferite, astfel încât procurorii numiţi în cadrul lor nu desfăşoară aceeaşi activitate, existând diferenţe şi în privinţa condiţiilor de numire, condiţii de vechime şi de grad.

Prin urmare, prima instanţă a conchis că procurorii numiţi în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie şi personalul asimilat din cadrul Ministerului Justiţiei nu se află în condiţii identice, astfel încât să fie supuşi unui tratament identic.

De asemenea, s-a reţinut că, prin raportare la practica instanţei de contencios constituţional, instanţa de judecată nu este competentă să dispună extinderea sferei de aplicare a dispoziţiilor art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 şi în privinţa personalului asimilat din cadrul Ministerului Justiţiei, pe argumentul încălcării principiului egalităţii în faţa legii şi a nediscriminării.

În ceea ce priveşte susţinerea reclamanţilor referitoare la principiul salarizării la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, corespunzător fiecărei/fiecărui funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice (Legea nr. 71/2015) şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015), astfel cum a fost amendată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, s-a arătat că nici din această perspectivă nu sunt întemeiate pretenţiile reclamanţilor, nivelul maxim în plată fiind dat de cuantumul indemnizaţiei de încadrare de care se bucură persoane cu funcţii similare, iar nu de cuantumul venitului salarial lunar.

În analiza temeiniciei drepturilor solicitate, prima instanţă a apreciat că prezintă relevanţă Decizia nr. 13 din 13 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, avându-se în vedere considerentele de la paragrafele 145-149, 172-175 prin care s-au stabilit, plecând de la analiza principiilor nediscriminării şi egalităţii salariale, condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca reclamanţii să poată beneficia de drepturile solicitate.

În acest context, prima instanţă a constatat că numai judecătorii (care ocupă o funcţie similară în cadrul autorităţii judecătoreşti) şi procurorii (care ocupă o funcţie similară în cadrul aceleiaşi instituţii publice) care, în intervalul de referinţă 16 octombrie 2018-14 martie 2022, au îndeplinit, în mod cumulativ, cel puţin gradul de judecător de curte de apel sau procuror de parchet de pe lângă curtea de apel şi o vechime efectivă de minimum 18 ani în funcţia de judecător sau procuror ar putea pretinde că aplicarea normei de la art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 a creat efecte discriminatorii în privinţa lor, întrucât legiuitorul s-a abătut de la principiile de la art. 6 lit. b) – nediscriminarea – din Legea-cadru nr. 153/2017 şi, ca atare, să invoce respectarea principiului egalităţii – art. 6 lit. c) din acelaşi act normativ, prin acordarea echivalentului indemnizaţiei de încadrare suplimentar recunoscut doar în favoarea procurorilor numiţi în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, pe durata funcţionării acestei structuri.

Referitor însă la modalitatea de reparare a acestei discriminări, a constatat prima instanţă că judecătorului nu îi este permis să creeze norme juridice (sens în care s-a statuat prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 818, nr. 819, nr. 820 şi nr. 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008), dar nici nu îi este îngăduit să refuze a judeca pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă, potrivit art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Astfel, instanţa a reţinut că vechimea în calitatea de personal asimilat din cadrul Ministerului Justiţiei nu poate fi avută în vedere, câtă vreme dispoziţiile art. 88 5 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 303/2004, astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fac trimitere expresă la vechimea efectivă în funcţia de judecător sau procuror, ceea ce exclude valorificarea la calculul acestei vechimi a altor perioade asimilate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel una dintre reclamante, arătând că şi-a întemeiat acţiunea nu numai pe criteriul discriminării salariale, ci, în mod special, pe acela al apartenenţei la familia ocupaţională „Justiţie”.

S-a arătat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 s-a reţinut că personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Apoi, a invocat cele reţinute la paragraful 75 din Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, precum şi cele statuate prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Concluzionând, apelanta a susţinut, contrar celor reţinute de instanţa de fond, că atât Curtea Constituţională, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept au statuat în sensul obligativităţii egalizării la maximum a indemnizaţiilor magistraţilor/personalului asimilat acestora, care beneficiază de aceleaşi condiţii şi trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Totodată, a învederat că au fost deja pronunţate soluţii definitive cu privire la aceste aspecte, unele chiar de Curtea de Apel Bucureşti, pronunţate în favoarea persoanelor care îndeplinesc aceste funcţii, referitoare chiar la personal asimilat judecătorilor şi procurorilor din Ministerul Justiţiei.

Acelaşi tip de soluţie a fost pronunţat, în mod definitiv, şi faţă de judecători care îndeplineau condiţiile prevăzute cu titlu cumulativ de Decizia nr. 13 din 13 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pe considerente de discriminare faţă de procurori.

A concluzionat apelanta că, întrucât prin hotărâri definitive, instanţele au admis cererile celor care îndeplineau condiţiile prevăzute în Decizia nr. 13 din 13 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la data de 16 octombrie 2018 (data înfiinţării Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie şi acordării de drepturi către procurorii din această structură de parchet), orice soluţie contrară ar fi în prezent nu doar în contradicţie cu această soluţie obligatorie, dar şi vădit discriminatorie faţă de persoanele din aceeaşi categorie de personal asimilat judecătorilor şi procurorilor, iar nu doar faţă de procurorii Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, aşa cum a reţinut şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023.

Aşadar, având în vedere că şi pentru judecătorii din instanţe şi procurorii din celelalte parchete decât Secţia pentru investigarea infracţiunilor din justiţie acordarea drepturilor de diurnă de 2% se realizează prin asimilare de funcţii cu procurorii din cadrul fostei Secţii pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, pe baza principiului nediscriminării, astfel cum a decis instanţa supremă prin hotărârea prealabilă sus-menţionată, acelaşi raţionament se impune a fi utilizat şi pentru personalul care are statut de personal asimilat judecătorilor şi procurorilor şi care a desfăşurat activitate numai în această funcţie, obţinând grad profesional similar (minimum grad de curte de apel), aceştia fiind asimilaţi, potrivit legii, inclusiv cu procurorii din cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, în condiţii identice de vechime şi grad.

Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Justiţiei a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate, ca legală şi temeinică, susţinând în esenţă că este neîntemeiată cererea reclamantei privind acordarea unei indemnizaţii egale cu cele ale procurorilor din cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie care, pe lângă îndeplinirea unor atribuţii specifice, au promovat, în vederea numirii, pe perioadă determinată, în urma unui concurs, fiind selectaţi, printre alte criterii, pe baza unei vechimi efective în funcţia de procuror de minimum 18 ani şi având cel puţin gradul de procuror de parchet de pe lângă curtea de apel. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

Completul de judecată al instanţei de sesizare, având în vedere obiectul acţiunii, motivele de apel formulate şi dispoziţiile imperative ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, a constatat că litigiul priveşte stabilirea şi plata drepturilor de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, iar asupra chestiunii litigioase privind dreptul personalului asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Ministerului Justiţiei la beneficiul diurnei de detaşare în cuantum de 2% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, stabilită potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 în favoarea procurorilor numiţi în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, instanţa supremă nu a statuat, apreciind astfel că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept în discuţie. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile nu au prezentat un punct de vedere, lipsind la termenul de judecată când s-a dispus sesizarea instanţei supreme.

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost formulat un punct de vedere de către intimatul-pârât Ministerul Justiţiei, prin care a apreciat că sesizarea este inadmisibilă, întrucât există o statuare anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar chestiunea de drept nu este nouă şi nu prezintă un grad suficient de dificultate. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată al instanţei de trimitere a opinat că drepturile reglementate de art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 nu se cuvin personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Ministerului Justiţiei.

În ceea ce priveşte raţionamentul care justifică această opinie, se arată că acesta este acelaşi cu cel reţinut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023, în considerentele de la paragrafele 165-175, care se aplică mutatis mutandis.

Astfel, faţă de specificul activităţii pe care o desfăşoară, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor nu ar fi putut îndeplini cumulativ condiţiile legale pentru a putea fi numit în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, respectiv de a avea cel puţin gradul de judecător de curte de apel sau procuror de parchet de pe lângă curtea de apel şi o vechime efectivă de minimum 18 ani în funcţia de judecător sau procuror.

Aşa fiind, personalul asimilat nu ar putea pretinde în mod întemeiat că aplicarea normei de la art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, prin acordarea unui drept salarial statuat în favoarea procurorilor numiţi în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, a creat în ceea ce îi priveşte efecte discriminatorii, care se impun a fi reparate.

De asemenea, faţă de condiţiile legale restrictive care se impun a fi respectate pentru a dobândi pe cale judecătorească dreptul la includerea unui procent de 2% pe zi din indemnizaţiile de încadrare brută lunară, reprezentând echivalentul diurnei stabilite potrivit art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, printre care o vechime efectivă de minimum 18 ani în funcţia de judecător sau procuror, nici art. 87 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu poate fi interpretat în sensul că asimilarea în drepturi cu judecătorii şi procurorii înseamnă acordarea în mod automat a acestui beneficiu şi personalului asimilat. VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

Potrivit răspunsurilor transmise de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, într-o opinie majoritară, s-a apreciat că drepturile reglementate de art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 nu se cuvin şi personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Ministerului Justiţiei.

În susţinerea acestei opinii s-a motivat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dat o dezlegare referitoare la interpretarea acestor dispoziţii legale în privinţa magistraţilor (judecători şi procurori), prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Vechimea în calitatea de personal asimilat din cadrul Ministerului Justiţiei nu poate fi avută în vedere, câtă vreme dispoziţiile art. 88 5 alin. (3) lit. c) din Legea nr. 304/2004, astfel cum au fost interpretate prin decizia menţionată, fac trimitere expresă la vechimea efectivă în funcţia de judecător sau procuror, ceea ce exclude valorificarea la calculul acestei vechimi a altor perioade asimilate. S-a arătat că personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Ministerului Justiţiei nu este discriminat, întrucât nu se află într-o situaţie analoagă sau comparabilă.

În sensul acestei opinii a fost identificată practică judiciară, fiind exprimate şi puncte de vedere teoretice de către judecători.

Într-o altă opinie, minoritară, regăsită în cuprinsul deciziei invocate de reclamantă prin motivele de apel, s-a apreciat că personalul de specialitate juridică din cadrul Ministerului Justiţiei este asimilat judecătorilor şi procurorilor sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor, aceasta fiind chiar raţiunea asimilării de către legiuitor, ceea ce justifică şi asimilarea din punct de vedere salarial, susţinută de evoluţia legislativă şi de jurisprudenţă.

Într-o opinie nuanţată, s-a arătat că instanţa învestită cu soluţionarea unei astfel de cauze trebuie să verifice dacă titularul cererii îndeplineşte condiţiile cumulative stabilite prin dezlegările date prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi cu respectarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În procedurile de unificare a practicii judiciare a fost pronunţată Decizia nr. 13 din 13 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Ploieşti – Secţia I civilă în Dosarul nr. 3.542/120/2021 pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în interpretarea dispoziţiilor art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că: „Dreptul reglementat de art. 882 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 are natura juridică a indemnizaţiei de încadrare brute lunare pentru procurorii care şi-au desfăşurat activitatea în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, iar garanţiile principiului nediscriminării şi ale principiului egalităţii, prevăzute de art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, pot fi invocate doar de către magistraţii care ocupau o «funcţie similară» cu a acestora, astfel cum este definită la art. 7 lit. g) din acelaşi act normativ coroborat cu art. 8 din secţiunea a 2-a capitolul VIII din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017.”

Prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, s-a stabilit că „În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale”. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 352 din 22 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 662 din 30 iulie 2018, respingându-se, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 303/2004, s-a reţinut în considerentele de la paragrafele 28-30 că: ” 28. (…) magistraţii şi personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor reprezintă categorii socioprofesionale distincte, ceea ce justifică stabilirea unor proceduri diferite de promovare în funcţii de execuţie. 29. În acest sens, deşi personalul de specialitate juridică este asimilat magistraţilor în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile acestora, există însă deosebiri esenţiale între cele două categorii profesionale prin raportare la natura activităţii efectiv desfăşurate. 30. Deşi art. 87 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, stabileşte că, «Pe durata îndeplinirii funcţiei, personalul de specialitate juridică din Ministerul Justiţiei, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Naţional de Criminologie, Institutul Naţional de Expertize Criminalistice şi din Institutul Naţional al Magistraturii este asimilat judecătorilor şi procurorilor în ceea ce priveşte drepturile şi îndatoririle, inclusiv susţinerea examenului de admitere, evaluarea activităţii profesionale, susţinerea examenului de capacitate şi de promovare, dispoziţiile prezentei legi aplicându-se în mod corespunzător», această asimilare nu presupune însă stabilirea unor reguli identice pentru admitere, evaluare, respectiv promovare, date fiind atribuţiile distincte ale fiecărei categorii profesionale vizate în speţă, precum şi activitatea efectiv desfăşurată de persoanele încadrate în fiecare dintre cele două profesii.”

Aceste considerente au fost reluate şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 337 din 23 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 12 august 2019, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 şi art. 87 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Prin Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 3 1 alin. (1 2 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

Semnificative pentru chestiunea de drept în discuţie sunt, în special, considerentele de la paragrafele 26 şi 32 din această decizie, prin care s-a reţinut că: ” 26. Curtea reţine că hotărârea judecătorească, chiar dacă are efecte inter partes, interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală. În procesul de aplicare a legii, scopul interpretării unei norme juridice constă în a stabili care este sfera situaţiilor de fapt concrete, la care norma juridică respectivă se referă, şi în a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme, interpretarea fiind necesară pentru a clarifica şi a limpezi sensul exact al normei, şi pentru a defini, cu toată precizia, voinţa legiuitorului. Or, Curtea constată că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi respectiv 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, au aplicabilitate generală şi se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală (cum ar fi, spre exemplu, ipoteza în care o persoană a avut recunoscut sporul de doctorat). (…) 32. (…) «nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare», la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.” X. Raportul asupra chestiunii de drept

Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este admisibilă, soluţia propusă asupra fondului chestiunii de drept fiind următoarea: Dreptul la diurnă cuvenit procurorilor care şi-au desfăşurat activitatea în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, reglementat de art. 882 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, coroborat cu art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, nu se cuvine personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Ministerului Justiţiei. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Temeiul formulării prezentei sesizări îl constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024.

Reglementând domeniul de aplicare a evocatului act normativ, prin art. 1, legiuitorul delegat stipulează: „(1) Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal. (2) Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică şi în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului prevăzut la alin. (1).”

Cu referire la condiţiile de admisibilitate a sesizării, potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Dacă, în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Este de observat că, spre deosebire de condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile circumscrise prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în procedura reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 nu mai este prevăzută condiţia noutăţii chestiunii de drept ce se solicită a fi lămurită. Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi sesizată şi de către completele de judecată învestite cu soluţionarea cauzelor în primă instanţă sau în calea de atac, spre deosebire de condiţia impusă de art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la sesizarea doar de către completele de judecată ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ale curţilor de apel sau ale tribunalelor care sunt învestite cu soluţionarea cauzelor în ultimă instanţă.

Rezultă că prevederile art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se aplică cu prioritate în raport cu cele ale art. 519 şi 520 din Codul de procedură civilă, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, urmând a fi completate cu prevederile dreptului comun în materie. În acest sens, de altfel, prin art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 se statuează expres: „Dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă se completează cu cele ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu celelalte reglementări aplicabile în materie.”

De altfel, trebuie subliniat că legiuitorul delegat a ţinut cont la adoptarea acestui act normativ, aspect rezultat din preambulul acestuia, de „configuraţia actuală a mecanismului hotărârii prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi de efectul obligativităţii hotărârii pe care o pronunţă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în deplin acord cu îndatorirea sa constituţională de asigurare a aplicării şi interpretării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti din România”, apreciind că, în raport cu rolul şi funcţiile acestui mecanism, măsurile legislative propuse „pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Astfel, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, legiuitorul delegat a instituit următoarele condiţii de admisibilitate pentru sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, o cauză de natura celor menţionate limitativ în cuprinsul art. 1 al ordonanţei de urgenţă; b) completul de judecată care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să fi fost legal învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; c) să existe o chestiune de drept de a cărei lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei; d) chestiunea de drept invocată să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Văzând aceste condiţii şi verificând îndeplinirea lor, se constată că sesizarea de faţă este admisibilă.

Chestiunea de drept a fost ridicată într-o cauză aflată în curs de judecată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi are ca obiect plata unor drepturi de natură salarială cuvenite personalului plătit din fonduri publice, iar soluţionarea pe fond a cauzei depinde de dezlegarea acestei chestiuni de drept; chiar dacă problema ridicată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale priveşte unele texte legale în prezent abrogate, litigiul aflat pe rolul acestei instanţe are ca obiect o situaţie juridică apărută la momentul în care acestea erau în vigoare.

De asemenea, chestiunea de drept nu a primit o dezlegare dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nici prin mecanismul hotărârii prealabile şi nici printr-o decizie de recurs în interesul legii. Decizia nr. 13 din 13 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rezolvă o problemă similară, dar nu identică. Astfel, prin această decizie au fost stabilite natura juridică a dreptului reglementat de art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 (indemnizaţie de încadrare brută lunară) şi categoria magistraţilor îndrituiţi să invoce principiile nediscriminării şi egalităţii pentru a obţine acelaşi beneficiu (magistraţii care ocupau o „funcţie similară” cu procurorii ce şi-au desfăşurat activitatea în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, astfel cum această noţiune este definită la art. 7 lit. g) coroborat cu art. 8 din secţiunea a 2-a capitolul VIII din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017), pe când chestiunea de drept din prezenta cauză priveşte situaţia personalului asimilat judecătorilor şi procurorilor şi o problemă de drept distinctă – dacă această categorie de personal poate să invoce, în baza asimilării, discriminarea faţă de magistraţii care ocupau o „funcţie similară”, precum şi salarizarea la nivel maxim.

De asemenea, problema apare ca fiind reală şi suficient de dificilă încât să dea naştere la opinii divergente la nivelul instanţelor judecătoreşti. Astfel, după cum s-a arătat, deşi majoritatea instanţelor au considerat că dreptul la diurnă reglementat de art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 coroborat cu art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 nu se cuvine personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor din cadrul Ministerului Justiţiei, totuşi, opinia contrară a condus la pronunţarea deciziei menţionate anterior la paragraful 46.

Având în vedere că riscul apariţiei unei jurisprudenţe neunitare este real şi concret, că revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sarcina de a preîntâmpina astfel de situaţii şi că mecanismul hotărârii prealabile este adecvat pentru atingerea acestui scop, se constată ca fiind îndeplinită şi cerinţa dificultăţii chestiunii de drept. Asupra fondului sesizării

Rezultă din actul de sesizare şi din documentaţia aferentă că, în esenţă, chestiunea de drept se reduce la întrebarea dacă, pentru a respecta principiul nediscriminării, dreptul la diurnă cuvenit procurorilor care şi-au desfăşurat activitatea în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, în temeiul art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004, forma în vigoare în perioada 2018-2022, coroborat cu art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, se cuvine şi personalului de specialitate juridică din cadrul Ministerului Justiţiei, asimilat judecătorilor şi procurorilor în temeiul art. 87 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

Aşadar, deşi întrebarea Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale se referă la „drepturile reglementate de art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004″, în realitate este vorba de un singur drept, respectiv dreptul la diurnă reglementat de art. 88 2 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 coroborat cu art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, chestiunea de drept ce urmează să fie dezlegată urmând să fie ajustată în consecinţă.

În contextul problematicii soluţionate prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dezlegarea va depinde de răspunsul la întrebarea dacă personalul asimilat magistraţilor poate pretinde că ocupă o „funcţie similară” cu procurorii ce şi-au desfăşurat activitatea în cadrul Secţiei pentru investigarea infracţiunilor din justiţie, astfel cum această noţiune este definită la art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017 coroborat cu art. 8 din secţiunea a 2-a capitolul VIII din anexa nr. V la aceeaşi lege-cadru.

Pentru considerentele ce se vor arăta în continuare, răspunsul este unul negativ.

Astfel, potrivit art. 7 lit. g) din Legea-cadru nr. 153/2017, „funcţia similară” „reprezintă o funcţie de acelaşi fel din cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice, care implică aceleaşi condiţii de studii, grad/treaptă profesională, gradaţie, vechime în funcţie sau vechime în specialitate, după caz, şi condiţii de muncă”.

Aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Constituţionale menţionată în paragraful 51 din prezenta decizie (spre exemplu, Decizia nr. 352 din 22 mai 2018, paragrafele 28 şi 29), deşi personalul de specialitate juridică este asimilat magistraţilor în ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile, există totuşi deosebiri esenţiale între cele două categorii profesionale, prin raportare la natura activităţii efectiv desfăşurate. Astfel, magistraţii şi personalul asimilat acestora reprezintă două categorii socioprofesionale distincte.

Într-adevăr, dacă activităţile ar fi de aceeaşi natură sau cele două categorii socioprofesionale ar fi identice, asimilarea reglementată de art. 8