Decizia nr. 303 din 15 septembrie 2025

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 2.840/1/2024, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.130/86/2024 şi de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 210/90/2024.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; pârâtul a depus, în termen legal, un punct de vedere asupra chestiunii de drept.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizărilor, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la aceste probleme de drept.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizărilor conexate privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularii şi obiectul sesizărilor

Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 20 noiembrie 2024, în Dosarul nr. 1.130/86/2024, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi a proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 11 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2013 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc şi pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2013, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2013), ale art. 13 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 34/2009), ale art. XI alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2023 privind consolidarea capacităţii instituţionale a Ministerului Finanţelor, exercitarea controlului financiar de specialitate al statului, pentru unele reglementări specifice, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2023), asimilarea drepturilor salariale ale personalului Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc (Oficiul) cu cele ale personalului din cadrul Ministerului Finanţelor implică, pentru perioada anterioară Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 53/2024 privind măsuri referitoare la salarizarea personalului din unele sectoare de activitate bugetară, precum şi reglementarea unor aspecte organizatorice (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 53/2024), stabilirea drepturilor salariale ale personalului Oficiului la nivelul salariilor de bază pentru funcţii similare din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 3 decembrie 2024 cu nr. 2.840/1/2024.

La data de 10 ianuarie 2025 s-a dispus conexarea Dosarului nr. 3.063/1/2024, având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 210/90/2024, cu privire la următoarea problemă de drept: În interpretarea art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2023, art. 11 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2013, ţinând seama şi de principiile egalităţii şi nediscriminării prevăzute de art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017), precum şi de art. 39 alin. (1) şi (4) din aceeaşi lege, personalul din cadrul Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc este îndreptăţit la egalizarea drepturilor salariale la nivelul maxim stabilit pentru personalul din cadrul Ministerului Finanţelor sau al celorlalte instituţii aflate în subordinea acestuia, pentru aceeaşi/acelaşi funcţie/grad/treaptă/gradaţie? II. Dispoziţiile legale supuse interpretării

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2013 ” Art. 11. – (…) (7) Drepturile salariale ale personalului Oficiului se stabilesc prin asimilare, în mod corespunzător, cu cele ale personalului din cadrul Ministerului Finanţelor Publice. (…)”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2023 ” Art. XI. – (1) Având în vedere prevederile art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, prin derogare de la prevederile art. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare, se elimină inechităţile, discriminările şi/sau discrepanţele de ordin salarial existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă în sistemul finanţelor publice ca urmare a punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti. (2) În înţelesul alin. (1), prin sistemul finanţelor publice se înţelege Ministerul Finanţelor, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi structurile subordonate acesteia şi Autoritatea Vamală Română. (…)”

Legea-cadru nr. 153/2017 ” Art. 39. – Aplicarea tranzitorie (1) Până la aplicarea integrală a prevederilor prezentei legi, pentru personalul nou-încadrat, pentru personalul numit/încadrat în aceeaşi instituţie/autoritate publică pe funcţii de acelaşi fel, inclusiv pentru personalul promovat în funcţii sau în grade/trepte profesionale, salarizarea se face la nivelul de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în cazul în care nu există o funcţie similară în plată. (…) (4) În aplicarea prevederilor alin. (1), în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate. (…)” III. Expunerea succintă a proceselor A. Dosarul nr. 1.130/86/2024

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 25 martie 2024 cu nr. 1.130/86/2024, reclamanţii-funcţionari publici au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâtului să emită pe numele fiecărui reclamant ordin de reîncadrare salarială, privind alinierea drepturilor salariale la nivelul maxim al funcţiilor similare din cadrul sistemului finanţelor publice, adică al Ministerului Finanţelor şi al instituţiilor subordonate, respectiv al organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale care funcţionează în subordinea acestui minister (salariul de bază la nivel maxim, cu recalcularea sporurilor raportat la salariul de bază la nivel maxim), cu plata diferenţelor de drepturi între cele cuvenite şi cele efectiv încasate, pentru perioada ultimilor 3 ani anteriori procedurii prealabile înregistrate la data de 16 februarie 2024, la zi şi în continuare, sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, plus dobândă legală penalizatoare de la scadenţa fiecărui venit salarial, până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea cererii au arătat că sunt funcţionari publici în cadrul Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc, Serviciul Teritorial Nord-Est.

Invocând deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, nr. 8 din 8 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 2 aprilie 2021, şi nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, reclamanţii au susţinut că principiile nediscriminării şi egalităţii, prevăzute de art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017, pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, cu condiţia ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale, iar nu restrânsă la sfera unor anumiţi destinatari ai legii.

Prin întâmpinare, pârâtul a arătat că Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Finanţelor – ordonator terţiar de credite, fără a face parte din sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 11 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2013, care nominalizează expres şi limitativ instituţiile publice care beneficiază de aceste prevederi.

Alinierea drepturilor salariale, egalizarea salariilor la nivelul celor majorate prin hotărâri judecătoreşti pentru funcţionarii publici din cadrul direcţiilor generale regionale ale finanţelor publice s-a putut realiza în cazul salariaţilor din cadrul instituţiilor unde existau diferenţe salariale datorate pronunţării unor hotărâri judecătoreşti (la nivelul Oficiului neexistând nicio hotărâre judecătorească în acest sens) şi numai după ce o altă instanţă de judecată a dispus măsura de egalizare a salariilor, conducătorii instituţiilor publice neavând posibilitatea emiterii unor acte administrative individuale de salarizare în lipsa unui act normativ sau a unei hotărâri judecătoreşti definitive.

La termenul de judecată din 12 septembrie 2024, tribunalul a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. Prin încheierea pronunţată la 20 noiembrie 2024 s-au dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi suspendarea cauzei. B. Dosarul nr. 210/90/2024

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea – Secţia a II-a civilă cu nr. 210/90/2024, reclamantul X, în contradictoriu cu pârâţii Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc, Ministerul Finanţelor şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună obligarea acestora la egalizarea salariului reclamantului cu salariul la nivelul maxim stabilit în celelalte instituţii aflate în subordinea Ministerului Finanţelor, pentru aceeaşi/acelaşi funcţie/grad/treaptă/gradaţie, cu luarea în considerare a tuturor majorărilor salariale stabilite prin hotărârile judecătoreşti definitive, în considerarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, şi a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 81/2023, actualizate cu rata inflaţiei până la data plăţii efective; obligarea pârâtelor la plata diferenţelor salariale dintre salariul încasat de reclamant şi salariul ce urmează a fi stabilit, începând cu data de 6 octombrie 2023, şi obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale penalizatoare, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este funcţionar public în cadrul Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc – Serviciul Teritorial Sud-Vest – Direcţia Generală de Supraveghere şi Control, ocupând funcţia publică de execuţie de inspector, clasa I, grad profesional superior, gradaţia 5.

Deşi Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc se află în subordinea Ministerului Finanţelor, personalul acestei instituţii nu a beneficiat de aplicarea prevederilor art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2023.

Prin Sentinţa civilă nr. 303 din 23 aprilie 2024, Tribunalul Vâlcea – Secţia a II-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor, a respins cererea de chemare în judecată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, şi a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Oficiul Naţional pentru Jocuri de Noroc. Totodată, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamant.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că beneficiază de egalizarea salariilor cu salariul maxim aflat în plată, ca urmare a punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti, doar autorităţile şi instituţiile ce fac parte din sistemul finanţelor publice, astfel cum este definit de lege. Chiar dacă Oficiul Naţional pentru Jocuri cu Noroc este o unitate subordonată Ministerului Finanţelor, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2023 prevede fără echivoc componenţa sistemului finanţelor publice, din care nu face parte şi Oficiul, astfel că egalizarea salariilor se va face exclusiv în cadrul entităţilor menţionate la art. XI alin. (2) din ordonanţa de urgenţă.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul, invocând critici încadrabile în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, în sensul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. XI alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2023 şi ale art. 11 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2013.

La termenul de judecată din 7 noiembrie 2024, Curtea a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024. Prin încheierea pronunţată la 15 noiembrie 2024 s-au dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi suspendarea cauzei. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularii sesizărilor A. Dosarul nr. 1.130/86/2024

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării şi că din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 reiese că intenţia legiuitorului a fost ca instanţa supremă să asigure o interpretare unitară a dispoziţiilor legale supuse interpretării în litigiile privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice. Fiind o dispoziţie imperativă, instanţa învestită cu judecarea procesului nu este în măsură să analizeze dacă problema dedusă judecăţii este o veritabilă problemă de drept supusă interpretărilor diferite, ci trebuie să verifice doar ca respectiva problemă de drept să nu fi fost dezlegată printr-un recurs în interesul legii sau să fi făcut deja obiectul unei hotărâri prealabile. B. Dosarul nr. 210/90/2024

Curtea a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, cauza priveşte drepturi salariale ale personalului plătit din fonduri publice, intrând în domeniul de aplicare al art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2004; soluţionarea pe fond a recursului depinde de problema de drept a cărei lămurire se cere, respectiv de chestiunea de a stabili dacă asimilarea pe care o face dispoziţia legală menţionată între drepturile salariale ale personalului Oficiului şi cele ale personalului din cadrul Ministerului Finanţelor permite primei categorii de personal să se prevaleze de o dispoziţie legală instituită în favoarea celei de-a doua, şi anume de art. XI alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2023.

Dificultatea chestiunii de drept rezidă în aceea că aplicabilitatea art. XI alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2023 este expres limitată la personalul din cadrul instituţiilor enumerate la alin. (2) al aceluiaşi articol, iar o altă dispoziţie legală, şi anume art. 11 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2013, anterioară celor două menţionate, prevede stabilirea prin asimilare a drepturilor salariale ale personalului Oficiului cu cele ale Ministerului Finanţelor.

Problema de drept nu a fost anterior dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nu face obiectul unui recurs în interesul legii. De asemenea, completul nu a identificat o jurisprudenţă a celorlalte instanţe privind această problemă de drept. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Părţile şi-au exprimat punctele de vedere asupra chestiunii de drept prin cererile şi apărările făcute în faţa instanţelor de judecată. VI. Punctul de vedere al completurilor de judecată care au formulat sesizările cu privire la dezlegarea unor chestiuni de drept A. Dosarul nr. 1.130/86/2024

Completul de judecată al instanţei de trimitere nu şi-a exprimat poziţia cu privire la chestiunea de drept. B. Dosarul nr. 210/90/2024

Instanţa sesizată cu soluţionarea recursului a constatat că interpretarea strictă a dispoziţiilor art. XI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2023 ar conduce la concluzia că „înlăturarea inechităţilor, discriminărilor şi/sau discrepanţelor de ordin salarial” ivite ca urmare a punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti, prevăzută de primul alineat, are loc doar în cadrul instituţiilor expres menţionate la alineatul al doilea, între care nu se numără şi Oficiul. Necesitatea unei interpretări restrictive a textului s-ar impune, din perspectiva caracterului de excepţie al normei interpretate, aceasta instituind, aşa cum prevede expres în cuprinsul său, o derogare de la prevederile art. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Cu toate acestea, nu se poate face abstracţie de faptul că, deşi Oficiul a funcţionat iniţial în subordinea Guvernului, de la înfiinţarea sa, până la adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 68/2019 privind stabilirea unor măsuri la nivelul administraţiei publice centrale şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări prin Legea nr. 77/2020 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2019), când a trecut în subordinea Ministerului Finanţelor, totuşi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2013 a prevăzut că drepturile salariale ale personalului Oficiului se stabilesc „prin asimilare, în mod corespunzător, cu cele ale personalului din cadrul Ministerului Finanţelor Publice” [art. 11 alin. (7)].

Legea-cadru nr. 153/2017 prevede în art. 6 lit. b) şi c) principiile egalităţii şi nediscriminării, iar alin. (1) şi (4) ale art. 39 din aceeaşi lege prevăd dreptul personalului salarizat potrivit acestei legi de a i se stabili nivelul salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare la nivelul maxim de salarizare pentru funcţii similare din cadrul instituţiei/autorităţii publice în care acesta este numit/încadrat sau din instituţiile subordonate acestora, în anumite condiţii.

În acest context, adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 81/2023, prin care se tinde la eliminarea discriminărilor salariale ivite ca urmare a punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti în cadrul Ministerului Finanţelor, Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi al structurilor subordonate acesteia, precum şi al Autorităţii Vamale Române, dă naştere unei probleme de drept pe care instanţa o apreciază ca fiind reală, susceptibilă de a primi interpretări divergente, în sensul de a stabili dacă, în temeiul art. 11 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2013, ţinând cont şi de subordonarea Oficiului faţă de Ministerul Finanţelor, sfera de aplicare a dispoziţiei prevăzute la art. XI alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81/2023 include şi personalul Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au comunicat hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice din care a rezultat existenţa unei orientări jurisprudenţiale cvasiunanime.

Astfel, instanţele au apreciat că asimilarea prevăzută de art. 11 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2013 are în vedere doar stabilirea drepturilor salariale ale personalului Oficiului în baza aceloraşi dispoziţii legale, iar nu şi stabilirea drepturilor salariale la acelaşi nivel cu cel al funcţionarilor publici din Ministerul Finanţelor.

Înainte de modificarea dispusă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 53/2024 nu s-ar putea stabili salariile de bază ale personalului din cadrul Oficiului la nivelul salariilor de bază pentru funcţii similare din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în condiţiile în care nu exista o asemenea prevedere, iar Oficiul funcţionează ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, instituţie publică cu personalitate juridică, finanţată de la bugetul de stat şi din venituri proprii.

În acest sens au pronunţat hotărâri judecătoreşti şi au exprimat opinii teoretice Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Ilfov, Curtea de Apel Iaşi – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Iaşi – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Vaslui.

În sens contrar au formulat opinii teoretice neargumentate Tribunalul Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi Tribunalul Braşov.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au comunicat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

Prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5 1 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 (…), soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.”

Prin Decizia nr. 49 din 18 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 838 din 2 octombrie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că: „În interpretarea dispoziţiilor art. 3 1 alin. (1), raportat la art. 31 alin. (1 3 ) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (…), stabilirea nivelului maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare pentru personalul încadrat în direcţiile generale de asistenţă socială şi protecţia copilului se raportează la nivelul aceluiaşi ordonator de credite căruia îi sunt subordonate financiar, şi nu la nivel naţional.”

Prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că: „În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) şi c) din Legea-cadru nr. 153/2017 (…), stabileşte că principiile nediscriminării şi egalităţii pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiaşi categorii profesionale din cadrul aceleiaşi familii ocupaţionale.”

Prin Decizia nr. 15 din 28 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 921 din 27 septembrie 2021, s-a reţinut că: ” 86. Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 (…), nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte «prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală». 87. În plus, decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior este pronunţată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare şi nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia. (…) 89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite. 90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. (…)” IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra dispoziţiilor legale a căror dezlegare se solicită, din perspectiva vizată de sesizare. X. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile de admisibilitate a sesizării, lipsind cerinţa existenţei unei chestiuni de drept veritabile, care să necesite a fi dezlegată pe calea mecanismului hotărârii prealabile. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, precum şi raportul întocmit de judecătorii-raportori, constată următoarele:

Temeiul sesizărilor conexate este reprezentat de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, act normativ care cuprinde norme speciale de reglementare a procedurii hotărârii prealabile, în scopul asigurării unei practici judiciare unitare în materia litigiilor de muncă ale personalului plătit din fonduri publice, precum şi în materia asigurărilor sociale, parţial derogatorii de la procedura de drept comun reglementată prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică în procesele privind stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal”, iar, în conformitate cu alin. (3) al aceluiaşi articol, „Prezenta ordonanţă de urgenţă se aplică indiferent de natura şi obiectul proceselor prevăzute la alin. (1) şi (2), de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze”.

Astfel, conform art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, „Dacă, în cursul judecăţii proceselor prevăzute la art. 1, completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac, verificând şi constatând că asupra unei chestiuni de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Din analiza dispoziţiilor legale mai sus evocate rezultă că, în procesele de tipul celor enumerate la art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, declanşarea procedurii hotărârii prealabile este posibilă numai în cazul în care sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii de admisibilitate: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, circumscrisă domeniului de aplicare a art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024; – completul de judecată să fie învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă sau în calea de atac; – existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei; – chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici al unei statuări anterioare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Verificând îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii de admisibilitate, se constată că procesele în care au fost formulate sesizările conexate au ca obiect stabilirea drepturilor salariale ale personalului din cadrul Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc la nivelul salariilor de bază pentru funcţii similare din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, respectiv egalizarea drepturilor salariale ale aceluiaşi personal la nivel maxim stabilit pentru personalul din cadrul Ministerului Finanţelor sau al celorlalte instituţii aflate în subordinea acestuia.

În consecinţă, pretenţiile deduse judecăţii se circumscriu stabilirii şi/sau plăţii drepturilor salariale sau de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, în sensul art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, în condiţiile în care reclamanţii sunt funcţionari publici în cadrul Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc.

Cauzele în care au fost formulate sesizările conexate se află pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi pe rolul Curţii de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care soluţionează cauzele în primă instanţă, respectiv în calea de atac.

Ca atare, primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite.

În ceea ce priveşte condiţia existenţei unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa supremă constată că această cerinţă instituie o dublă condiţionare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept şi, pe de altă parte, să fie stabilită legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond.

Se constată că există legătura celor două chestiuni de drept semnalate cu soluţionarea fondului cauzelor, în condiţiile în care, prin cererile de chemare în judecată, reclamanţii solicită, în esenţă, reîncadrarea/egalizarea salarială la nivelul maxim al funcţiilor similare din sistemul finanţelor publice, adică al Ministerului Finanţelor şi al instituţiilor subordonate, pentru aceeaşi/acelaşi funcţie/grad/treaptă/gradaţie, cu luarea în considerare a tuturor majorărilor salariale stabilite prin hotărârile judecătoreşti definitive.

Întrebările cu care a fost învestit Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu îndeplinesc însă condiţia de a releva existenţa unei veritabile chestiuni de drept.

Cu referire la existenţa unei chestiuni de drept, în absenţa definirii în art. 519 din Codul de procedură civilă a noţiunii de „chestiune de drept”, această cerinţă este supusă unei evaluări în concret din partea instanţei supreme, raportat la elementele care legitimează, în aprecierea instanţei de trimitere, declanşarea mecanismului pronunţării hotărârii prealabile.

Noua reglementare reprezentată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 a preluat sintagma utilizată în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă referitoare la existenţa chestiunii de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, aceasta regăsindu-se în cuprinsul art. 2 alin. (1) din actul normativ menţionat.

De altfel, în preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 s-a ţinut seama de „faptul că măsurile legislative propuse pot influenţa pozitiv activitatea instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care, încă dintr-o etapă incipientă, s-ar asigura clarificarea unor chestiuni dificile de drept”.

Aşa cum s-a arătat şi în doctrină, pentru a fi justificată intervenţia instanţei supreme în scopul preîntâmpinării unei jurisprudenţe neunitare, este necesar ca respectiva chestiune de drept să releve aspecte dificile şi controversate de interpretare, date de neclaritatea normei, de caracterul incomplet al acesteia, susceptibil de mai multe sensuri ori accepţiuni deopotrivă de justificate faţă de imprecizia redactării textului legal.

De asemenea, jurisprudenţa consolidată, timp de peste un deceniu, în legătură cu această condiţie de admisibilitate a statuat constant că în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Ca atare, chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege fie din cauză că acesta este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare sau că şi-ar putea extinde efectele după data abrogării lui (prin ultraactivitate), fie că ar intra în coliziune cu principii fundamentale ale dreptului.

Definitorie, aşadar, pentru această procedură este dezlegarea de principiu pe care o poate da instanţa supremă în legătură cu sensul normei de drept, cu cea mai adecvată interpretare a lui, atunci când este susceptibil de mai multe înţelesuri, astfel încât ulterior, printr-o aplicare corespunzătoare din partea instanţelor, jurisprudenţa să capete coerenţă şi unitate.

Caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum şi dificultatea completului în a-şi însuşi o anumită interpretare trebuie să fie evidenţiate în încheierea de sesizare, a cărei motivare se impune a fi aptă să releve reflecţia judecătorilor asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, şi de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării şi în ce măsură acesta depăşeşte obligaţia ordinară a instanţei de a interpreta şi aplica legea în cadrul soluţionării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanşarea mecanismului hotărârii prealabile.

Drept urmare, punctul de vedere exprimat de instanţa de trimitere necesită să aibă o anumită complexitate, să fie conceput astfel încât să demonstreze o reală dificultate în a discerne care posibilă interpretare a normei de drept este cea mai adecvată.

Aceasta întrucât interpretarea şi aplicarea legii, în circumstanţele specifice fiecărei cauze, sunt competenţe care aparţin instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei şi reprezintă o obligaţie ridicată la rang de principiu fundamental, ce îşi găseşte consacrarea în prevederile art. 5 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Având în vedere aceste repere, se constată că instanţa de trimitere nu a prezentat în primul dosar, nr. 1.130/86/2024, nici posibilele interpretări antinomice pe care chestiunea de drept le-ar suscita şi nici măcar punctul său de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă interpretării, neputându-se astfel decela care este dilema instanţei, nefiind suficient ca aceasta să rezulte doar din întrebarea adresată pe calea acestui mecanism prejudicial.

De asemenea, nu rezultă că ar exista dificultăţi reale de interpretare a dispoziţiilor legale ce fac obiectul sesizării, încheierea de sesizare neconţinând o justificare a modului în care chestiunea de drept în discuţie ar putea, în realitate, să susţină potenţialul textelor de lege de a genera practică neunitară şi, pe cale de consecinţă, să necesite o dezlegare de principiu.

Relevantă este, sub acest aspect, însăşi jurisprudenţa transmisă de instanţele naţionale, expusă la capitolul VII din prezenta decizie, care ilustrează orientarea cvasiunanimă a practicii judiciare.

Este adevărat că există şi două opinii teoretice opuse practicii judiciare, transmise de Tribunalul Teleorman şi Tribunalul Braşov, dar care nu prezintă nicio argumentaţie de susţinere, prima instanţă făcând doar o trimitere generică la decizii ale Curţii Constituţionale a României şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în cadrul mecanismelor formale de unificare, fără legătură cu chestiunea de drept invocată, iar cea de-a doua instanţă apreciind că Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este o structură subordonată Ministerului Finanţelor şi relevantă din perspectiva salarizării, aspect insuficient pentru justificarea opiniei contrare practicii unitare.

Aşadar, dată fiind inexistenţa unei veritabile dificultăţi a chestiunii de drept supuse analizei, aspect relevat de o practică judiciară cu caracter unitar şi de absenţa exprimării în încheierea de sesizare a unui dubiu sau dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor legale, îi revine instanţei de trimitere sarcina de a observa, pe de o parte, aplicarea în timp a normelor legale incidente şi, pe de altă parte, de a proceda la interpretarea gramaticală, sistematică şi teleologică a acestora, atribuţii care nu pot fi transferate instanţei supreme în cadrul mecanismului prejudicial.

De asemenea, tot instanţei de trimitere îi revine rolul de a observa că norma specială limitează câmpul de aplicare al normei generale ori de câte ori are dispoziţii exprese, derogatorii, aceasta din urmă rămânând aplicabilă şi putând întregi dispoziţiile normei speciale atunci când ele sunt incomplete sau, după caz, nu reglementează deloc anumite aspecte ale materiei.

În acest sens, dispoziţiile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, statuează că „reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri”.

Reiterând, în procedura pronunţării hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se substituie atributului fundamental al instanţelor, de stabilire a normei incidente şi de interpretare şi aplicare a legii; judecătorul cauzei, în virtutea plenitudinii funcţiei sale jurisdicţionale, este cel chemat să rezolve şi posibile dificultăţi de interpretare ori de corelare a unor norme juridice, fie ele neclare ori incomplete, folosind metodele de interpretare a legii, în acord cu principiile de drept, cu statuările doctrinare şi cele jurisprudenţiale în materie, atât timp cât interpretarea legii substanţiale şi a celei de procedură reprezintă o etapă distinctă şi absolut necesară în procesul de aplicare a dreptului la o situaţie de fapt concretă.

În concluzie, sesizarea vizând pronunţarea unei hotărâri prealabile nu îndeplineşte, cu referire la prima întrebare, condiţia de admisibilitate vizând existenţa unei veritabile chestiuni de drept pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, în înţelesul dat acesteia conform jurisprudenţei consolidate a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce priveşte sesizarea ce face obiectul Dosarului nr. 3.063/1/2024 se constată în prealabil că dilema instanţei de trimitere nu este legată neapărat de procesul de egalizare la nivel maxim a drepturilor salariale ale personalului din cadrul Oficiului, cât de instituţia în raport cu care se realizează această egalizare: Ministerul Finanţelor, respectiv celelalte instituţii aflate în subordinea acestuia, pentru aceeaşi/acelaşi funcţie/grad/treaptă/gradaţie.

Dubiul de interpretare şi aparenta dificultate a instanţei de trimitere în a-şi însuşi una dintre variantele decelate ca atare în actul de sesizare ar putea fi surmontate printr-o interpretare adecvată şi corelată a normelor de drept stabilite ca fiind incidente cauzei, pe baza metodelor curente de interpretare gramaticală, logică, teleologică şi sistematică, în consens şi cu reperele jurisprudenţiale reflectate în hotărârile ataşate răspunsurilor înaintate de curţile de apel, menţionate la capitolul VII, strict cu privire la chestiunea de drept în discuţie, care sunt unanime în a statua că beneficiază de egalizarea salariilor la nivelul maxim aflat în plată, ca urmare a punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti, doar autorităţile şi instituţiile ce fac parte din sistemul finanţelor publice, astfel cum este definit în actul normativ.

Totodată, instanţele au statuat că asimilarea drepturilor salariale ale personalului din cadrul Oficiului cu drepturile salariale ale funcţionarilor din cadrul Ministerului Finanţelor se referă la stabilirea drepturilor salariale în baza aceloraşi dispoziţii legale, fiind un mecanism tehnic, specific, prevăzut într-un act normativ concret.

Prin această asimilare, personalul din cadrul Oficiului este salarizat nu în mod independent, printr-o grilă proprie de salarizare, ci prin compararea acestuia cu funcţiile similare din cadrul aparatului propriu al Ministerului Finanţelor.

Asimilarea nu este automată, ci se face analizând, în mod corespunzător, atribuţiile, responsabilităţile, vechimea, gradul profesional şi studiile necesare pentru funcţiile comparate.

Scopul asimilării este de a asigura o coerenţă salarială şi de a plasa personalul Oficiului la un nivel de remunerare similar cu cel al instituţiei în subordinea căreia se află, recunoscând un nivel comparabil de complexitate a muncii.

Punctele de vedere teoretice transmise de unele instanţe nu au avut la bază o argumentare suficientă pentru a convinge că există într-adevăr un potenţial de practică neunitară.

Instanţa de trimitere va trebui să aibă în vedere, pentru clarificarea situaţiei salarizării personalului din cadrul Oficiului, evoluţia reglementărilor legale cu privire la subordonare, salarizare şi modul de înfiinţare de la momentul publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2013, până la intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 53/2024, urmând a se observa că această structură a fost iniţial înfiinţată ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului României, aspect modificat ulterior prin art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 68/2019, în sensul trecerii acestuia în subordinea Ministerului Finanţelor.

De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că, potrivit art. 11 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2013, „Personalul din aparatul propriu al Ministerului Finanţelor Publice cu atribuţii în domeniul jocurilor de noroc format din funcţionari publici se preia prin transfer în interesul serviciului în condiţiile legii, în cadrul Oficiului, începând cu data de 15 aprilie 2013 şi îşi păstrează toate drepturile deţinute la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă”, iar, potrivit art. 11 alin. (7) din forma iniţială a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2013, „Drepturile salariale ale personalului Oficiului se stabilesc prin asimilare, în mod corespunzător, cu cele ale personalului din cadrul Ministerului Finanţelor Publice”.

Aşadar, personalul Oficiului Naţional pentru Jocuri de Noroc era plătit prin asimilare cu personalul din aparatul propriu al Ministerului Finanţelor, chiar şi în perioada în care Oficiul se afla în subordinea Guvernului (2013-2019).

În cazul de faţă, titularul sesizării solicită interpretarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală dificultate, aptă să declanşeze mecanismul de preîntâmpinare a jurisprudenţei neunitare, fiind necesară doar realizarea unui raţionament judiciar, prin analiza sistematică, teleologică şi gramaticală a textelor relevante în cauză, a căror interpretare formează obiectul sesizării.

Pornind de la interpretarea acestor dispoziţii legale, vor fi avute ulterior în vedere şi dezlegările date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismelor formale de unificare a practicii judiciare, prin care au fost lămurite pe deplin, prin decizii obligatorii, chestiunile de drept relevante referitoare la salarizarea la nivel maxim, care vor fi aplicate corespunzător.

Faptul că statuările relevante se regăsesc în cuprinsul mai multor decizii pronunţate de completurile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu este de natură să schimbe concluzia anterior reţinută, întrucât nici Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 şi nici art. 519 din Codul de procedură civilă nu impun ca statuarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se regăsească în cuprinsul unui singur act jurisdicţional.

Reţinând, pentru argumentele expuse, neconformitatea sesizării, pentru neîndeplinirea condiţiei existenţei unei chestiuni veritabile de drept, se impune respingerea ca inadmisibilă şi a celei de a doua sesizări formulate în dosarul conexat.