Decizia nr. 14/2025 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 1072/1/2025

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă raportat la art. 31 alin. (4) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Ileana Peligrad, desemnată pentru această cauză în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef al Secţiei judiciare Antonia Eleonora Constantin.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la următoarea problemă de drept: ” În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 527, 531 şi 535 din Codul de procedură civilă, coroborate cu prevederile art. 8, 23, 33 şi 35 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, instanţa efectuează un control formal de legalitate în procedura necontencioasă de înscriere a unui act juridic într-un registru public, fiind ţinută de prezumţia de legalitate a actului juridic a cărui înscriere se solicită, prezumţie care nu poate să fie răsturnată decât printr-o hotărâre judecătorească definitivă care consfinţeşte nulitatea actului, sau, dimpotrivă, instanţa efectuează un control de fond asupra legalităţii actului juridic supus înscrierii, având posibilitatea să dispună verificări extensive cu privire la validitatea respectivului act, într-o manieră similară cu judecata în procedură contencioasă?”.

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei s-au depus raportul întocmit şi opinie juridică din partea Universităţii de Vest din Timişoara.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra admisibilităţii recursului în interesul legii.

Reprezentantul procurorului general a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, fiind depuse 11 hotărâri judecătoreşti în susţinerea orientării jurisprudenţiale potrivit căreia instanţa de judecată, învestită cu o cerere necontencioasă, exercită doar controlul legalităţii formale/extrinseci a actului juridic pentru care se solicită înscrierea, respectiv 6 hotărâri judecătoreşti în sensul celei de-a doua orientări conform căreia instanţa verifică atât respectarea condiţiilor de formă ad validitatem, cât şi respectarea condiţiilor de fond în privinţa actului juridic supus înscrierii.

Astfel, contrar celor susţinute prin raportul întocmit, există hotărâri divergente, iar referitor la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – completul pentru soluţionarea recursului în interesul Legii nr. 19/2023, aceasta a recentrat rolul şi importanţa publicităţii, însă nu a abordat întinderea controlului judiciar, obiectul prezentului recurs în interesul legii vizând o chestiune distinctă.

Totodată, dezlegarea pe fond a problemei de drept deduse judecăţii este utilă pentru viaţa societară a persoanei juridice, divergenţa jurisprudenţială subliniind o nevoie strigentă de clarificare a întinderii controlului judecătoresc în procedura necontencioasă de înscriere într-un registru public a actelor juridice referitoare la asociaţii şi fundaţii.

Preşedintele completului, doamna judecător Corina Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra admisibilităţii recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii

Art. 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: ” Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.” II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Sesizarea s-a făcut de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ataşându-se documentaţia constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării

Codul de procedură civilă ” Art. 527. – Cererile pentru soluţionarea cărora este nevoie de intervenţia instanţei, fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, precum sunt cele privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare, sunt supuse dispoziţiilor prezentei cărţi.” ” Art. 531. – Dacă cererea, prin însuşi cuprinsul ei ori prin obiecţiile ridicate de persoanele citate sau care intervin, prezintă caracter contencios, instanţa o va respinge.” ” Art. 535. – Încheierile pronunţate în procedura necontencioasă nu au autoritatea lucrului judecat.”

Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 ” Art. 8. – (1) Asociaţia devine persoană juridică din momentul înscrierii ei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. (2) În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere şi a documentelor prevăzute la art. 7 alin. (2) judecătorul desemnat de preşedintele instanţei verifică legalitatea acestora şi dispune, prin încheiere, înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. (2 1 ) În cadrul procedurii de verificare a legalităţii cererii de înscriere şi a documentelor prevăzute la art. 7 alin. (2), judecătorul desemnat de preşedintele instanţei verifică respectarea dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi poate dispune, prin încheiere motivată, înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, chiar dacă există un refuz motivat al Ministerului Justiţiei de a elibera dovada disponibilităţii denumirii, pe care îl apreciază ca neîntemeiat. (3) Odată cu efectuarea înscrierii, încheierea prin care s-a dispus înscrierea se comunică din oficiu, pentru evidenţa fiscală, organului financiar local în a cărui rază teritorială se află sediul asociaţiei, cu menţionarea numărului de înscriere în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor.” ” Art. 23. – (1) Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii şi ale statutului sunt obligatorii chiar şi pentru membrii asociaţi care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat împotrivă. (2) Hotărârile adunării generale, contrare legii sau dispoziţiilor cuprinse în statut, pot fi atacate în justiţie de către oricare dintre membrii asociaţi care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă, în termen de 15 zile de la data când au luat cunoştinţă despre hotărâre sau de la data când a avut loc şedinţa, după caz. (3) Cererea de anulare se soluţionează în camera de consiliu de către judecătoria în circumscripţia căreia asociaţia îşi are sediul. Hotărârea instanţei este supusă numai apelului.” ” Art. 33. – (1) Modificarea statutului asociaţiei se face prin înscrierea modificării în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are sediul asociaţia, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 8-12. (2) Cererea de înscriere a modificării va fi însoţită de hotărârea adunării generale, iar în cazul modificării sediului, de hotărârea consiliului director. Hotărârile se depun în copie certificată pentru conformitate cu originalul de persoana sau persoanele împuternicite prin hotărârea adunării generale sau, după caz, a consiliului director să desfăşoare procedura de înregistrare a modificării. (3) Despre schimbarea sediului se va face menţiune, dacă este cazul, atât în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei vechiului sediu, cât şi în cel aflat la grefa judecătoriei noului sediu. În acest scop, o copie a încheierii prin care s-a dispus schimbarea sediului va fi comunicată din oficiu judecătoriei în circumscripţia căreia asociaţia urmează să-şi aibă noul sediu.” ” Art. 35. – (1) Două sau mai multe asociaţii sau fundaţii se pot constitui în federaţie. (2) Federaţiile dobândesc personalitate juridică proprie şi funcţionează în condiţiile prevăzute de prezenta ordonanţă pentru asociaţiile fără scop patrimonial, condiţii care li se aplică în mod corespunzător, cu excepţiile stabilite în prezentul capitol. (3) Cererea de înscriere se soluţionează de tribunalul în circumscripţia căruia federaţia urmează să îşi aibă sediul.” IV. Orientările jurisprudenţiale divergente

Într-o primă orientare s-a apreciat că instanţa de judecată învestită cu o cerere necontencioasă având ca obiect înscrierea unui act juridic într-un registru public exercită doar controlul legalităţii formale/extrinseci a actului juridic pentru care se solicită înscrierea; mai precis, instanţa verifică doar regularitatea formală a actului şi a celorlalte documente care susţin cererea de înscriere.

Astfel, controlul pe fond asupra legalităţii actului juridic supus înscrierii într-un registru public nu intră în sfera învestirii instanţei în procedura necontencioasă, nefiind admisă posibilitatea ca instanţa să dispună verificări extensive cu privire la validitatea respectivului act, într-o manieră similară cu judecata în procedură contencioasă.

Instanţele care s-au raliat acestei orientări jurisprudenţiale au pornit de la premisa că, potrivit dispoziţiilor art. 527, 531 şi 535 din Codul de procedură civilă, coroborate cu dispoziţiile art. 8, 23, 33 şi 35 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, controlul de legalitate formală specific procedurii necontencioase de înscriere a unui act juridic într-un registru public (precum cea având drept obiect o înscriere în Registrul asociaţiilor, fundaţiilor sau federaţiilor) presupune ca instanţa să respecte prezumţia de legalitate a actului juridic pe care se întemeiază cererea de înscriere (spre exemplu, o hotărâre a adunării generale), care nu poate fi eficient răsturnată decât printr-o hotărâre judecătorească definitivă care consfinţeşte nulitatea actului.

În cea de-a doua orientare s-a apreciat că instanţa de judecată învestită cu o cerere necontencioasă având ca obiect înscrierea unui act juridic într-un registru public exercită şi controlul legalităţii actului juridic pentru care se solicită înscrierea, chiar dacă îi acordă o prezumţie relativă de legalitate.

Controlul pe fond asupra legalităţii actului juridic supus înscrierii într-un registru public intră în sfera învestirii instanţei în procedura necontencioasă, pe această linie de raţionament fiind în mod evident admisă posibilitatea ca instanţa să dispună verificări extensive cu privire la legalitatea respectivului act.

Instanţele care s-au raliat acestei orientări jurisprudenţiale au pornit de la premisa că, potrivit cadrului normativ aplicabil în materie, prezumţia de legalitate a actului juridic pentru care se solicită înscrierea într-un registru public nu trebuie răsturnată în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă care consfinţeşte nulitatea actului. V. Opinia titularului sesizării

Prin sesizarea formulată s-a arătat că soluţiile jurisprudenţiale corecte sunt cele care consfinţesc controlul formal de legalitate în procedura, esenţialmente necontencioasă, de înscriere în registrul public a actelor juridice referitoare la formele asociative organizate sub auspiciile Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000.

Astfel, în cadrul procedurii necontencioase, rolul instanţei învestite cu o cerere de înscriere a unor acte juridice într-un registru public va fi strict limitat la verificarea îndeplinirii exigenţelor legale formale pentru admiterea cererii, în raport cu principiul celerităţii procedurii şi al prezumţiei de legalitate care însoţeşte actele juridice.

Practica de extindere nejustificată a controlului de legalitate la aspecte ce ţin de fondul actului juridic în cadrul procedurii necontencioase, graţioase, antrenează impunerea asupra părţilor care solicită înscrierea actului într-un registru public a unei sarcini probatorii excesive, care este vădit incompatibilă cu natura procedurii. Mai mult, se poate observa cum această sarcină probatorie excesivă atinge în unele cazuri pragul unei veritabile probatio diabolica.

În situaţia concretă a înscrierii actelor juridice ale asociaţiilor şi fundaţiilor într-un registru public, instanţa este ţinută de efectuarea unor verificări sumare, care să privească, spre exemplu, existenţa şi validitatea declaraţiilor pe propria răspundere, precum şi a altor documente justificative prevăzute expres de lege. Însă dincolo de aceste verificări sumare, solicitarea dovezii inexistenţei unor vicii de consimţământ subtile, a dovezii privind respectarea strictă a normelor legale şi statutare referitoare la dreptul fiecăruia dintre membrii asociaţiei de a participa la adunarea generală şi de a-şi exprima votul în respectiva adunare ori a dovezii inexistenţei unei cauze ilicite sau imorale care afectează validitatea actului juridic poate fi apreciată ca reprezentând o sarcină probatorie disproporţionată pentru solicitanţii înscrierii, iar în unele situaţii incompatibilă cu raţiunea prezumţiilor legale relative şi mecanismul acestor prezumţii.

Procedura necontencioasă (sau graţioasă), caracterizată prin celeritate şi absenţa unei contradictorialităţi depline, nu este structurată pentru a permite administrarea unor probe complexe. În cazul unui conflict care tinde la invalidarea actului juridic, dispoziţiile Codului de procedură civilă permit tranşarea conflictului respectiv în procedură contencioasă, însă legea nu permite suprapunerea procedurii necontencioase cu procedura contencioasă.

Nu în ultimul rând, principiul de drept roman favor negotii dobândeşte o relevanţă particulară pentru instanţele de judecată învestite cu cereri de înscriere într-un registru public a actelor juridice care emană de la diverse entităţi fără scop lucrativ. Acest pilon fundamental al dreptului civil şi asociativ impune interpretarea actelor juridice în sensul în care acestea produc efectele vizate şi reglează eficient raporturile dintre subiecţii de drept, iar nu în sensul în care acestea nu produc niciun efect şi, astfel, raporturile dintre subiecţii de drept rămân blocate într-o situaţie indezirabilă de statu-quo.

Aşadar, principiul favor negotii imprimă prezumţia de validitate a actelor juridice; pe cale de consecinţă, sancţiunea nulităţii actelor juridice apare ca fiind o situaţie de excepţie, ceea ce atrage aplicabilitatea unui alt principiu de drept roman, şi anume exceptio est strictissimae interpretationis.

În contextul procedurii de înscriere a actelor juridice într-un registru public, principiul favor negotii pledează pentru o limitare a controlului la aspectele formale, întrucât o analiză extinsă a validităţii intrinseci ar putea conduce la o tergiversare sine die a cererii de înscriere, ceea ce contravine tendinţei generale de a se facilita constituirea şi funcţionarea, în condiţiile legii şi statutelor, a persoanelor juridice de drept privat fără scop patrimonial, precum asociaţiile, fundaţiile şi federaţiile.

Este indiscutabilă necesitatea de asigurare a securităţii juridice şi a celerităţii în constituirea şi funcţionarea entităţilor fără scop lucrativ, multe dintre ele având un rol important în viaţa socială, iar un proces de înregistrare anevoios şi incert al actelor care emană de la acestea le-ar afecta funcţionarea normală. De aceea, controlul formal de legalitate asigură un just echilibru între imperativul efectuării de verificări judiciare asupra activităţilor acestor organizaţii, pe de o parte, şi nevoia derulării în condiţii optime a respectivelor activităţi, pe de altă parte.

Impunerea unui control de fond exhaustiv pentru înscrierea unui act juridic într-un registru public generează o complexitate ridicată şi o durată nejustificată pentru o procedură care, prin esenţa sa, ar trebui să fie simplă, rapidă şi eficientă. Eventualele vicii de fond ale actului juridic pot fi invocate şi analizate în cadrul unei acţiuni în anulare sau în constatarea nulităţii absolute, exercitabilă în condiţiile art. 23 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, fără a se bloca mecanismul operativ al înregistrării.

Dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 prevăd o serie de documente care trebuie depuse pentru înscriere şi condiţii formale specifice care trebuie îndeplinite. Rolul instanţei în procedura necontencioasă este de a verifica existenţa acestor documente şi îndeplinirea cerinţelor formale, fără a statua asupra validităţii intrinseci a actului. O interpretare contrară ar exceda intenţiei legiuitorului şi ar crea o suprapunere nejustificată, neavenită şi nepermisă de lege cu acţiunea în anulare sau, după caz, în constatarea nulităţii absolute. Evitarea acestei suprapuneri previne substituirea procedurii necontencioase cu procedura contencioasă, practică contrară dispoziţiilor art. 531 din Codul de procedură civilă.

De aceea, instanţele de judecată sunt ţinute, în procedura de înregistrare a actelor juridice ale asociaţiilor şi fundaţiilor, să se limiteze strict la controlul formal de legalitate al documentelor prezentate, fiind de punctat că fiecare act juridic a cărui înscriere se solicită beneficiază de prezumţia de legalitate, instituită pentru a asigura stabilitatea raporturilor juridice în societate. Răsturnarea acestei prezumţii nu se poate realiza decât prin intermediul unei acţiuni în justiţie distincte, în procedură contencioasă, cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, contradictorialitatea şi egalitatea armelor. VI. Opinia specialiştilor

La nivelul Universităţii de Vest din Timişoara – Facultatea de Drept s-au conturat două orientări în ceea ce priveşte problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii.

Astfel, în opinia prof. univ. dr. Claudia Roşu, conf. univ. dr. Florina Popa, conf. univ. dr. Florin I. Mangu şi a lect. univ. dr. Codruţa Guzei-Mangu, corectă este interpretarea conform căreia controlul instanţei de judecată se restrânge la aspectele formale de verificare a unui act juridic prin care se solicită înscrierea într-un registru public.

Astfel, în cadrul procedurii necontencioase, rolul instanţei învestite cu o cerere de înscriere a unor acte juridice într-un registru public va fi limitat la verificarea îndeplinirii cerinţelor legale formale pentru admiterea cererii, pentru respectarea principiului celerităţii procedurii şi a prezumţiei de legalitate care însoţeşte actele juridice.

Cel care apreciază că actul juridic, de exemplu, o hotărâre de modificare a actelor constitutive, nu respectă exigenţele legale se poate adresa instanţei de judecată contencioase pentru anularea respectivului act. În cadrul acelui litigiu instanţa de judecată este îndreptăţită să efectueze un control aprofundat asupra actului suspus controlului, iar nu în procedura necontencioasă.

Aceeaşi idee, respectiv cea a exercitării de către instanţa de judecată a unui control formal de legalitate, iar nu a unuia de fond, este reflectată şi de termenul scurt în care legiuitorul apreciază că instanţa de judecată ar putea să realizeze controlul de legalitate cu privire la cererea de înscriere şi documentele prevăzute la art. 7 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000.

Astfel, potrivit art. 8 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, „În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere şi a documentelor prevăzute la art. 7 alin. (2) judecătorul desemnat de preşedintele instanţei verifică legalitatea acestora şi dispune, prin încheiere, înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor”. Durata scurtă a acestui termen arată faptul că legiuitorul a prefigurat ca acest proces să fie unul rapid şi eficient, pentru ca principiul celerităţii, specific procedurii necontencioase, să fie asigurat.

În consecinţă, dispoziţiile art. 527 şi următoarele din Codul de procedură civilă definesc caracterul necontencios al procedurii de înscriere într-un registru public a actelor care emană de la asociaţii şi fundaţii.

Într-o a doua opinie, cea a drd. Sergiu Căileanu, asist. univ. dr. Cătălin Lungănaşu, cadru didactic asociat Bogdan Dumitrache, conf. univ. dr. Lavinia Tec şi conf. univ. dr. Alin Speriusi Vlav, s-a apreciat că instanţa de judecată învestită cu o cerere necontencioasă de înscriere a unui act juridic într-un registru public exercită şi controlul legalităţii substanţiale/intrinseci actului juridic, chiar dacă îi acordă o prezumţie relativă de legalitate; instanţa verifică şi aspectele de formă ad validitatem, precum şi respectarea condiţiilor de fond în privinţa actului juridic supus înscrierii.

Pornind de la dispoziţiile art. 532 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în procedura necontencioasă, instanţa trebuie să exercite un rol activ accentuat tocmai pentru că nu există un pârât faţă de care să se pretindă un drept şi, corelativ, nu există partea procesuală care să îşi facă apărarea. Astfel, în norma amintită legiuitorul precizează în mod expres faptul că instanţa poate dispune orice măsuri utile cauzei. Cu alte cuvinte, nu doar că nu se face vreo diferenţă între aşa-zisul control formal şi controlul de fond, ci, aplicând interpretarea gramaticală asupra art. 532 alin. (2) din Codul de procedură civilă, rezultă că intenţia legiuitorului este în sensul că instanţa poate face verificări extinse asupra actelor juridice care fac obiectul cererii, dacă le apreciază ca fiind utile.

Transpusă în materia asociaţiilor şi fundaţiilor reglementate de Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, dispoziţia procesuală presupune că petentă este persoana juridică şi, de principiu, alte persoane nu participă la judecată. Or, aceasta înseamnă că, atâta vreme cât litigiul rămâne unul necontencios, instanţa este ţinută a face toate verificările în exercitarea rolului său activ potrivit art. 532 alin. (2) din Codul de procedură civilă. A contrario, a interpreta normele privind procedura necontencioasă în sensul limitării verificărilor la nivel formal ar însemna să se considere că instanţele au, în această materie, un rol administrativ şi nu un rol de control judiciar propriu-zis.

A confunda natura necontencioasă a procedurii cu inexistenţa unui control efectiv de legalitate echivalează cu negarea însăşi a sensului intervenţiei judiciare. Lipsa unui adversar nu exonerează instanţa de obligaţia de a verifica temeinic şi legal cererea. Dimpotrivă, tocmai pentru că nu există contradictorialitate, instanţa este singurul garant al legalităţii. Astfel, natura necontencioasă justifică un rol activ compensatoriu, nu o pasivitate formală.

Totodată, din art. 532 alin. (2) şi art. 533 din Codul de procedură civilă rezultă că intenţia legiuitorului este de a permite instanţelor să efectueze verificări extinse cu privire Ia legalitatea actelor juridice ce fac obiectul procedurii necontencioase, chiar dincolo de motivele invocate prin cerere sau ulterior, pe parcursul procedurii, cele două texte trebuind a fi analizate împreună, nu separat.

A interpreta procedura necontencioasă ca impunând doar un control formal, birocratic, înseamnă a evacua însăşi raţiunea pentru care legiuitorul a menţinut în mod deliberat intervenţia instanţei în procedura de constituire şi modificare a asociaţiilor şi fundaţiilor: aceea de a filtra actele printr-o garanţie judiciară a legalităţii, care acoperă nu doar forma, ci şi fondul normativ aplicabil.

Aşadar, caracterul graţios al procedurii nu înseamnă pasivitate juridică sau imposibilitatea instanţei de a observa şi de a înlătura nelegalităţile evidente, chiar de fond. Mai curând, acest caracter sugerează o procedură lipsită de contradicţie, dar nu şi de substanţă juridică. În acest sens, judecătorul nu este chemat să valideze voinţa părţilor, ci să o supună rigorilor legii, chiar dacă aceasta presupune examinarea materială a elementelor actului. VII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Prin Decizia nr. 19 din 13 noiembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 30 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 35 şi 95 din Legea nr. 69/2000, coroborate cu art. 6, 33 şi 35 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, precum şi cu art. 8 din Regulamentul privind organizarea Registrului asociaţiilor şi fundaţiilor, Registrului federaţiilor şi Registrului naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 954/2000, a stabilit că afilierea de noi membri ai unei fundaţii sportive reprezintă o modificare de act constitutiv sau, după caz, de statut, în sensul dispoziţiilor art. 33 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, iar drepturile ce rezultă din calitatea de membru sunt condiţionate de înscrierea în Registrul federaţiilor a modificării de statut constând în afilierea de noi membri.

La nivelul Curţii Constituţionale pot prezenta relevanţă deciziile nr. 892 din 16 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 20 noiembrie 2007, nr. 86 din 20 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 3 aprilie 2009, şi nr. 774 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 11 august 2009. VIII. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prioritar unei analize de fond a problemei de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în raport cu prevederile art. 514, coroborate cu cele ale art. 515 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.”

Procedând la verificarea legalităţii învestirii, în acord cu prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal învestită de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării deciziei în interesul legii, acesta făcând parte din categoria subiecţilor ce pot promova recurs în interesul legii.

Conform prevederilor art. 515 din Codul de procedură civilă: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.”

Textele legale menţionate anterior determină aria restrictivă a examinării pe care o efectuează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii şi stabilesc mecanismul, scopul şi condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept, această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti, dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.

Soluţiile diferite trebuie să rezulte din chiar conţinutul neclar al normei, susceptibil de interpretări diferite, de natură a conduce la concluzii contradictorii, în una şi aceeaşi situaţie juridică, şi nu din aplicări nuanţate ale normei raportat la aspecte factuale reţinute în mod particular în fiecare litigiu. Numai în aceste condiţii se justifică intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru a da o interpretare legii, asigurând aplicarea ei unitară.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată în vederea soluţionării prezentului recurs în interesul legii, rezultând din cuprinsul sesizării că problema de drept priveşte aplicarea dispoziţiilor generale privind procedura necontencioasă, respectiv a art. 527, 531 şi 535 din Codul de procedură civilă, în completarea dispoziţiilor speciale ale art. 8, 23, 33 şi 35 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, norme care ar fi primit o interpretare diferită a instanţelor de judecată sesizate cu soluţionarea cererilor având ca obiect înscrierea unui act juridic în registrul public al asociaţiilor şi fundaţiilor sau în registrul federaţiilor.

Autorul sesizării menţionează că s-ar fi conturat două orientări jurisprudenţiale cu privire la aplicarea prezumţiei de legalitate a actului juridic a cărui înscriere se solicită, în cadrul controlului formal de legalitate al actului în cauză, şi anume: unele instanţe ar aprecia că sunt ţinute de prezumţia de legalitate a actului juridic, prezumţie care nu poate fi răsturnată în cadrul procedurii necontencioase decât printr-o hotărâre judecătorească definitivă care consfinţeşte nulitatea actului, în timp ce alte instanţe, dimpotrivă, ar efectua un control de fond asupra legalităţii actului juridic supus înscrierii în registrul public, apreciind că există posibilitatea de a dispune verificări extensive cu privire la validitatea respectivului act, într-o manieră similară cu judecata în procedură contencioasă.

Din analiza jurisprudenţei anexate rezultă, în sens contrar premiselor reţinute prin sesizare, preocuparea unanimă a instanţelor – învestite de către persoanele citate ori care intervin, prin obiecţii asimilate, din perspectivă procesuală, unor apărări de fond, privind neîndeplinirea unor condiţii generale de validitate ale actului juridic, circumscrise unor cauze de nulitate condiţională, care nu produce efecte ipso jure – de a sublinia, fără echivoc, necesitatea încadrării în limitele judecăţii trasate de procedura necontencioasă, prin care nu se poate tranşa cu autoritate de lucru judecat un litigiu inter partes şi nici nu se poate realiza un control de fond asupra actului juridic supus înregistrării, respectiv asupra conformităţii acestuia în raport cu normele de drept substanţial, ci unul formal de legalitate, caracterizat de celeritate.

Totodată, nicio instanţă sesizată pe calea prevăzută de art. 532 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă cu critici privind nelegalitatea hotărârii adunării generale a asociaţilor ori a hotărârii consiliului director nu a apreciat că poate fi învestită, în acelaşi cadru procesual, şi cu soluţionarea unei cereri de anulare a acesteia pe cale incidentală, în sensul suprapunerii procedurii necontencioase cu procedura specială contencioasă prevăzută de dispoziţiile art. 23 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000.

Divergenţa de jurisprudenţă semnalată, în vederea soluţionării recursului în interesul legii, se referă la faptul că, într-o primă opinie (apreciată de titularul sesizării ca fiind cea corectă), instanţele motivează că, pentru a fi răsturnată prezumţia de legalitate a actului juridic, legea pretinde o hotărâre judecătorească prin care, în prealabil, instanţa să constate ori să anuleze actul juridic. Acest punct de vedere este exemplificat prin hotărâri judecătoreşti prin care instanţele au reţinut prezumţia de legalitate a unei hotărâri a adunării generale/a consiliului director, născută din aparenţa acesteia de validitate, şi care, în acest context, nu au analizat obiecţiile formulate de persoanele interesate privind caracterul nelegal sau nestatutar ce ar fi presupus un control jurisdicţional efectuat în temeiul art. 23 alin. (2) şi (3) din ordonanţă, incompatibil cu procedura necontencioasă.

În antiteză, sunt prezentate hotărâri judecătoreşti prin care instanţele au motivat că modul de înfiinţare a entităţilor asociative reglementate de Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 este supus principiului legalităţii în domeniul actelor juridice civile şi, prin urmare, nu sunt ţinute de prezumţia de legalitate a actului juridic supus înregistrării în registrul public, fiind îndrituite să efectueze un control de legalitate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 6, 8-12, 33 sau 35 din acest act normativ, din oficiu sau la cererea persoanelor interesate, asupra unor elemente precum: calitatea de reprezentant a persoanei care formulează cererea de înscriere a modificărilor, respectarea formelor prescrise de lege ad validitatem sau ad probationem, după caz, respectarea unor condiţii de publicitate şi cvorum prin raportare la statut şi la menţiunile actualizate din registrul public sub aspectul dovedirii voinţei liber exprimate a membrilor asocierii, conţinutul şi compatibilitatea actului juridic cu regulile de ordine publică din domeniul nulităţilor de plin drept.

Rezultă că problema de drept identificată prin sesizare se referă, în esenţă, la dificultatea demersului de a circumscrie adecvat întinderea controlului de legalitate efectuat de instanţă în cadrul procedurii necontencioase, de înscriere în registrele publice a actelor juridice, avându-se în vedere particularităţile Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000.

Prin Decizia privind examinarea recursului în interesul legii nr. 15 din 18 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 22 decembrie 2008, instanţa supremă a statuat că: „Necesitatea unui control din partea judecătorului asupra actului juridic prezentat de parte este o caracteristică importantă a procedurii necontencioase. Întinderea acestui control este variabilă de la un act la altul, iar verificarea actului şi omologarea acestuia de către judecător sunt necesare pentru ca el să producă efectele dorite de parte. Încredinţarea acestei sarcini judecătorului nu este întâmplătoare, ci, dimpotrivă, pe deplin justificată deoarece actele omologate de instanţa de judecată intră în circuitul civil.”

În cauză, se constată că interpretarea dispoziţiilor legale invocate în sesizare, respectiv cele cuprinse în art. 8, 33 şi 35 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, s-a realizat deja, astfel cum rezultă din examinarea jurisprudenţei recente a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie printr-o decizie pronunţată în cadrul mecanismelor de unificare jurisprudenţială, respectiv Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 19 din 13 noiembrie 2023, ale cărei dezlegări sunt obligatorii, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Prin considerentele juridice ale deciziei antereferite (paragrafele 56, 63-76 şi 89), de admitere a recursului în interesul legii, care, sprijinind dispozitivul, se bucură în egală măsură de autoritate de lucru judecat, normele legale ce constituie temeiul sesizării au fost anterior lămurite în legătură cu rolul judecătorului şi conţinutul controlului de legalitate efectuat de acesta, după cum urmează: ” Se poate constata că, printr-o reglementare esenţialmente similară, atât în cazul asociaţiilor, cât şi în cel al federaţiilor, dobândirea personalităţii juridice este imperativ condiţionată de înscrierea acestora în registrul anume destinat. Per a contrario, când această exigenţă legală rămâne neîndeplinită, personalitatea juridică nu s-ar putea dobândi, legiuitorul acordând o însemnătate deosebită acestei condiţii formale cu privire la care se poate considera, în ambianţa actualei reglementări, că posedă o veritabilă funcţie constitutivă (…). Analiza dispoziţiilor citate trimite la concluzia că legiuitorul a stabilit şi impus, în mod expres, ca actul constitutiv, respectiv statutul asociaţiilor (şi, în mod analog, cel al federaţiilor) să conţină elementele enumerate, pe care le-a considerat ca fiind de o ridicată însemnătate, legea precizând, totodată, că nerespectarea acestor cerinţe este sancţionată cu nulitatea absolută. Or, sub aspectul regimului său de invocare şi prin raportare la efectele ei, nulitatea absolută este cea mai consolidată şi puternică sancţiune, ea intervenind atunci când un act juridic a fost încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea lui valabilă, interesul asociat normelor juridice încălcate fiind, în mod obişnuit, unul public. Este util a remarca şi că prevederile art. 6 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 impun sancţiunea nulităţii în cazul absenţei din statut a oricăruia dintre elementele de conţinut pe care textul legal le menţionează, iar nu doar a unora dintre ele, ceea ce înseamnă – sau trebuie să însemne – că, în intenţia legii, fiecare dintre aceste elemente este de o importanţă egală cu a celorlalte. Prin urmare, în mod rezonabil, se poate presupune că, dacă s-ar fi considerat că importanţa unora dintre aceste elemente este mai mare decât a altora, s-ar fi prevăzut că sancţiunea nulităţii intervine doar în raport cu acestea. Or, cum legea nu recurge la o astfel de diferenţiere, este firesc a aprecia că însemnătatea lor este comparabilă, precum şi că, în chip logic, întregul lor regim juridic este, din perspectiva analizată, similar. (…) Deoarece, aşa cum s-a arătat deja prin cele ce preced, dobândirea personalităţii juridice este condiţionată de înscrierea în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor, respectiv al federaţiilor, iar încheierea statutului (actului constitutiv, anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 276/2020) reprezintă o etapă obligatorie în procedura de dobândire a personalităţii juridice, trebuie avut, de asemenea, în vedere şi că, potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, oricare dintre membrii asociaţi poate fi împuternicit pentru a formula o cerere de înscriere a asociaţiei (mutatis mutandis, a federaţiei) în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor (federaţiilor). Potrivit art. 7 alin. (2) lit. c) din acelaşi act normativ, cererea de înscriere se adresează instanţei judecătoreşti şi trebuie să fie însoţită inclusiv de «copii certificate pentru conformitate cu originalul ale actelor doveditoare ale identităţii membrilor asociaţi». Corelativ, art. 8 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că «judecătorul desemnat de preşedintele instanţei verifică legalitatea cererii şi a documentelor prevăzute la art. 7 alin. (2) şi dispune, prin încheiere, înscrierea asociaţiei în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor». Când, însă, cerinţele legale pentru constituirea asociaţiei nu sunt îndeplinite, iar înlăturarea neregularităţilor nu s-a făcut în termenul fixat de judecător, cererea de înscriere va fi respinsă, în acest sens fiind prevederile art. 10 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000. Cele de mai sus trimit la concluzia că legiuitorul acordă o atenţie deosebită elementelor de conţinut ale statutului şi, în genere, respectării tuturor cerinţelor legale privitoare la valabila constituire a unei asociaţii sau fundaţii, instituind o procedură judiciară, cu caracter necontencios, de verificare şi regularizare. Impunerea prin lege a unei asemenea proceduri, aflată sub controlul şi decizia unui judecător, iar nu a unei simple proceduri administrative nonjudiciare este, prin ea însăşi, îndeajuns de sugestivă cu privire la intenţia legiuitorului şi la însemnătatea acordată de acesta aspectelor privitoare la înfiinţarea unei asociaţii sau, în acelaşi spirit, a unei fundaţii sau federaţii. În ceea ce priveşte modificarea actului constitutiv sau a statutului unei asociaţii (mutatis mutandis, şi al unei federaţii), art. 33 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 prevede că aceasta «se face prin înscrierea modificării în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are sediul asociaţia, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 8-12». Corelativ, alin. (2) al aceluiaşi articol prevede, în prima lui teză, că «cererea de înscriere a modificării va fi însoţită de hotărârea adunării generale, iar, în cazul modificării sediului, de hotărârea consiliului director». Astfel cum se poate observa, legiuitorul impune pentru modificarea statutului asociaţiei (şi, în mod analog, şi a celui al federaţiei) o procedură care, în elementele ei fundamentale, este similară celei stabilite pentru situaţia în care se înfiinţează o astfel de persoană juridică. Similaritatea procedurii vizează nu doar, în plan substanţial, actele juridice care trebuie încheiate şi/sau depuse, ci şi procedura propriu-zisă de înregistrare, verificare şi soluţionare a cererii de modificare a statutului. Prin urmare, se poate afirma că impunerea, pentru modificarea statutului, a unei proceduri de aceeaşi natură, având aceleaşi caracteristici şi supusă aceloraşi exigenţe, devoalează şi evocă intenţia legiuitorului de a pretinde aceeaşi rigoare, inclusiv atunci când ceea ce se solicită este modificarea statutului (…). Dacă legiuitorul ar fi avut în intenţie ca, în cazul modificării anumitor elemente de conţinut ale statutului, să simplifice procedurile ori, în genere, condiţiile cerute pentru valabila efectuare a acestor modificări, ar fi stabilit, prin norme speciale şi derogatorii, care sunt situaţiile în care modificarea statutului poate fi realizată în alte condiţii, după cum ar fi prevăzut şi procedura de urmat în aceste situaţii. Întrucât, de lege lata, asemenea norme cu caracter derogatoriu lipsesc, interpretarea nu doar literală, ci şi sistematică a legii trimite la concluzia că orice modificare a unui element de conţinut al statutului dintre acelea prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 6 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 trebuie să respecte condiţiile şi procedurile stabilite pentru înfiinţarea asociaţiei (federaţiei) şi dobândirea de către aceasta a personalităţii juridice. (…) Din toate cele de mai sus rezultă că dobândirea calităţii de membru al unei federaţii sportive şi, prin consecinţă, a drepturilor ce rezultă din calitatea de membru (precum, spre exemplu, dreptul de a fi convocat şi de a vota în adunarea generală) nu se realizează de la momentul adoptării de către federaţie a hotărârii de afiliere, ci de la data înscrierii modificării actului constitutiv, respectiv a statutului în Registrul federaţiilor aflate la grefa tribunalului prevăzut de art. 35 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, fiind necesară, în mod corespunzător, parcurgerea procedurii prevăzute de art. 8-12 din acest act normativ.”

Totodată, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 892 din 16 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 20 noiembrie 2007, referitoare la constituţionalitatea art. 33 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, se reţine că „prevederea expresă a condiţiei depunerii hotărârii adunării generale sau a hotărârii consiliului director prin care s-a decis modificarea actului constitutiv sau a statutului asociaţiei odată cu cererea de înscriere a modificării în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi are sediul asociaţia constituie o garanţie a veridicităţii modificărilor aduse acestor acte. Hotărârea adunării generale, sau în cazul modificării sediului, hotărârea consiliului director atestă voinţa liber exprimată a organelor reprezentative ale asociaţiei şi constituie temeiul în care va fi operată modificarea survenită în actul constitutiv sau statut. Prin urmare, textul de lege criticat reprezintă tocmai o modalitate prin care legiuitorul a înţeles să protejeze asociaţia legal înfiinţată de eventualele «intruziuni» ale unor terţe persoane şi, indirect, să garanteze dreptul cetăţenilor de a se asocia liber în diverse forme de asociere.”

Examinând hotărârile judecătoreşti definitive ataşate sesizării, pronunţate ulterior dezlegărilor de principiu privind coordonatele controlului de legalitate, din cuprinsul Deciziei de recurs în interesul legii nr. 19/2023 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 30 ianuarie 2024), se observă că nu subzistă orientări jurisprudenţiale divergente şi instanţele au o abordare unitară a modalităţii în care poate fi combătută prezumţia de legalitate a actului juridic.

În cadrul primei orientări jurisprudenţiale, avându-se în vedere reperul temporal menţionat anterior, sunt prezentate trei decizii, şi anume două pronunţate de Tribunalul Bihor – Secţia I civilă, respectiv nr. 34/A/CC/2024 şi nr. 1/CC/A/2024, şi o decizie pronunţată de Tribunalul Brăila – Secţia I civilă, nr. 73/2024. Instanţele au reţinut, în motivarea soluţiei de respingere a cererii de înregistrare a modificărilor intervenite în actul constitutiv/statut, că analiza legalităţii şi temeiniciei cererii introductive se efectuează în limitele permise de procedura necontencioasă, însă indiferent dacă a existat sau nu o opoziţie manifestată printr-o cerere de anulare, instanţa sesizată trebuie să analizeze cererea în raport cu prevederile legale din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000, cu clauzele din statut/actul constitutiv şi lista/numărul membrilor din ultima formă modificată înregistrată în registrul public.

În sensul celei de-a doua orientări jurisprudenţiale este identificată o singură hotărâre, şi anume Decizia civilă nr. 349A/2024 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, prin care este confirmată soluţia primei instanţe, de respingere a cererii de înscriere a modificării aduse componenţei organelor de conducere ale federaţiei sportive, avându-se în vedere, de asemenea, dezlegările Deciziei de recurs în interesul legii nr. 19/2023 privind înregistrarea membrilor afiliaţi. Instanţa de apel motivează că, deşi legea a deschis persoanelor interesate, prin art. 23 din ordonanţă, posibilitatea de a ataca în instanţă hotărârile adoptate, judecătorul nu este împiedicat să efectueze verificări formale de legalitate, din oficiu sau la cererea persoanelor interesate.

Desigur, soluţiile pronunţate reflectă o aplicare nuanţată a dispoziţiilor legale raportat la aspectele factuale reţinute în mod particular în fiecare litigiu, fără a se putea însă identifica o soluţionare diferită a problemei de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea prezumţiei de legalitate a actului juridic, la care se referă obiectul sesizării pentru pronunţarea recursului în interesul legii.

Premisa declanşării mecanismului de unificare a practicii judiciare, reprezentat de recursul în interesul legii, constă în existenţa unei practici judiciare neunitare la momentul sesizării, cu tendinţe de perpetuare şi acutizare pe viitor, în lipsa unei intervenţii a instanţei supreme prin acest mijloc procedural. Prin urmare, absenţa dovezii unei asemenea divergenţe este sancţionată cu inadmisibilitatea sesizării, potrivit jurisprudenţei constante a instanţei supreme din cadrul acestui mecanism de unificare.

Concluzionând, se