Decizia nr. 14/2025 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 1072/1/2025 — recurs în interesul legii

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii este legal constituit în conformitate cu dispozițiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă raportat la art. 31 alin. (4) lit. a) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistratasistent Ileana Peligrad, desemnată pentru această cauză în conformitate cu dispozițiile art. 32 din Regulament.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror-șef al Secției judiciare Antonia Eleonora Constantin.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la următoarea problemă de drept: " În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 527, 531 și 535 din Codul de procedură civilă, coroborate cu prevederile art. 8, 23, 33 și 35 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, instanța efectuează un control formal de legalitate în procedura necontencioasă de înscriere a unui act juridic într-un registru public, fiind ținută de prezumția de legalitate a actului juridic a cărui înscriere se solicită, prezumție care nu poate să fie răsturnată decât printr-o hotărâre judecătorească definitivă care consfințește nulitatea actului, sau, dimpotrivă, instanța efectuează un control de fond asupra legalității actului juridic supus înscrierii, având posibilitatea să dispună verificări extensive cu privire la validitatea respectivului act, într-o manieră similară cu judecata în procedură contencioasă?".

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei s-au depus raportul întocmit și opinie juridică din partea Universității de Vest din Timișoara.

Președintele completului, doamna judecător Corina Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra admisibilității recursului în interesul legii.

Reprezentantul procurorului general a susținut că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, fiind depuse 11 hotărâri judecătorești în susținerea orientării jurisprudențiale potrivit căreia instanța de judecată, învestită cu o cerere necontencioasă, exercită doar controlul legalității formale/extrinseci a actului juridic pentru care se solicită înscrierea, respectiv 6 hotărâri judecătorești în sensul celei de-a doua orientări conform căreia instanța verifică atât respectarea condițiilor de formă ad validitatem, cât și respectarea condițiilor de fond în privința actului juridic supus înscrierii.

Astfel, contrar celor susținute prin raportul întocmit, există hotărâri divergente, iar referitor la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - completul pentru soluționarea recursului în interesul Legii nr. 19/2023, aceasta a recentrat rolul și importanța publicității, însă nu a abordat întinderea controlului judiciar, obiectul prezentului recurs în interesul legii vizând o chestiune distinctă.

Totodată, dezlegarea pe fond a problemei de drept deduse judecății este utilă pentru viața societară a persoanei juridice, divergența jurisprudențială subliniind o nevoie strigentă de clarificare a întinderii controlului judecătoresc în procedura necontencioasă de înscriere într-un registru public a actelor juridice referitoare la asociații și fundații.

Președintele completului, doamna judecător Corina Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra admisibilității recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii

Art. 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: " Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești." II. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Sesizarea s-a făcut de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, atașându-se documentația constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării

Codul de procedură civilă " Art. 527. - Cererile pentru soluționarea cărora este nevoie de intervenția instanței, fără însă a se urmări stabilirea unui drept potrivnic față de o altă persoană, precum sunt cele privitoare la darea autorizațiilor judecătorești sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare, sunt supuse dispozițiilor prezentei cărți." " Art. 531. - Dacă cererea, prin însuși cuprinsul ei ori prin obiecțiile ridicate de persoanele citate sau care intervin, prezintă caracter contencios, instanța o va respinge." " Art. 535. - Încheierile pronunțate în procedura necontencioasă nu au autoritatea lucrului judecat."

Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 246/2005, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 " Art. 8. - (1) Asociația devine persoană juridică din momentul înscrierii ei în Registrul asociațiilor și fundațiilor. (2) În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere și a documentelor prevăzute la art. 7 alin. (2) judecătorul desemnat de președintele instanței verifică legalitatea acestora și dispune, prin încheiere, înscrierea asociației în Registrul asociațiilor și fundațiilor. (2 1 ) În cadrul procedurii de verificare a legalității cererii de înscriere și a documentelor prevăzute la art. 7 alin. (2), judecătorul desemnat de președintele instanței verifică respectarea dispozițiilor art. 7 alin. (3) și poate dispune, prin încheiere motivată, înscrierea asociației în Registrul asociațiilor și fundațiilor, chiar dacă există un refuz motivat al Ministerului Justiției de a elibera dovada disponibilității denumirii, pe care îl apreciază ca neîntemeiat. (3) Odată cu efectuarea înscrierii, încheierea prin care s-a dispus înscrierea se comunică din oficiu, pentru evidența fiscală, organului financiar local în a cărui rază teritorială se află sediul asociației, cu menționarea numărului de înscriere în Registrul asociațiilor și fundațiilor." " Art. 23. - (1) Hotărârile luate de adunarea generală în limitele legii și ale statutului sunt obligatorii chiar și pentru membrii asociați care nu au luat parte la adunarea generală sau au votat împotrivă. (2) Hotărârile adunării generale, contrare legii sau dispozițiilor cuprinse în statut, pot fi atacate în justiție de către oricare dintre membrii asociați care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat împotrivă și au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de ședință, în termen de 15 zile de la data când au luat cunoștință despre hotărâre sau de la data când a avut loc ședința, după caz. (3) Cererea de anulare se soluționează în camera de consiliu de către judecătoria în circumscripția căreia asociația își are sediul. Hotărârea instanței este supusă numai apelului." " Art. 33. - (1) Modificarea statutului asociației se face prin înscrierea modificării în Registrul asociațiilor și fundațiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripție își are sediul asociația, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 8-12. (2) Cererea de înscriere a modificării va fi însoțită de hotărârea adunării generale, iar în cazul modificării sediului, de hotărârea consiliului director. Hotărârile se depun în copie certificată pentru conformitate cu originalul de persoana sau persoanele împuternicite prin hotărârea adunării generale sau, după caz, a consiliului director să desfășoare procedura de înregistrare a modificării. (3) Despre schimbarea sediului se va face mențiune, dacă este cazul, atât în Registrul asociațiilor și fundațiilor aflat la grefa judecătoriei vechiului sediu, cât și în cel aflat la grefa judecătoriei noului sediu. În acest scop, o copie a încheierii prin care s-a dispus schimbarea sediului va fi comunicată din oficiu judecătoriei în circumscripția căreia asociația urmează să-și aibă noul sediu." " Art. 35. - (1) Două sau mai multe asociații sau fundații se pot constitui în federație. (2) Federațiile dobândesc personalitate juridică proprie și funcționează în condițiile prevăzute de prezenta ordonanță pentru asociațiile fără scop patrimonial, condiții care li se aplică în mod corespunzător, cu excepțiile stabilite în prezentul capitol. (3) Cererea de înscriere se soluționează de tribunalul în circumscripția căruia federația urmează să își aibă sediul." IV. Orientările jurisprudențiale divergente

Într-o primă orientare s-a apreciat că instanța de judecată învestită cu o cerere necontencioasă având ca obiect înscrierea unui act juridic într-un registru public exercită doar controlul legalității formale/extrinseci a actului juridic pentru care se solicită înscrierea; mai precis, instanța verifică doar regularitatea formală a actului și a celorlalte documente care susțin cererea de înscriere.

Astfel, controlul pe fond asupra legalității actului juridic supus înscrierii într-un registru public nu intră în sfera învestirii instanței în procedura necontencioasă, nefiind admisă posibilitatea ca instanța să dispună verificări extensive cu privire la validitatea respectivului act, într-o manieră similară cu judecata în procedură contencioasă.

Instanțele care s-au raliat acestei orientări jurisprudențiale au pornit de la premisa că, potrivit dispozițiilor art. 527, 531 și 535 din Codul de procedură civilă, coroborate cu dispozițiile art. 8, 23, 33 și 35 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, controlul de legalitate formală specific procedurii necontencioase de înscriere a unui act juridic într-un registru public (precum cea având drept obiect o înscriere în Registrul asociațiilor, fundațiilor sau federațiilor) presupune ca instanța să respecte prezumția de legalitate a actului juridic pe care se întemeiază cererea de înscriere (spre exemplu, o hotărâre a adunării generale), care nu poate fi eficient răsturnată decât printr-o hotărâre judecătorească definitivă care consfințește nulitatea actului.

În cea de-a doua orientare s-a apreciat că instanța de judecată învestită cu o cerere necontencioasă având ca obiect înscrierea unui act juridic într-un registru public exercită și controlul legalității actului juridic pentru care se solicită înscrierea, chiar dacă îi acordă o prezumție relativă de legalitate.

Controlul pe fond asupra legalității actului juridic supus înscrierii într-un registru public intră în sfera învestirii instanței în procedura necontencioasă, pe această linie de raționament fiind în mod evident admisă posibilitatea ca instanța să dispună verificări extensive cu privire la legalitatea respectivului act.

Instanțele care s-au raliat acestei orientări jurisprudențiale au pornit de la premisa că, potrivit cadrului normativ aplicabil în materie, prezumția de legalitate a actului juridic pentru care se solicită înscrierea într-un registru public nu trebuie răsturnată în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă care consfințește nulitatea actului. V. Opinia titularului sesizării

Prin sesizarea formulată s-a arătat că soluțiile jurisprudențiale corecte sunt cele care consfințesc controlul formal de legalitate în procedura, esențialmente necontencioasă, de înscriere în registrul public a actelor juridice referitoare la formele asociative organizate sub auspiciile Ordonanței Guvernului nr. 26/2000.

Astfel, în cadrul procedurii necontencioase, rolul instanței învestite cu o cerere de înscriere a unor acte juridice într-un registru public va fi strict limitat la verificarea îndeplinirii exigențelor legale formale pentru admiterea cererii, în raport cu principiul celerității procedurii și al prezumției de legalitate care însoțește actele juridice.

Practica de extindere nejustificată a controlului de legalitate la aspecte ce țin de fondul actului juridic în cadrul procedurii necontencioase, grațioase, antrenează impunerea asupra părților care solicită înscrierea actului într-un registru public a unei sarcini probatorii excesive, care este vădit incompatibilă cu natura procedurii. Mai mult, se poate observa cum această sarcină probatorie excesivă atinge în unele cazuri pragul unei veritabile probatio diabolica.

În situația concretă a înscrierii actelor juridice ale asociațiilor și fundațiilor într-un registru public, instanța este ținută de efectuarea unor verificări sumare, care să privească, spre exemplu, existența și validitatea declarațiilor pe propria răspundere, precum și a altor documente justificative prevăzute expres de lege. Însă dincolo de aceste verificări sumare, solicitarea dovezii inexistenței unor vicii de consimțământ subtile, a dovezii privind respectarea strictă a normelor legale și statutare referitoare la dreptul fiecăruia dintre membrii asociației de a participa la adunarea generală și de a-și exprima votul în respectiva adunare ori a dovezii inexistenței unei cauze ilicite sau imorale care afectează validitatea actului juridic poate fi apreciată ca reprezentând o sarcină probatorie disproporționată pentru solicitanții înscrierii, iar în unele situații incompatibilă cu rațiunea prezumțiilor legale relative și mecanismul acestor prezumții.

Procedura necontencioasă (sau grațioasă), caracterizată prin celeritate și absența unei contradictorialități depline, nu este structurată pentru a permite administrarea unor probe complexe. În cazul unui conflict care tinde la invalidarea actului juridic, dispozițiile Codului de procedură civilă permit tranșarea conflictului respectiv în procedură contencioasă, însă legea nu permite suprapunerea procedurii necontencioase cu procedura contencioasă.

Nu în ultimul rând, principiul de drept roman favor negotii dobândește o relevanță particulară pentru instanțele de judecată învestite cu cereri de înscriere într-un registru public a actelor juridice care emană de la diverse entități fără scop lucrativ. Acest pilon fundamental al dreptului civil și asociativ impune interpretarea actelor juridice în sensul în care acestea produc efectele vizate și reglează eficient raporturile dintre subiecții de drept, iar nu în sensul în care acestea nu produc niciun efect și, astfel, raporturile dintre subiecții de drept rămân blocate într-o situație indezirabilă de statu-quo.

Așadar, principiul favor negotii imprimă prezumția de validitate a actelor juridice; pe cale de consecință, sancțiunea nulității actelor juridice apare ca fiind o situație de excepție, ceea ce atrage aplicabilitatea unui alt principiu de drept roman, și anume exceptio est strictissimae interpretationis.

În contextul procedurii de înscriere a actelor juridice într-un registru public, principiul favor negotii pledează pentru o limitare a controlului la aspectele formale, întrucât o analiză extinsă a validității intrinseci ar putea conduce la o tergiversare sine die a cererii de înscriere, ceea ce contravine tendinței generale de a se facilita constituirea și funcționarea, în condițiile legii și statutelor, a persoanelor juridice de drept privat fără scop patrimonial, precum asociațiile, fundațiile și federațiile.

Este indiscutabilă necesitatea de asigurare a securității juridice și a celerității în constituirea și funcționarea entităților fără scop lucrativ, multe dintre ele având un rol important în viața socială, iar un proces de înregistrare anevoios și incert al actelor care emană de la acestea le-ar afecta funcționarea normală. De aceea, controlul formal de legalitate asigură un just echilibru între imperativul efectuării de verificări judiciare asupra activităților acestor organizații, pe de o parte, și nevoia derulării în condiții optime a respectivelor activități, pe de altă parte.

Impunerea unui control de fond exhaustiv pentru înscrierea unui act juridic într-un registru public generează o complexitate ridicată și o durată nejustificată pentru o procedură care, prin esența sa, ar trebui să fie simplă, rapidă și eficientă. Eventualele vicii de fond ale actului juridic pot fi invocate și analizate în cadrul unei acțiuni în anulare sau în constatarea nulității absolute, exercitabilă în condițiile art. 23 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, fără a se bloca mecanismul operativ al înregistrării.

Dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 prevăd o serie de documente care trebuie depuse pentru înscriere și condiții formale specifice care trebuie îndeplinite. Rolul instanței în procedura necontencioasă este de a verifica existența acestor documente și îndeplinirea cerințelor formale, fără a statua asupra validității intrinseci a actului. O interpretare contrară ar exceda intenției legiuitorului și ar crea o suprapunere nejustificată, neavenită și nepermisă de lege cu acțiunea în anulare sau, după caz, în constatarea nulității absolute. Evitarea acestei suprapuneri previne substituirea procedurii necontencioase cu procedura contencioasă, practică contrară dispozițiilor art. 531 din Codul de procedură civilă.

De aceea, instanțele de judecată sunt ținute, în procedura de înregistrare a actelor juridice ale asociațiilor și fundațiilor, să se limiteze strict la controlul formal de legalitate al documentelor prezentate, fiind de punctat că fiecare act juridic a cărui înscriere se solicită beneficiază de prezumția de legalitate, instituită pentru a asigura stabilitatea raporturilor juridice în societate. Răsturnarea acestei prezumții nu se poate realiza decât prin intermediul unei acțiuni în justiție distincte, în procedură contencioasă, cu respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil, contradictorialitatea și egalitatea armelor. VI. Opinia specialiștilor

La nivelul Universității de Vest din Timișoara - Facultatea de Drept s-au conturat două orientări în ceea ce privește problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii.

Astfel, în opinia prof. univ. dr. Claudia Roșu, conf. univ. dr. Florina Popa, conf. univ. dr. Florin I. Mangu și a lect. univ. dr. Codruța Guzei-Mangu, corectă este interpretarea conform căreia controlul instanței de judecată se restrânge la aspectele formale de verificare a unui act juridic prin care se solicită înscrierea într-un registru public.

Astfel, în cadrul procedurii necontencioase, rolul instanței învestite cu o cerere de înscriere a unor acte juridice într-un registru public va fi limitat la verificarea îndeplinirii cerințelor legale formale pentru admiterea cererii, pentru respectarea principiului celerității procedurii și a prezumției de legalitate care însoțește actele juridice.

Cel care apreciază că actul juridic, de exemplu, o hotărâre de modificare a actelor constitutive, nu respectă exigențele legale se poate adresa instanței de judecată contencioase pentru anularea respectivului act. În cadrul acelui litigiu instanța de judecată este îndreptățită să efectueze un control aprofundat asupra actului suspus controlului, iar nu în procedura necontencioasă.

Aceeași idee, respectiv cea a exercitării de către instanța de judecată a unui control formal de legalitate, iar nu a unuia de fond, este reflectată și de termenul scurt în care legiuitorul apreciază că instanța de judecată ar putea să realizeze controlul de legalitate cu privire la cererea de înscriere și documentele prevăzute la art. 7 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000.

Astfel, potrivit art. 8 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, "În termen de 3 zile de la depunerea cererii de înscriere și a documentelor prevăzute la art. 7 alin. (2) judecătorul desemnat de președintele instanței verifică legalitatea acestora și dispune, prin încheiere, înscrierea asociației în Registrul asociațiilor și fundațiilor". Durata scurtă a acestui termen arată faptul că legiuitorul a prefigurat ca acest proces să fie unul rapid și eficient, pentru ca principiul celerității, specific procedurii necontencioase, să fie asigurat.

În consecință, dispozițiile art. 527 și următoarele din Codul de procedură civilă definesc caracterul necontencios al procedurii de înscriere într-un registru public a actelor care emană de la asociații și fundații.

Într-o a doua opinie, cea a drd. Sergiu Căileanu, asist. univ. dr. Cătălin Lungănașu, cadru didactic asociat Bogdan Dumitrache, conf. univ. dr. Lavinia Tec și conf. univ. dr. Alin Speriusi Vlav, s-a apreciat că instanța de judecată învestită cu o cerere necontencioasă de înscriere a unui act juridic într-un registru public exercită și controlul legalității substanțiale/intrinseci actului juridic, chiar dacă îi acordă o prezumție relativă de legalitate; instanța verifică și aspectele de formă ad validitatem, precum și respectarea condițiilor de fond în privința actului juridic supus înscrierii.

Pornind de la dispozițiile art. 532 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în procedura necontencioasă, instanța trebuie să exercite un rol activ accentuat tocmai pentru că nu există un pârât față de care să se pretindă un drept și, corelativ, nu există partea procesuală care să își facă apărarea. Astfel, în norma amintită legiuitorul precizează în mod expres faptul că instanța poate dispune orice măsuri utile cauzei. Cu alte cuvinte, nu doar că nu se face vreo diferență între așa-zisul control formal și controlul de fond, ci, aplicând interpretarea gramaticală asupra art. 532 alin. (2) din Codul de procedură civilă, rezultă că intenția legiuitorului este în sensul că instanța poate face verificări extinse asupra actelor juridice care fac obiectul cererii, dacă le apreciază ca fiind utile.

Transpusă în materia asociațiilor și fundațiilor reglementate de Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, dispoziția procesuală presupune că petentă este persoana juridică și, de principiu, alte persoane nu participă la judecată. Or, aceasta înseamnă că, atâta vreme cât litigiul rămâne unul necontencios, instanța este ținută a face toate verificările în exercitarea rolului său activ potrivit art. 532 alin. (2) din Codul de procedură civilă. A contrario, a interpreta normele privind procedura necontencioasă în sensul limitării verificărilor la nivel formal ar însemna să se considere că instanțele au, în această materie, un rol administrativ și nu un rol de control judiciar propriu-zis.

A confunda natura necontencioasă a procedurii cu inexistența unui control efectiv de legalitate echivalează cu negarea însăși a sensului intervenției judiciare. Lipsa unui adversar nu exonerează instanța de obligația de a verifica temeinic și legal cererea. Dimpotrivă, tocmai pentru că nu există contradictorialitate, instanța este singurul garant al legalității. Astfel, natura necontencioasă justifică un rol activ compensatoriu, nu o pasivitate formală.

Totodată, din art. 532 alin. (2) și art. 533 din Codul de procedură civilă rezultă că intenția legiuitorului este de a permite instanțelor să efectueze verificări extinse cu privire Ia legalitatea actelor juridice ce fac obiectul procedurii necontencioase, chiar dincolo de motivele invocate prin cerere sau ulterior, pe parcursul procedurii, cele două texte trebuind a fi analizate împreună, nu separat.

A interpreta procedura necontencioasă ca impunând doar un control formal, birocratic, înseamnă a evacua însăși rațiunea pentru care legiuitorul a menținut în mod deliberat intervenția instanței în procedura de constituire și modificare a asociațiilor și fundațiilor: aceea de a filtra actele printr-o garanție judiciară a legalității, care acoperă nu doar forma, ci și fondul normativ aplicabil.

Așadar, caracterul grațios al procedurii nu înseamnă pasivitate juridică sau imposibilitatea instanței de a observa și de a înlătura nelegalitățile evidente, chiar de fond. Mai curând, acest caracter sugerează o procedură lipsită de contradicție, dar nu și de substanță juridică. În acest sens, judecătorul nu este chemat să valideze voința părților, ci să o supună rigorilor legii, chiar dacă aceasta presupune examinarea materială a elementelor actului. VII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale

Prin Decizia nr. 19 din 13 noiembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 30 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 35 și 95 din Legea nr. 69/2000, coroborate cu art. 6, 33 și 35 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, precum și cu art. 8 din Regulamentul privind organizarea Registrului asociațiilor și fundațiilor, Registrului federațiilor și Registrului național al persoanelor juridice fără scop patrimonial, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 954/2000, a stabilit că afilierea de noi membri ai unei fundații sportive reprezintă o modificare de act constitutiv sau, după caz, de statut, în sensul dispozițiilor art. 33 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, iar drepturile ce rezultă din calitatea de membru sunt condiționate de înscrierea în Registrul federațiilor a modificării de statut constând în afilierea de noi membri.

La nivelul Curții Constituționale pot prezenta relevanță deciziile nr. 892 din 16 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 20 noiembrie 2007, nr. 86 din 20 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 3 aprilie 2009, și nr. 774 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 558 din 11 august 2009. VIII. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnați, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție

Prioritar unei analize de fond a problemei de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea îndeplinirii condițiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în raport cu prevederile art. 514, coroborate cu cele ale art. 515 din Codul de procedură civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: "Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești."

Procedând la verificarea legalității învestirii, în acord cu prevederile art. 514 din Codul de procedură civilă, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal învestită de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării deciziei în interesul legii, acesta făcând parte din categoria subiecților ce pot promova recurs în interesul legii.

Conform prevederilor art. 515 din Codul de procedură civilă: "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii."

Textele legale menționate anterior determină aria restrictivă a examinării pe care o efectuează Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii și stabilesc mecanismul, scopul și condițiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept, această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești, dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive, iar hotărârile judecătorești să fie anexate cererii.

Soluțiile diferite trebuie să rezulte din chiar conținutul neclar al normei, susceptibil de interpretări diferite, de natură a conduce la concluzii contradictorii, în una și aceeași situație juridică, și nu din aplicări nuanțate ale normei raportat la aspecte factuale reținute în mod particular în fiecare litigiu. Numai în aceste condiții se justifică intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a da o interpretare legii, asigurând aplicarea ei unitară.

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată în vederea soluționării prezentului recurs în interesul legii, rezultând din cuprinsul sesizării că problema de drept privește aplicarea dispozițiilor generale privind procedura necontencioasă, respectiv a art. 527, 531 și 535 din Codul de procedură civilă, în completarea dispozițiilor speciale ale art. 8, 23, 33 și 35 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, norme care ar fi primit o interpretare diferită a instanțelor de judecată sesizate cu soluționarea cererilor având ca obiect înscrierea unui act juridic în registrul public al asociațiilor și fundațiilor sau în registrul federațiilor.

Autorul sesizării menționează că s-ar fi conturat două orientări jurisprudențiale cu privire la aplicarea prezumției de legalitate a actului juridic a cărui înscriere se solicită, în cadrul controlului formal de legalitate al actului în cauză, și anume: unele instanțe ar aprecia că sunt ținute de prezumția de legalitate a actului juridic, prezumție care nu poate fi răsturnată în cadrul procedurii necontencioase decât printr-o hotărâre judecătorească definitivă care consfințește nulitatea actului, în timp ce alte instanțe, dimpotrivă, ar efectua un control de fond asupra legalității actului juridic supus înscrierii în registrul public, apreciind că există posibilitatea de a dispune verificări extensive cu privire la validitatea respectivului act, într-o manieră similară cu judecata în procedură contencioasă.

Din analiza jurisprudenței anexate rezultă, în sens contrar premiselor reținute prin sesizare, preocuparea unanimă a instanțelor - învestite de către persoanele citate ori care intervin, prin obiecții asimilate, din perspectivă procesuală, unor apărări de fond, privind neîndeplinirea unor condiții generale de validitate ale actului juridic, circumscrise unor cauze de nulitate condițională, care nu produce efecte ipso jure - de a sublinia, fără echivoc, necesitatea încadrării în limitele judecății trasate de procedura necontencioasă, prin care nu se poate tranșa cu autoritate de lucru judecat un litigiu inter partes și nici nu se poate realiza un control de fond asupra actului juridic supus înregistrării, respectiv asupra conformității acestuia în raport cu normele de drept substanțial, ci unul formal de legalitate, caracterizat de celeritate.

Totodată, nicio instanță sesizată pe calea prevăzută de art. 532 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă cu critici privind nelegalitatea hotărârii adunării generale a asociaților ori a hotărârii consiliului director nu a apreciat că poate fi învestită, în același cadru procesual, și cu soluționarea unei cereri de anulare a acesteia pe cale incidentală, în sensul suprapunerii procedurii necontencioase cu procedura specială contencioasă prevăzută de dispozițiile art. 23 alin. (2) și (3) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000.

Divergența de jurisprudență semnalată, în vederea soluționării recursului în interesul legii, se referă la faptul că, într-o primă opinie (apreciată de titularul sesizării ca fiind cea corectă), instanțele motivează că, pentru a fi răsturnată prezumția de legalitate a actului juridic, legea pretinde o hotărâre judecătorească prin care, în prealabil, instanța să constate ori să anuleze actul juridic. Acest punct de vedere este exemplificat prin hotărâri judecătorești prin care instanțele au reținut prezumția de legalitate a unei hotărâri a adunării generale/a consiliului director, născută din aparența acesteia de validitate, și care, în acest context, nu au analizat obiecțiile formulate de persoanele interesate privind caracterul nelegal sau nestatutar ce ar fi presupus un control jurisdicțional efectuat în temeiul art. 23 alin. (2) și (3) din ordonanță, incompatibil cu procedura necontencioasă.

În antiteză, sunt prezentate hotărâri judecătorești prin care instanțele au motivat că modul de înființare a entităților asociative reglementate de Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 este supus principiului legalității în domeniul actelor juridice civile și, prin urmare, nu sunt ținute de prezumția de legalitate a actului juridic supus înregistrării în registrul public, fiind îndrituite să efectueze un control de legalitate, astfel cum prevăd dispozițiile art. 6, 8-12, 33 sau 35 din acest act normativ, din oficiu sau la cererea persoanelor interesate, asupra unor elemente precum: calitatea de reprezentant a persoanei care formulează cererea de înscriere a modificărilor, respectarea formelor prescrise de lege ad validitatem sau ad probationem, după caz, respectarea unor condiții de publicitate și cvorum prin raportare la statut și la mențiunile actualizate din registrul public sub aspectul dovedirii voinței liber exprimate a membrilor asocierii, conținutul și compatibilitatea actului juridic cu regulile de ordine publică din domeniul nulităților de plin drept.

Rezultă că problema de drept identificată prin sesizare se referă, în esență, la dificultatea demersului de a circumscrie adecvat întinderea controlului de legalitate efectuat de instanță în cadrul procedurii necontencioase, de înscriere în registrele publice a actelor juridice, avându-se în vedere particularitățile Ordonanței Guvernului nr. 26/2000.

Prin Decizia privind examinarea recursului în interesul legii nr. 15 din 18 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 866 din 22 decembrie 2008, instanța supremă a statuat că: "Necesitatea unui control din partea judecătorului asupra actului juridic prezentat de parte este o caracteristică importantă a procedurii necontencioase. Întinderea acestui control este variabilă de la un act la altul, iar verificarea actului și omologarea acestuia de către judecător sunt necesare pentru ca el să producă efectele dorite de parte. Încredințarea acestei sarcini judecătorului nu este întâmplătoare, ci, dimpotrivă, pe deplin justificată deoarece actele omologate de instanța de judecată intră în circuitul civil."

În cauză, se constată că interpretarea dispozițiilor legale invocate în sesizare, respectiv cele cuprinse în art. 8, 33 și 35 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, s-a realizat deja, astfel cum rezultă din examinarea jurisprudenței recente a Înaltei Curți de Casație și Justiție printr-o decizie pronunțată în cadrul mecanismelor de unificare jurisprudențială, respectiv Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 19 din 13 noiembrie 2023, ale cărei dezlegări sunt obligatorii, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Prin considerentele juridice ale deciziei antereferite (paragrafele 56, 63-76 și 89), de admitere a recursului în interesul legii, care, sprijinind dispozitivul, se bucură în egală măsură de autoritate de lucru judecat, normele legale ce constituie temeiul sesizării au fost anterior lămurite în legătură cu rolul judecătorului și conținutul controlului de legalitate efectuat de acesta, după cum urmează: " Se poate constata că, printr-o reglementare esențialmente similară, atât în cazul asociațiilor, cât și în cel al federațiilor, dobândirea personalității juridice este imperativ condiționată de înscrierea acestora în registrul anume destinat. Per a contrario, când această exigență legală rămâne neîndeplinită, personalitatea juridică nu s-ar putea dobândi, legiuitorul acordând o însemnătate deosebită acestei condiții formale cu privire la care se poate considera, în ambianța actualei reglementări, că posedă o veritabilă funcție constitutivă (...). Analiza dispozițiilor citate trimite la concluzia că legiuitorul a stabilit și impus, în mod expres, ca actul constitutiv, respectiv statutul asociațiilor (și, în mod analog, cel al federațiilor) să conțină elementele enumerate, pe care le-a considerat ca fiind de o ridicată însemnătate, legea precizând, totodată, că nerespectarea acestor cerințe este sancționată cu nulitatea absolută. Or, sub aspectul regimului său de invocare și prin raportare la efectele ei, nulitatea absolută este cea mai consolidată și puternică sancțiune, ea intervenind atunci când un act juridic a fost încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea lui valabilă, interesul asociat normelor juridice încălcate fiind, în mod obișnuit, unul public. Este util a remarca și că prevederile art. 6 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 impun sancțiunea nulității în cazul absenței din statut a oricăruia dintre elementele de conținut pe care textul legal le menționează, iar nu doar a unora dintre ele, ceea ce înseamnă - sau trebuie să însemne - că, în intenția legii, fiecare dintre aceste elemente este de o importanță egală cu a celorlalte. Prin urmare, în mod rezonabil, se poate presupune că, dacă s-ar fi considerat că importanța unora dintre aceste elemente este mai mare decât a altora, s-ar fi prevăzut că sancțiunea nulității intervine doar în raport cu acestea. Or, cum legea nu recurge la o astfel de diferențiere, este firesc a aprecia că însemnătatea lor este comparabilă, precum și că, în chip logic, întregul lor regim juridic este, din perspectiva analizată, similar. (...) Deoarece, așa cum s-a arătat deja prin cele ce preced, dobândirea personalității juridice este condiționată de înscrierea în Registrul asociațiilor și fundațiilor, respectiv al federațiilor, iar încheierea statutului (actului constitutiv, anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 276/2020) reprezintă o etapă obligatorie în procedura de dobândire a personalității juridice, trebuie avut, de asemenea, în vedere și că, potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, oricare dintre membrii asociați poate fi împuternicit pentru a formula o cerere de înscriere a asociației (mutatis mutandis, a federației) în registrul asociațiilor și fundațiilor (federațiilor). Potrivit art. 7 alin. (2) lit. c) din același act normativ, cererea de înscriere se adresează instanței judecătorești și trebuie să fie însoțită inclusiv de «copii certificate pentru conformitate cu originalul ale actelor doveditoare ale identității membrilor asociați». Corelativ, art. 8 alin. (2) din același act normativ prevede că «judecătorul desemnat de președintele instanței verifică legalitatea cererii și a documentelor prevăzute la art. 7 alin. (2) și dispune, prin încheiere, înscrierea asociației în Registrul asociațiilor și fundațiilor». Când, însă, cerințele legale pentru constituirea asociației nu sunt îndeplinite, iar înlăturarea neregularităților nu s-a făcut în termenul fixat de judecător, cererea de înscriere va fi respinsă, în acest sens fiind prevederile art. 10 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000. Cele de mai sus trimit la concluzia că legiuitorul acordă o atenție deosebită elementelor de conținut ale statutului și, în genere, respectării tuturor cerințelor legale privitoare la valabila constituire a unei asociații sau fundații, instituind o procedură judiciară, cu caracter necontencios, de verificare și regularizare. Impunerea prin lege a unei asemenea proceduri, aflată sub controlul și decizia unui judecător, iar nu a unei simple proceduri administrative nonjudiciare este, prin ea însăși, îndeajuns de sugestivă cu privire la intenția legiuitorului și la însemnătatea acordată de acesta aspectelor privitoare la înființarea unei asociații sau, în același spirit, a unei fundații sau federații. În ceea ce privește modificarea actului constitutiv sau a statutului unei asociații (mutatis mutandis, și al unei federații), art. 33 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 prevede că aceasta «se face prin înscrierea modificării în Registrul asociațiilor și fundațiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripție își are sediul asociația, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 8-12». Corelativ, alin. (2) al aceluiași articol prevede, în prima lui teză, că «cererea de înscriere a modificării va fi însoțită de hotărârea adunării generale, iar, în cazul modificării sediului, de hotărârea consiliului director». Astfel cum se poate observa, legiuitorul impune pentru modificarea statutului asociației (și, în mod analog, și a celui al federației) o procedură care, în elementele ei fundamentale, este similară celei stabilite pentru situația în care se înființează o astfel de persoană juridică. Similaritatea procedurii vizează nu doar, în plan substanțial, actele juridice care trebuie încheiate și/sau depuse, ci și procedura propriu-zisă de înregistrare, verificare și soluționare a cererii de modificare a statutului. Prin urmare, se poate afirma că impunerea, pentru modificarea statutului, a unei proceduri de aceeași natură, având aceleași caracteristici și supusă acelorași exigențe, devoalează și evocă intenția legiuitorului de a pretinde aceeași rigoare, inclusiv atunci când ceea ce se solicită este modificarea statutului (...). Dacă legiuitorul ar fi avut în intenție ca, în cazul modificării anumitor elemente de conținut ale statutului, să simplifice procedurile ori, în genere, condițiile cerute pentru valabila efectuare a acestor modificări, ar fi stabilit, prin norme speciale și derogatorii, care sunt situațiile în care modificarea statutului poate fi realizată în alte condiții, după cum ar fi prevăzut și procedura de urmat în aceste situații. Întrucât, de lege lata, asemenea norme cu caracter derogatoriu lipsesc, interpretarea nu doar literală, ci și sistematică a legii trimite la concluzia că orice modificare a unui element de conținut al statutului dintre acelea prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 6 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 trebuie să respecte condițiile și procedurile stabilite pentru înființarea asociației (federației) și dobândirea de către aceasta a personalității juridice. (...) Din toate cele de mai sus rezultă că dobândirea calității de membru al unei federații sportive și, prin consecință, a drepturilor ce rezultă din calitatea de membru (precum, spre exemplu, dreptul de a fi convocat și de a vota în adunarea generală) nu se realizează de la momentul adoptării de către federație a hotărârii de afiliere, ci de la data înscrierii modificării actului constitutiv, respectiv a statutului în Registrul federațiilor aflate la grefa tribunalului prevăzut de art. 35 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, fiind necesară, în mod corespunzător, parcurgerea procedurii prevăzute de art. 8-12 din acest act normativ."

Totodată, prin Decizia Curții Constituționale nr. 892 din 16 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 20 noiembrie 2007, referitoare la constituționalitatea art. 33 din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, se reține că "prevederea expresă a condiției depunerii hotărârii adunării generale sau a hotărârii consiliului director prin care s-a decis modificarea actului constitutiv sau a statutului asociației odată cu cererea de înscriere a modificării în Registrul asociațiilor și fundațiilor aflat la grefa judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială își are sediul asociația constituie o garanție a veridicității modificărilor aduse acestor acte. Hotărârea adunării generale, sau în cazul modificării sediului, hotărârea consiliului director atestă voința liber exprimată a organelor reprezentative ale asociației și constituie temeiul în care va fi operată modificarea survenită în actul constitutiv sau statut. Prin urmare, textul de lege criticat reprezintă tocmai o modalitate prin care legiuitorul a înțeles să protejeze asociația legal înființată de eventualele «intruziuni» ale unor terțe persoane și, indirect, să garanteze dreptul cetățenilor de a se asocia liber în diverse forme de asociere."

Examinând hotărârile judecătorești definitive atașate sesizării, pronunțate ulterior dezlegărilor de principiu privind coordonatele controlului de legalitate, din cuprinsul Deciziei de recurs în interesul legii nr. 19/2023 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 86 din 30 ianuarie 2024), se observă că nu subzistă orientări jurisprudențiale divergente și instanțele au o abordare unitară a modalității în care poate fi combătută prezumția de legalitate a actului juridic.

În cadrul primei orientări jurisprudențiale, avându-se în vedere reperul temporal menționat anterior, sunt prezentate trei decizii, și anume două pronunțate de Tribunalul Bihor - Secția I civilă, respectiv nr. 34/A/CC/2024 și nr. 1/CC/A/2024, și o decizie pronunțată de Tribunalul Brăila - Secția I civilă, nr. 73/2024. Instanțele au reținut, în motivarea soluției de respingere a cererii de înregistrare a modificărilor intervenite în actul constitutiv/statut, că analiza legalității și temeiniciei cererii introductive se efectuează în limitele permise de procedura necontencioasă, însă indiferent dacă a existat sau nu o opoziție manifestată printr-o cerere de anulare, instanța sesizată trebuie să analizeze cererea în raport cu prevederile legale din Ordonanța Guvernului nr. 26/2000, cu clauzele din statut/actul constitutiv și lista/numărul membrilor din ultima formă modificată înregistrată în registrul public.

În sensul celei de-a doua orientări jurisprudențiale este identificată o singură hotărâre, și anume Decizia civilă nr. 349A/2024 a Curții de Apel București - Secția a IV-a civilă, prin care este confirmată soluția primei instanțe, de respingere a cererii de înscriere a modificării aduse componenței organelor de conducere ale federației sportive, avându-se în vedere, de asemenea, dezlegările Deciziei de recurs în interesul legii nr. 19/2023 privind înregistrarea membrilor afiliați. Instanța de apel motivează că, deși legea a deschis persoanelor interesate, prin art. 23 din ordonanță, posibilitatea de a ataca în instanță hotărârile adoptate, judecătorul nu este împiedicat să efectueze verificări formale de legalitate, din oficiu sau la cererea persoanelor interesate.

Desigur, soluțiile pronunțate reflectă o aplicare nuanțată a dispozițiilor legale raportat la aspectele factuale reținute în mod particular în fiecare litigiu, fără a se putea însă identifica o soluționare diferită a problemei de drept referitoare la interpretarea și aplicarea prezumției de legalitate a actului juridic, la care se referă obiectul sesizării pentru pronunțarea recursului în interesul legii.

Premisa declanșării mecanismului de unificare a practicii judiciare, reprezentat de recursul în interesul legii, constă în existența unei practici judiciare neunitare la momentul sesizării, cu tendințe de perpetuare și acutizare pe viitor, în lipsa unei intervenții a instanței supreme prin acest mijloc procedural. Prin urmare, absența dovezii unei asemenea divergențe este sancționată cu inadmisibilitatea sesizării, potrivit jurisprudenței constante a instanței supreme din cadrul acestui mecanism de unificare.

Concluzionând, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile