Decizia nr. 14/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.795/1/2024 este legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023, cu modificările și completările ulterioare (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Constanța - Secția I civilă privind lămurirea următoarei chestiuni de drept: " Dacă plata diferențelor salariale rezultate din recalcularea indemnizației prin aplicarea V.R.S.-ului de 605,225 se poate face integral printr-o singură operațiune financiară".

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit și punctele de vedere ale părților.

Președintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Tribunalul Constanța - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 1 august 2024, completată prin Încheierea din 4 septembrie 2024, în Dosarul nr. 4.215/120/2023, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluționarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum și proceselor privind prestații de asigurări sociale (denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menționată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 21 august 2024, cu nr. 1.795/1/2024. II. Normele legale incidente

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 3/2019 privind eșalonarea plății drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiției, aprobată prin Legea nr. 224/2019, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 3/2019 Art. 1. - (1) Plata sumelor reprezentând drepturi de natură salarială restante stabilite în favoarea personalului din sistemul justiției prevăzut la art. 2 prin acte administrative ale ordonatorilor de credite aferente perioadei 9 aprilie 2015-30 iunie 2018 se va realiza după cum urmează: a) în anul 2019 se plătește 5% din totalul sumei cuvenite; b) în anul 2020 se plătește 10% din totalul sumei cuvenite; c) în anul 2021 se plătește 25% din totalul sumei cuvenite; d) în anul 2022 se plătește 25% din totalul sumei cuvenite; e) în anul 2023 se plătește 35% din totalul sumei cuvenite. (...)

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investițiilor publice și a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea și completarea unor acte normative și prorogarea unor termene, cu modificările și completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 Art. 39. - (1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din instituțiile și autoritățile publice, devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2019-31 decembrie 2021, se va realiza astfel: a) în primul an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 5% din valoarea titlului executoriu; b) în al doilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 10% din valoarea titlului executoriu; c) în al treilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; d) în al patrulea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 25% din valoarea titlului executoriu; e) în al cincilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plătește 35% din valoarea titlului executoriu. (2) Procedura de plată eșalonată prevăzută la alin. (1) se aplică și în ceea ce privește plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2019-31 decembrie 2021, având ca obiect acordarea de daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eșalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. (3) În cursul termenului prevăzut la alin. (1), orice procedură de executare silită se suspendă de drept. (4) Sumele prevăzute la alin. (1), plătite în temeiul prezentei ordonanțe de urgență, se actualizează cu indicele prețurilor de consum comunicat de Institutul Național de Statistică. (5) La sumele actualizate în condițiile alin. (4) se acordă dobânda legală remuneratorie, calculată de la data la care hotărârea judecătorească a rămas executorie. (6) Prin ordin al ordonatorilor principali de credite va fi stabilită procedura de efectuare a plății titlurilor executorii, cu respectarea termenelor prevăzute la alin. (1). III. Expunerea procesului

Prin acțiunea introductivă, reclamanții persoane fizice au solicitat în contradictoriu cu pârâții A, B și C obligarea pârâtei A, în calitate de ordonator principal de credite, la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale stabilite prin decizia nr. xxx a președintelui pârâtei B, obligarea pârâtei B, în calitate de ordonator secundar de credite, la plata integrală printr-o singură operațiune financiară a sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante, începând cu 1 ianuarie 2018, și, în continuare, pentru viitor, și obligarea pârâtului C, în calitate de ordonator terțiar de credite, la plata integrală printr-o singură operațiune financiară a acestor sume, actualizate cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată, calculate începând cu data scadenței plății sumei ce ar fi trebuit să fie achitată reclamanților până la plata efectivă.

În motivare s-a arătat în esență că pârâta A are calitatea de ordonator principal de credite pentru instanțele judecătorești cu privire la aceste categorii de cheltuieli, conform art. 20 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, iar dispozițiile art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 3/2019 și ale art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018 nu sunt incidente, întrucât actul administrativ al președintelui pârâtei B a fost emis la 24 aprilie 2023, ulterior datei de 30 iunie 2018, iar drepturile recunoscute reclamanților nu au fost obținute prin hotărâri judecătorești; stabilirea prin act administrativ a dreptului privind diferențele salariale, fără indicarea momentului în care aceste drepturi se vor plăti, pe lângă faptul că creează incertitudine în materie salarială, conduce la imposibilitatea executării acestui act; în lipsa unui termen de plată a debitului restant, devin incidente prevederile art. 1.495 alin. (1) din Codul civil.

Pârâta A a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și a solicitat respingerea acțiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, învederând că preluarea atribuțiilor și competențelor Ministerului Justiției referitoare la bugetul instanțelor judecătorești pentru cheltuielile de personal nu îi conferă legitimitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece raporturile de muncă ale reclamanților s-au stabilit cu instanța angajatoare - curte de apel sau tribunal -, astfel că drepturile salariale sunt calculate, datorate și plătite direct de către aceasta, precum și excepția lipsei calității procesuale active, solicitând respingerea acțiunii ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, acestea fiind terți în raporturile financiare existente între ordonatorii de credite de la diferite niveluri, motiv pentru care nu au calitatea de a solicita îndeplinirea obligațiilor care incumbă pârâtei A de a asigura fondurile către ordonatorii secundari sau terțiari de credite, singurele care au o astfel de atribuție fiind instanțele angajatoare în cadrul procedurii bugetare.

Pârâtul C a formulat întâmpinare, prin care a arătat că obligația de a achita diferențele salariale este subsecventă și condiționată de îndeplinirea de către pârâtele A, în calitate de ordonator principal de credite, și B, în calitate de ordonator secundar de credite, a obligației de a asigura fondurile necesare în bugetul instituției; s-a invocat și prematuritatea acțiunii introductive în raport cu faptul că anexele cu drepturile salariale individuale au fost transmise cu întârziere.

Tribunalul Constanța - Secția I civilă a dispus sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile și suspendarea judecății până la soluționarea sesizării. IV. Motivele reținute de titularul sesizării

Instanța de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Prin raportare la dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024 coroborate cu cele ale art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că acțiunea se încadrează în categoria proceselor prevăzute la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, iar asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și aceasta nu a făcut obiectul vreunui recurs în interesul legii în curs de soluționare. V. Punctul de vedere al titularului sesizării

Problema ce se cere a fi lămurită este aceea dacă acordarea diferențelor salariale rezultate în urma recalculării indemnizațiilor cu utilizarea V.R.S. de 605,225 lei se poate face printr-o singură operațiune financiară.

Potrivit art. 142 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, este necesar ca Ministerul Finanțelor să pună în prealabil la dispoziția ordonatorului principal de credite fondurile necesare achitării drepturilor salariale datorate, iar acesta din urmă le repartizează către ordonatorii secundari/terțiari, în funcție de solicitările justificate ale acestora, în condițiile legii, fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească în acest sens; alocarea fondurilor reprezintă o obligație legală de diligență, în cadrul raporturilor juridice de drept financiar, născute inițial între Ministerul Finanțelor și ordonatorii principali de credite, iar ulterior între cei din subordine, dar în concordanță cu Legea responsabilității fiscal-bugetare nr. 69/2010.

Ordonatorii principali de credite au stabilite căile legale pentru obținerea fondurilor necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești, asigurând angajatorilor instituțiilor publice sumele necesare [art. 3 alin. (1) pct. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor, art. 30 alin. (1) și (3) din Legea nr. 69/2010].

Procedura de alocare a fondurilor pentru cheltuielile bugetare ale fiecărui ordonator principal de credite presupune un raport juridic bilateral cu Ministerul Finanțelor, în cadrul căruia instituția care deține calitatea de gestionar al bugetului instanțelor are obligația de a formula propuneri conform nevoilor financiare anuale, incluzând și suma aferentă hotărârilor judecătorești executorii centralizate la nivelul ordonatorilor secundari/terțiari de credite, dar în consens cu strategia fiscal-bugetară, sub rezerva ajustării acestora.

Alocarea fondurilor de către Ministerul Finanțelor se realizează după aprobarea de Parlament a legii bugetare anuale/a legii de rectificare bugetară, în limitele și conform destinațiilor aprobate de forul legislativ, iar ordonatorul de credite efectuează deschiderile de credite bugetare pentru achitarea drepturilor salariale restante de către ordonatorii secundari/terțiari de credite, în condițiile legii, nefiind necesară existența unor hotărâri judecătorești pronunțate în contradictoriu cu ordonatorul principal, prin care să fie obligat la alocarea de fonduri.

Acest mecanism se face pe baza centralizatoarelor transmise de ordonatorii secundari și terțiari de credite din subordine, cu ocazia elaborării proiectului anual de buget/rectificării bugetare, când se totalizează sumele datorate în baza titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale depuse la departamentele economico-financiare. Fiind o obligație de diligență, iar nu una de rezultat, limitată de constrângerile financiar-fiscale, îndeplinirea acesteia depinde de actul decizional la nivelul Ministerului Finanțelor, Guvernului și, în final, al Parlamentului (Decizia nr. 10 din 19 septembrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii).

Așadar, instanța de trimitere a apreciat că plata integrală, într-o singură tranșă, a diferențelor de drepturi salariale rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 lei nu poate fi dispusă, politica fiscală a statului și modalitatea de plată a drepturilor salariale sau a diferențelor de drepturi salariale ținând de modalitatea de aplicare de către stat a măsurilor de politică fiscală.

De remarcat în acest sens este și opinia Curții Europene a Drepturilor Omului care, în Cauza Andrejeva contra Lituaniei (paragraful 83), a arătat că: "De asemenea, o amplă marjă de apreciere este de obicei lăsată statului pentru ca acesta să poată lua măsuri de ordin general în domeniul economic și social. Datorită unei cunoașteri directe a societății lor și a nevoilor acesteia, autoritățile naționale sunt în principiu mai în măsură decât judecătorul internațional să hotărască ceea ce este de interes public în domeniul economic sau social. Curtea respectă, în principiu, modul în care statul concepe imperativele de interes public, cu excepția situației în care judecata sa se dovedește «în mod evident lipsită de bază rațională» (vezi, de exemplu, National and Provincial Building Society si alții împotriva Regatului Unit)." VI. Punctul de vedere al părților

Părțile nu și-au exprimat niciun punct de vedere. VII. Jurisprudența instanțelor naționale în materie

Într-o primă orientare, cvasiunanimă, s-a apreciat că plata integrală, într-o singură tranșă, a diferențelor de drepturi salariale restante rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 lei nu poate fi dispusă, deoarece modalitatea de plată a drepturilor salariale sau a diferențelor de drepturi salariale vizează aplicarea de către stat a măsurilor de politică fiscală, sens în care au fost invocate prevederile Legii nr. 69/2010, Hotărârea Guvernului nr. 34/2009, procedura de alocare a fondurilor pentru cheltuielile bugetare, precum și Decizia nr. 10/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, s-a apreciat că Ministerului Finanțelor îi revine obligația de a se încadra în cheltuielile stabilite de către legiuitor, iar ordonatorii principali de credite au stabilite căile legale pentru obținerea fondurilor necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești, asigurând angajatorilor instituții publice sumele necesare.

Prin urmare, alocarea fondurilor de către Ministerul Finanțelor se realizează după aprobarea de Parlament a legii bugetare anuale/a legii de rectificare bugetară, în limitele și conform destinațiilor aprobate de forul legislativ, iar ordonatorul de credite efectuează deschiderile de credite bugetare pentru achitarea drepturilor salariale restante de către ordonatorii secundari/terțiari de credite, în condițiile legii.

Alocarea de fonduri se face pe baza centralizatoarelor transmise de ordonatorii secundari și terțiari de credite din subordine, cu ocazia elaborării proiectului anual de buget/rectificării bugetare, când se totalizează sumele datorate în baza titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale depuse la departamentele economico-financiare. Fiind o obligație de diligență, iar nu una de rezultat, limitată de constrângerile financiar-fiscale, îndeplinirea acesteia depinde de actul decizional la nivelul Ministerului Finanțelor, Guvernului și, în final, al Parlamentului.

În mod corelativ obligației de diligență ce revine instituțiilor publice în temeiul și în executarea dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Finanțelor are obligația de a efectua demersurile administrative necesare în vederea rectificării bugetului de stat.

În ipoteza în care ordonatorii de credite și-ar îndeplini atribuțiile ce le revin în sensul formulării de propuneri de cuprindere în bugetul propriu a sumelor necesare plății obligațiilor stabilite prin titluri executorii, Ministerul Finanțelor, la rândul său, ar întocmi și ar transmite spre aprobare propuneri de rectificare a bugetului de stat, dreptul de decizie aparținând legislativului.

În acest context, plata printr-o singură operațiune financiară a sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante apare ca fiind nelegală și imposibil de efectuat, întrucât în legea bugetului de stat nu au fost și nu sunt prevăzute sumele necesare plății acestora.

Totodată, s-a reținut că instanțele, în calitate de ordonatori terțiari sau secundari de credite, nu dispun de alte surse de finanțare în afară de cele alocate prin lege, și având în vedere și faptul că fondurile prevăzute în prezent în bugetul Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru drepturi salariale nu asigură plata printr-o singură operațiune financiară a sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante, ce au fost stabilite prin decizii administrative, instituția pârâtă nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.

Prin urmare, obligația de plată ce decurge din deciziile administrative nu este o obligație necondiționată și scadentă imediat, ci este asumată sub condiția suspensivă a alocării fondurilor necesare susținerii drepturilor salariale conferite, astfel cum rezultă din dispozițiile exprese ale acestor decizii, în concordanță și cu principiile consacrate de prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, conform cărora ordonatorii de credite au obligația de a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale.

În acest sens sunt hotărârile înaintate de Tribunalul Covasna, Tribunalul București, Tribunalul Cluj, Tribunalul Satu Mare și Tribunalul Dâmbovița, precum și punctele de vedere transmise de Tribunalul Brașov, Tribunalul Giurgiu și Tribunalul Teleorman.

Izolat, o singură instanță de judecată (același complet) a admis acțiunile având acest obiect, anume Tribunalul București; în motivare s-a reținut că, potrivit art. 1 al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 3/2019, plata sumelor reprezentând drepturi de natură salarială restante stabilite în favoarea personalului din sistemul justiției prevăzut la art. 2 prin acte administrative ale ordonatorilor de credite aferente perioadei 9 aprilie 2015-30 iunie 2018 se va realiza eșalonat, începând cu anul 2019 și până în anul 2023. Cu alte cuvinte, acest act normativ vizează, pe de o parte, drepturile salariale aferente perioadei 9 aprilie 2015-30 iunie 2018 stabilite printr-un act administrativ, iar, pe de altă parte, eșalonarea, care se întinde până la cel mult finele anului 2023.

Este adevărat că perioada 1 ianuarie 2018-30 iunie 2018 este inclusă în cea vizată de actul normativ, însă acesta a fost emis în considerarea Ordinului nr. 75 din 15 martie 2018, emis de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, din care rezultă că judecătorii, magistrații-asistenți, personalul auxiliar de specialitate și personalul conex din cadrul instanței supreme sunt salarizați, pentru perioada 9 aprilie 2015-30 noiembrie 2015, prin acordarea valorii de referință sectorială (V.R.S.) de 421,36 lei, respectiv V.R.S. de 405 lei, la care se adaugă 4%, conform dispozițiilor legale incidente.

Astfel, s-a apreciat că dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 3/2019 nu sunt incidente în cauză și deci nu se poate dispune eșalonarea plății drepturilor recunoscute prin decizia emisă de către ordonatorul secundar de credite.

Nici dispozițiile art. 39 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 114/2018, art. VI din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative și ale art. VI din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative nu sunt aplicabile în speța de față, având în vedere că acestea vizează plata în mod eșalonat a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătorești având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din instituțiile și autoritățile publice și nicidecum a sumelor prevăzute prin acte administrative.

Totodată, decizia emisă de către președintele Curții de Apel București nu prevede un termen de plată a debitului restant, sens în care devin incidente prevederile art. 1.495 alin. (1) din Codul civil, care dispun că "în lipsa unui termen stipulat de părți sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori a uzanțelor, obligația trebuie executată de îndată". VIII. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curții Constituționale

Pot prezenta relevanță Decizia nr. 75/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 15 februarie 2021 (paragrafele 151-153), precum și Decizia nr. 4/2024, pronunțată de aceeași instanță, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 15 martie 2024 (paragrafele 110-115).

Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 297/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 25 august 2023, și prin Decizia nr. 61/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 633 din 11 iulie 2023, a respins excepția de neconstituționalitate și a constatat că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 3/2019 este constituțională în raport cu criticile formulate, care, în esență, au vizat încălcarea dreptului de proprietate, întrucât eșalonează o creanță de natură salarială fără a exista o justificare rezonabilă. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casație și Justiție Asupra admisibilității sesizării

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024.

Domeniul de aplicare a acestui act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, este conturat expres prin dispozițiile art. 1, iar prin art. 2 s-a instituit o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

În contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții de admisibilitate a sesizării: (i) existența unei cauze în curs de judecată, în primă instanță sau în calea de atac; (ii) cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura și obiectul proceselor, de calitatea părților ori de instanța competentă să le soluționeze, respectiv, litigiul să vizeze stabilirea și/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/și cele privind raporturile de muncă și de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea și/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/și cele privind alte prestații de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; (iii) existența unei chestiuni de drept susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; (iv) soluționarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; (v) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Verificând condițiile de admisibilitate se constată că acestea sunt doar parțial îndeplinite.

Astfel, sesizarea a fost formulată într-un litigiu având ca obiect solicitarea reclamanților persoane fizice, care fac parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, la obligarea pârâților la plata integrală printr-o singură operațiune financiară a drepturilor salariale restante începând cu 1 ianuarie 2018, și, în continuare, pentru viitor, conform ordinului emis de ordonatorul secundar de credite, și la obligarea pârâtului C, în calitate de ordonator terțiar de credite, la plata integrală printr-o singură operațiune financiară a acestor sume, actualizate cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată, calculate începând cu data scadenței și până la plata efectivă, și nu eșalonat conform actelor normative identificate în secțiunea a III-a "Norme legale incidente".

Așadar, instanța de trimitere a fost învestită cu soluționarea unui litigiu care se înscrie în domeniul de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 62/2024, astfel cum este acesta descris prin art. 1 alin. (1) și (2) din actul normativ menționat, titularii cererilor de chemare în judecată fiind personal plătit din fonduri publice.

Cauza se află în curs de soluționare pe rolul Tribunalului Constanța - Secția I civilă, în virtutea competenței legale conturate prin dispozițiile art. 269 din Codul muncii raportat la art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Chestiunea sesizată, conform conținutului întrebării adresate de instanța de trimitere, este chiar cea dedusă judecății, verificându-se astfel și condiția de admisibilitate a legăturii de determinare, respectiv aceea conform căreia de chestiunea sesizată să depindă soluționarea cauzei pe fond.

De asemenea, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită nu a fost obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare în legătură cu chestiunea sesizată.

Prin urmare, aceste cerințe sunt îndeplinite.

În ceea ce privește însă condiția de admisibilitate care vizează identificarea unei probleme de drept care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, în absența unei definiții legale a noțiunii "chestiune de drept" din cuprinsul condițiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, examinarea îndeplinirii acestei cerințe trebuie verificată prin raportare la reperele stabilite în jurisprudența dezvoltată de instanța supremă în mecanismul de unificare a hotărârii prealabile.

Astfel, în legătură cu această cerință s-a statuat că în sesizarea adresată Înaltei Curți de Casație și Justiție în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile trebuie "să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății".

În acest sens, cu titlu exemplificativ, sunt relevante Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018, Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019, Decizia nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020, pronunțate de Înalta Curte de Casației și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Așadar, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudențială a priori, ci numai acele dispoziții legale care au un caracter neclar, dual sau complex și, în consecință, pot genera interpretări divergente care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practica judiciară.

Aceste statuări, care sunt deopotrivă valabile și în cazul acestei sesizări formulate în litigiile circumscrise domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanța de urgență de Guvernului nr. 62/2024, determină concluzia că, în cauză, această condiție nu este îndeplinită.

În acest context, se impune precizarea că, inițial, titularul sesizării, prin Încheierea din 1 august 2024, a reținut că este învestit cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect "litigiu de muncă/drepturi bănești", formulată de reclamanți persoane fizice care au solicitat obligarea pârâtului președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, în calitate de ordonator principal de credite, la alocarea fondurilor necesare plății drepturilor salariale stabilite prin Decizia nr. 490 a președintelui Curții de Apel București, precum și obligarea pârâților ordonatori secundar și, respectiv, terțiar de credite la plata integrală printr-o singură operațiune financiară a sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante începând cu data de 1 ianuarie 2018 și, în continuare, actualizate cu indicele de inflație și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare.

Constatând că reclamanții fac parte din personalul plătit din fonduri publice, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu rezolvarea de principiu a chestiunii de drept privind alocarea fondurilor necesare plății și plata integrală, printr-o singură operațiune financiară, a sumelor de bani reprezentând drepturile salariale restante ce au fost stabilite prin Decizia nr. 490 a președintelui Curții de Apel București.

Ulterior, prin Încheierea de completare din 4 septembrie 2024, autorul sesizării a precizat că normele de drept a căror interpretare se solicită și care prezintă relevanță în cauză sunt dispozițiile art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 3/2019, iar chestiunea de drept ce se cere a fi lămurită este aceea dacă acordarea diferențelor salariale rezultate în urma recalculării indemnizațiilor cu utilizarea V.R.S. de 605,255 lei se poate face integral printr-o singură operațiune financiară.

În acest context, se observă că instanța de trimitere, prin încheierea de sesizare inițială, a considerat că, raportat la obiectul litigiului și la calitatea reclamanților care fac parte din personalul plătit din fonduri publice, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) și respectiv art. 2 alin. (1) și (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2024 care, de altfel, ar prevedea "în mod obligatoriu" sesizarea instanței supreme în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.

Ulterior, prin încheierea de completare, titularul sesizării nu a prezentat niciun argument din care să rezulte că problema de drept ar putea primi interpretări contrare, de natură a genera practică neunitară.

Dimpotrivă, argumentând punctul de vedere asupra chestiunii de drept sesizate, instanța de trimitere a arătat că plata integrală, într-o singură tranșă, a diferențelor de drepturi salariale restante rezultate din aplicarea valorii de referință sectorială de 605,225 lei nu poate fi dispusă, deoarece modalitatea de plată a drepturilor salariale sau a diferențelor de drepturi salariale vizează aplicarea de către stat a măsurilor de politică fiscală, sens în care au fost invocate prevederile Legii nr. 69/2010, Hotărârea Guvernului nr. 34/2009, procedura de alocare a fondurilor pentru cheltuielile bugetare, precum și Decizia nr. 10/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

În egală măsură, instanțele învestite cu soluționarea unor cauze similare au pronunțat hotărâri în care au prezentat argumente identice cu cele ale titularului sesizării, astfel cum rezultă din capitolul VIII al prezentei decizii.

Deși este real că s-au pronunțat în primă instanță și două sentințe prin care s-au admis acțiuni similare, această jurisprudență provine de la o singură instanță de judecată și de la același complet, prin urmare, are un caracter singular, nefiind de natură a considera cu suficient temei că problema de drept în discuție ar putea genera în continuare o jurisprudență neunitară. În acest sens s-a statuat prin Decizia nr. 66 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 10 ianuarie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casației și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, astfel cum s-a stabilit deja în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în condițiile în care instanța de trimitere expune o interpretare clară și argumentată în privința chestiunii de drept în discuție, fără a fi prezentate și argumentate diferite interpretări posibile ale textului legal ori elemente care să conducă la concluzia că acestea ar avea un caracter complex ori precar, imperfect, lacunar ori contradictoriu, nu se poate aprecia că există o veritabilă problemă de drept care să justifice pronunțarea unei hotărâri prealabile (Decizia nr. 50 din 26 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1132 din 24 noiembrie 2022, Decizia nr. 99/2024).

Devine astfel evident că, întrucât în cauză nu se pune problema existenței unei dificultăți de interpretare a unei norme de drept neclare, îndoielnice, sesizarea formulată nu întrunește condiția de admisibilitate subsumată cerinței ca aceasta să privească o chestiune de drept reală, ci se solicită în realitate o rezolvare a însuși raportului litigios și validarea argumentelor prezentate pentru adoptarea soluției. Or, instanța supremă nu poate fi învestită în cadrul acestei proceduri cu interpretarea și aplicarea legii la circumstanțele concrete ale cauzei cu a cărei soluționare au fost învestite instanțele, atribut care este și trebuie să rămână în competența acestora.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,