Decizia nr. 14/2025 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 1795/1/2024

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 1.795/1/2024 este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (3) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă privind lămurirea următoarei chestiuni de drept: ” Dacă plata diferenţelor salariale rezultate din recalcularea indemnizaţiei prin aplicarea V.R.S.-ului de 605,225 se poate face integral printr-o singură operaţiune financiară”.

Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse raportul întocmit şi punctele de vedere ale părţilor.

Preşedintele completului, doamna judecător Mariana Constantinescu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării

Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din 1 august 2024, completată prin Încheierea din 4 septembrie 2024, în Dosarul nr. 4.215/120/2023, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 privind unele măsuri pentru soluţionarea proceselor privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, precum şi proceselor privind prestaţii de asigurări sociale (denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept anterior menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 21 august 2024, cu nr. 1.795/1/2024. II. Normele legale incidente

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2019 privind eşalonarea plăţii drepturilor salariale restante pentru unele categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată prin Legea nr. 224/2019, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2019 Art. 1. – (1) Plata sumelor reprezentând drepturi de natură salarială restante stabilite în favoarea personalului din sistemul justiţiei prevăzut la art. 2 prin acte administrative ale ordonatorilor de credite aferente perioadei 9 aprilie 2015-30 iunie 2018 se va realiza după cum urmează: a) în anul 2019 se plăteşte 5% din totalul sumei cuvenite; b) în anul 2020 se plăteşte 10% din totalul sumei cuvenite; c) în anul 2021 se plăteşte 25% din totalul sumei cuvenite; d) în anul 2022 se plăteşte 25% din totalul sumei cuvenite; e) în anul 2023 se plăteşte 35% din totalul sumei cuvenite. (…)

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 Art. 39. – (1) Plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din instituţiile şi autorităţile publice, devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2019-31 decembrie 2021, se va realiza astfel: a) în primul an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte 5% din valoarea titlului executoriu; b) în al doilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte 10% din valoarea titlului executoriu; c) în al treilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte 25% din valoarea titlului executoriu; d) în al patrulea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte 25% din valoarea titlului executoriu; e) în al cincilea an de la data la care hotărârea judecătorească devine executorie se plăteşte 35% din valoarea titlului executoriu. (2) Procedura de plată eşalonată prevăzută la alin. (1) se aplică şi în ceea ce priveşte plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2019-31 decembrie 2021, având ca obiect acordarea de daune-interese moratorii sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar. (3) În cursul termenului prevăzut la alin. (1), orice procedură de executare silită se suspendă de drept. (4) Sumele prevăzute la alin. (1), plătite în temeiul prezentei ordonanţe de urgenţă, se actualizează cu indicele preţurilor de consum comunicat de Institutul Naţional de Statistică. (5) La sumele actualizate în condiţiile alin. (4) se acordă dobânda legală remuneratorie, calculată de la data la care hotărârea judecătorească a rămas executorie. (6) Prin ordin al ordonatorilor principali de credite va fi stabilită procedura de efectuare a plăţii titlurilor executorii, cu respectarea termenelor prevăzute la alin. (1). III. Expunerea procesului

Prin acţiunea introductivă, reclamanţii persoane fizice au solicitat în contradictoriu cu pârâţii A, B şi C obligarea pârâtei A, în calitate de ordonator principal de credite, la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale stabilite prin decizia nr. xxx a preşedintelui pârâtei B, obligarea pârâtei B, în calitate de ordonator secundar de credite, la plata integrală printr-o singură operaţiune financiară a sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante, începând cu 1 ianuarie 2018, şi, în continuare, pentru viitor, şi obligarea pârâtului C, în calitate de ordonator terţiar de credite, la plata integrală printr-o singură operaţiune financiară a acestor sume, actualizate cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumei ce ar fi trebuit să fie achitată reclamanţilor până la plata efectivă.

În motivare s-a arătat în esenţă că pârâta A are calitatea de ordonator principal de credite pentru instanţele judecătoreşti cu privire la aceste categorii de cheltuieli, conform art. 20 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, iar dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2019 şi ale art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 nu sunt incidente, întrucât actul administrativ al preşedintelui pârâtei B a fost emis la 24 aprilie 2023, ulterior datei de 30 iunie 2018, iar drepturile recunoscute reclamanţilor nu au fost obţinute prin hotărâri judecătoreşti; stabilirea prin act administrativ a dreptului privind diferenţele salariale, fără indicarea momentului în care aceste drepturi se vor plăti, pe lângă faptul că creează incertitudine în materie salarială, conduce la imposibilitatea executării acestui act; în lipsa unui termen de plată a debitului restant, devin incidente prevederile art. 1.495 alin. (1) din Codul civil.

Pârâta A a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a solicitat respingerea acţiunii ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, învederând că preluarea atribuţiilor şi competenţelor Ministerului Justiţiei referitoare la bugetul instanţelor judecătoreşti pentru cheltuielile de personal nu îi conferă legitimitate procesuală pasivă în prezenta cauză, deoarece raporturile de muncă ale reclamanţilor s-au stabilit cu instanţa angajatoare – curte de apel sau tribunal -, astfel că drepturile salariale sunt calculate, datorate şi plătite direct de către aceasta, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active, solicitând respingerea acţiunii ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă, acestea fiind terţi în raporturile financiare existente între ordonatorii de credite de la diferite niveluri, motiv pentru care nu au calitatea de a solicita îndeplinirea obligaţiilor care incumbă pârâtei A de a asigura fondurile către ordonatorii secundari sau terţiari de credite, singurele care au o astfel de atribuţie fiind instanţele angajatoare în cadrul procedurii bugetare.

Pârâtul C a formulat întâmpinare, prin care a arătat că obligaţia de a achita diferenţele salariale este subsecventă şi condiţionată de îndeplinirea de către pârâtele A, în calitate de ordonator principal de credite, şi B, în calitate de ordonator secundar de credite, a obligaţiei de a asigura fondurile necesare în bugetul instituţiei; s-a invocat şi prematuritatea acţiunii introductive în raport cu faptul că anexele cu drepturile salariale individuale au fost transmise cu întârziere.

Tribunalul Constanţa – Secţia I civilă a dispus sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile şi suspendarea judecăţii până la soluţionarea sesizării. IV. Motivele reţinute de titularul sesizării

Instanţa de trimitere a constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Prin raportare la dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 coroborate cu cele ale art. 519 din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că acţiunea se încadrează în categoria proceselor prevăzute la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, iar asupra chestiunii de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi aceasta nu a făcut obiectul vreunui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. V. Punctul de vedere al titularului sesizării

Problema ce se cere a fi lămurită este aceea dacă acordarea diferenţelor salariale rezultate în urma recalculării indemnizaţiilor cu utilizarea V.R.S. de 605,225 lei se poate face printr-o singură operaţiune financiară.

Potrivit art. 142 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, este necesar ca Ministerul Finanţelor să pună în prealabil la dispoziţia ordonatorului principal de credite fondurile necesare achitării drepturilor salariale datorate, iar acesta din urmă le repartizează către ordonatorii secundari/terţiari, în funcţie de solicitările justificate ale acestora, în condiţiile legii, fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească în acest sens; alocarea fondurilor reprezintă o obligaţie legală de diligenţă, în cadrul raporturilor juridice de drept financiar, născute iniţial între Ministerul Finanţelor şi ordonatorii principali de credite, iar ulterior între cei din subordine, dar în concordanţă cu Legea responsabilităţii fiscal-bugetare nr. 69/2010.

Ordonatorii principali de credite au stabilite căile legale pentru obţinerea fondurilor necesare punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti, asigurând angajatorilor instituţiilor publice sumele necesare [art. 3 alin. (1) pct. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor, art. 30 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 69/2010].

Procedura de alocare a fondurilor pentru cheltuielile bugetare ale fiecărui ordonator principal de credite presupune un raport juridic bilateral cu Ministerul Finanţelor, în cadrul căruia instituţia care deţine calitatea de gestionar al bugetului instanţelor are obligaţia de a formula propuneri conform nevoilor financiare anuale, incluzând şi suma aferentă hotărârilor judecătoreşti executorii centralizate la nivelul ordonatorilor secundari/terţiari de credite, dar în consens cu strategia fiscal-bugetară, sub rezerva ajustării acestora.

Alocarea fondurilor de către Ministerul Finanţelor se realizează după aprobarea de Parlament a legii bugetare anuale/a legii de rectificare bugetară, în limitele şi conform destinaţiilor aprobate de forul legislativ, iar ordonatorul de credite efectuează deschiderile de credite bugetare pentru achitarea drepturilor salariale restante de către ordonatorii secundari/terţiari de credite, în condiţiile legii, nefiind necesară existenţa unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în contradictoriu cu ordonatorul principal, prin care să fie obligat la alocarea de fonduri.

Acest mecanism se face pe baza centralizatoarelor transmise de ordonatorii secundari şi terţiari de credite din subordine, cu ocazia elaborării proiectului anual de buget/rectificării bugetare, când se totalizează sumele datorate în baza titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale depuse la departamentele economico-financiare. Fiind o obligaţie de diligenţă, iar nu una de rezultat, limitată de constrângerile financiar-fiscale, îndeplinirea acesteia depinde de actul decizional la nivelul Ministerului Finanţelor, Guvernului şi, în final, al Parlamentului (Decizia nr. 10 din 19 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii).

Aşadar, instanţa de trimitere a apreciat că plata integrală, într-o singură tranşă, a diferenţelor de drepturi salariale rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 lei nu poate fi dispusă, politica fiscală a statului şi modalitatea de plată a drepturilor salariale sau a diferenţelor de drepturi salariale ţinând de modalitatea de aplicare de către stat a măsurilor de politică fiscală.

De remarcat în acest sens este şi opinia Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în Cauza Andrejeva contra Lituaniei (paragraful 83), a arătat că: „De asemenea, o amplă marjă de apreciere este de obicei lăsată statului pentru ca acesta să poată lua măsuri de ordin general în domeniul economic şi social. Datorită unei cunoaşteri directe a societăţii lor şi a nevoilor acesteia, autorităţile naţionale sunt în principiu mai în măsură decât judecătorul internaţional să hotărască ceea ce este de interes public în domeniul economic sau social. Curtea respectă, în principiu, modul în care statul concepe imperativele de interes public, cu excepţia situaţiei în care judecata sa se dovedeşte «în mod evident lipsită de bază raţională» (vezi, de exemplu, National and Provincial Building Society si alţii împotriva Regatului Unit).” VI. Punctul de vedere al părţilor

Părţile nu şi-au exprimat niciun punct de vedere. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Într-o primă orientare, cvasiunanimă, s-a apreciat că plata integrală, într-o singură tranşă, a diferenţelor de drepturi salariale restante rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 lei nu poate fi dispusă, deoarece modalitatea de plată a drepturilor salariale sau a diferenţelor de drepturi salariale vizează aplicarea de către stat a măsurilor de politică fiscală, sens în care au fost invocate prevederile Legii nr. 69/2010, Hotărârea Guvernului nr. 34/2009, procedura de alocare a fondurilor pentru cheltuielile bugetare, precum şi Decizia nr. 10/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

Astfel, s-a apreciat că Ministerului Finanţelor îi revine obligaţia de a se încadra în cheltuielile stabilite de către legiuitor, iar ordonatorii principali de credite au stabilite căile legale pentru obţinerea fondurilor necesare punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti, asigurând angajatorilor instituţii publice sumele necesare.

Prin urmare, alocarea fondurilor de către Ministerul Finanţelor se realizează după aprobarea de Parlament a legii bugetare anuale/a legii de rectificare bugetară, în limitele şi conform destinaţiilor aprobate de forul legislativ, iar ordonatorul de credite efectuează deschiderile de credite bugetare pentru achitarea drepturilor salariale restante de către ordonatorii secundari/terţiari de credite, în condiţiile legii.

Alocarea de fonduri se face pe baza centralizatoarelor transmise de ordonatorii secundari şi terţiari de credite din subordine, cu ocazia elaborării proiectului anual de buget/rectificării bugetare, când se totalizează sumele datorate în baza titlurilor executorii având ca obiect drepturi salariale depuse la departamentele economico-financiare. Fiind o obligaţie de diligenţă, iar nu una de rezultat, limitată de constrângerile financiar-fiscale, îndeplinirea acesteia depinde de actul decizional la nivelul Ministerului Finanţelor, Guvernului şi, în final, al Parlamentului.

În mod corelativ obligaţiei de diligenţă ce revine instituţiilor publice în temeiul şi în executarea dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, aprobată cu completări prin Legea nr. 288/2002, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Finanţelor are obligaţia de a efectua demersurile administrative necesare în vederea rectificării bugetului de stat.

În ipoteza în care ordonatorii de credite şi-ar îndeplini atribuţiile ce le revin în sensul formulării de propuneri de cuprindere în bugetul propriu a sumelor necesare plăţii obligaţiilor stabilite prin titluri executorii, Ministerul Finanţelor, la rândul său, ar întocmi şi ar transmite spre aprobare propuneri de rectificare a bugetului de stat, dreptul de decizie aparţinând legislativului.

În acest context, plata printr-o singură operaţiune financiară a sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante apare ca fiind nelegală şi imposibil de efectuat, întrucât în legea bugetului de stat nu au fost şi nu sunt prevăzute sumele necesare plăţii acestora.

Totodată, s-a reţinut că instanţele, în calitate de ordonatori terţiari sau secundari de credite, nu dispun de alte surse de finanţare în afară de cele alocate prin lege, şi având în vedere şi faptul că fondurile prevăzute în prezent în bugetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru drepturi salariale nu asigură plata printr-o singură operaţiune financiară a sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante, ce au fost stabilite prin decizii administrative, instituţia pârâtă nu poate să înscrie în bugetul propriu nicio plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.

Prin urmare, obligaţia de plată ce decurge din deciziile administrative nu este o obligaţie necondiţionată şi scadentă imediat, ci este asumată sub condiţia suspensivă a alocării fondurilor necesare susţinerii drepturilor salariale conferite, astfel cum rezultă din dispoziţiile exprese ale acestor decizii, în concordanţă şi cu principiile consacrate de prevederile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

În acest sens sunt hotărârile înaintate de Tribunalul Covasna, Tribunalul Bucureşti, Tribunalul Cluj, Tribunalul Satu Mare şi Tribunalul Dâmboviţa, precum şi punctele de vedere transmise de Tribunalul Braşov, Tribunalul Giurgiu şi Tribunalul Teleorman.

Izolat, o singură instanţă de judecată (acelaşi complet) a admis acţiunile având acest obiect, anume Tribunalul Bucureşti; în motivare s-a reţinut că, potrivit art. 1 al Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2019, plata sumelor reprezentând drepturi de natură salarială restante stabilite în favoarea personalului din sistemul justiţiei prevăzut la art. 2 prin acte administrative ale ordonatorilor de credite aferente perioadei 9 aprilie 2015-30 iunie 2018 se va realiza eşalonat, începând cu anul 2019 şi până în anul 2023. Cu alte cuvinte, acest act normativ vizează, pe de o parte, drepturile salariale aferente perioadei 9 aprilie 2015-30 iunie 2018 stabilite printr-un act administrativ, iar, pe de altă parte, eşalonarea, care se întinde până la cel mult finele anului 2023.

Este adevărat că perioada 1 ianuarie 2018-30 iunie 2018 este inclusă în cea vizată de actul normativ, însă acesta a fost emis în considerarea Ordinului nr. 75 din 15 martie 2018, emis de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din care rezultă că judecătorii, magistraţii-asistenţi, personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţei supreme sunt salarizaţi, pentru perioada 9 aprilie 2015-30 noiembrie 2015, prin acordarea valorii de referinţă sectorială (V.R.S.) de 421,36 lei, respectiv V.R.S. de 405 lei, la care se adaugă 4%, conform dispoziţiilor legale incidente.

Astfel, s-a apreciat că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 3/2019 nu sunt incidente în cauză şi deci nu se poate dispune eşalonarea plăţii drepturilor recunoscute prin decizia emisă de către ordonatorul secundar de credite.

Nici dispoziţiile art. 39 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, art. VI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative şi ale art. VI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative nu sunt aplicabile în speţa de faţă, având în vedere că acestea vizează plata în mod eşalonat a sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din instituţiile şi autorităţile publice şi nicidecum a sumelor prevăzute prin acte administrative.

Totodată, decizia emisă de către preşedintele Curţii de Apel Bucureşti nu prevede un termen de plată a debitului restant, sens în care devin incidente prevederile art. 1.495 alin. (1) din Codul civil, care dispun că „în lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între acestea ori a uzanţelor, obligaţia trebuie executată de îndată”. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale

Pot prezenta relevanţă Decizia nr. 75/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 15 februarie 2021 (paragrafele 151-153), precum şi Decizia nr. 4/2024, pronunţată de aceeaşi instanţă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 15 martie 2024 (paragrafele 110-115).

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 297/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 25 august 2023, şi prin Decizia nr. 61/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 633 din 11 iulie 2023, a respins excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2019 este constituţională în raport cu criticile formulate, care, în esenţă, au vizat încălcarea dreptului de proprietate, întrucât eşalonează o creanţă de natură salarială fără a exista o justificare rezonabilă. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea este inadmisibilă. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra admisibilităţii sesizării

Temeiul prezentei sesizări îl constituie prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024.

Domeniul de aplicare a acestui act normativ, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 14 iunie 2024, este conturat expres prin dispoziţiile art. 1, iar prin art. 2 s-a instituit o procedură specială privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

În contextul normativ expus, procedura de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii de admisibilitate a sesizării: (i) existenţa unei cauze în curs de judecată, în primă instanţă sau în calea de atac; (ii) cauza să facă parte din categoria celor prevăzute limitativ la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, indiferent de natura şi obiectul proceselor, de calitatea părţilor ori de instanţa competentă să le soluţioneze, respectiv, litigiul să vizeze stabilirea şi/sau plata drepturilor salariale/de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv cele privind obligarea la emiterea actelor administrative sau privind anularea actelor administrative emise pentru acest personal sau/şi cele privind raporturile de muncă şi de serviciu ale acestui personal, fie stabilirea şi/sau plata drepturilor la pensie, inclusiv cele rezultate din actualizarea/recalcularea/revizuirea drepturilor la pensie sau/şi cele privind alte prestaţii de asigurări sociale ale personalului plătit din fonduri publice; (iii) existenţa unei chestiuni de drept susceptibile să dea naştere unor interpretări diferite pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu; (iv) soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept; (v) chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Verificând condiţiile de admisibilitate se constată că acestea sunt doar parţial îndeplinite.

Astfel, sesizarea a fost formulată într-un litigiu având ca obiect solicitarea reclamanţilor persoane fizice, care fac parte din categoria personalului plătit din fonduri publice, la obligarea pârâţilor la plata integrală printr-o singură operaţiune financiară a drepturilor salariale restante începând cu 1 ianuarie 2018, şi, în continuare, pentru viitor, conform ordinului emis de ordonatorul secundar de credite, şi la obligarea pârâtului C, în calitate de ordonator terţiar de credite, la plata integrală printr-o singură operaţiune financiară a acestor sume, actualizate cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată, calculate începând cu data scadenţei şi până la plata efectivă, şi nu eşalonat conform actelor normative identificate în secţiunea a III-a „Norme legale incidente”.

Aşadar, instanţa de trimitere a fost învestită cu soluţionarea unui litigiu care se înscrie în domeniul de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, astfel cum este acesta descris prin art. 1 alin. (1) şi (2) din actul normativ menţionat, titularii cererilor de chemare în judecată fiind personal plătit din fonduri publice.

Cauza se află în curs de soluţionare pe rolul Tribunalului Constanţa – Secţia I civilă, în virtutea competenţei legale conturate prin dispoziţiile art. 269 din Codul muncii raportat la art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă.

Chestiunea sesizată, conform conţinutului întrebării adresate de instanţa de trimitere, este chiar cea dedusă judecăţii, verificându-se astfel şi condiţia de admisibilitate a legăturii de determinare, respectiv aceea conform căreia de chestiunea sesizată să depindă soluţionarea cauzei pe fond.

De asemenea, chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită nu a fost obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare în legătură cu chestiunea sesizată.

Prin urmare, aceste cerinţe sunt îndeplinite.

În ceea ce priveşte însă condiţia de admisibilitate care vizează identificarea unei probleme de drept care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în absenţa unei definiţii legale a noţiunii „chestiune de drept” din cuprinsul condiţiilor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, examinarea îndeplinirii acestei cerinţe trebuie verificată prin raportare la reperele stabilite în jurisprudenţa dezvoltată de instanţa supremă în mecanismul de unificare a hotărârii prealabile.

Astfel, în legătură cu această cerinţă s-a statuat că în sesizarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie „să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii”.

În acest sens, cu titlu exemplificativ, sunt relevante Decizia nr. 90 din 4 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 1 martie 2018, Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019, Decizia nr. 17 din 17 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 15 iunie 2020, pronunţate de Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Aşadar, nu orice chestiune de drept poate fi supusă interpretării prin acest mecanism de unificare jurisprudenţială a priori, ci numai acele dispoziţii legale care au un caracter neclar, dual sau complex şi, în consecinţă, pot genera interpretări divergente care implică riscul unor dezlegări ulterioare diferite în practica judiciară.

Aceste statuări, care sunt deopotrivă valabile şi în cazul acestei sesizări formulate în litigiile circumscrise domeniului specific de reglementare prevăzut la art. 1 din Ordonanţa de urgenţă de Guvernului nr. 62/2024, determină concluzia că, în cauză, această condiţie nu este îndeplinită.

În acest context, se impune precizarea că, iniţial, titularul sesizării, prin Încheierea din 1 august 2024, a reţinut că este învestit cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect „litigiu de muncă/drepturi băneşti”, formulată de reclamanţi persoane fizice care au solicitat obligarea pârâtului preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în calitate de ordonator principal de credite, la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale stabilite prin Decizia nr. 490 a preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti, precum şi obligarea pârâţilor ordonatori secundar şi, respectiv, terţiar de credite la plata integrală printr-o singură operaţiune financiară a sumelor de bani reprezentând drepturi salariale restante începând cu data de 1 ianuarie 2018 şi, în continuare, actualizate cu indicele de inflaţie şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare.

Constatând că reclamanţii fac parte din personalul plătit din fonduri publice, în temeiul art. 2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu rezolvarea de principiu a chestiunii de drept privind alocarea fondurilor necesare plăţii şi plata integrală, printr-o singură operaţiune financiară, a sumelor de bani reprezentând drepturile salariale restante ce au fost stabilite prin Decizia nr. 490 a preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti.

Ulterior, prin Încheierea de completare din 4 septembrie 2024, autorul sesizării a precizat că normele de drept a căror interpretare se solicită şi care prezintă relevanţă în cauză sunt dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2019, iar chestiunea de drept ce se cere a fi lămurită este aceea dacă acordarea diferenţelor salariale rezultate în urma recalculării indemnizaţiilor cu utilizarea V.R.S. de 605,255 lei se poate face integral printr-o singură operaţiune financiară.

În acest context, se observă că instanţa de trimitere, prin încheierea de sesizare iniţială, a considerat că, raportat la obiectul litigiului şi la calitatea reclamanţilor care fac parte din personalul plătit din fonduri publice, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1 alin. (1) şi respectiv art. 2 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 62/2024 care, de altfel, ar prevedea „în mod obligatoriu” sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

Ulterior, prin încheierea de completare, titularul sesizării nu a prezentat niciun argument din care să rezulte că problema de drept ar putea primi interpretări contrare, de natură a genera practică neunitară.

Dimpotrivă, argumentând punctul de vedere asupra chestiunii de drept sesizate, instanţa de trimitere a arătat că plata integrală, într-o singură tranşă, a diferenţelor de drepturi salariale restante rezultate din aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 lei nu poate fi dispusă, deoarece modalitatea de plată a drepturilor salariale sau a diferenţelor de drepturi salariale vizează aplicarea de către stat a măsurilor de politică fiscală, sens în care au fost invocate prevederile Legii nr. 69/2010, Hotărârea Guvernului nr. 34/2009, procedura de alocare a fondurilor pentru cheltuielile bugetare, precum şi Decizia nr. 10/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În egală măsură, instanţele învestite cu soluţionarea unor cauze similare au pronunţat hotărâri în care au prezentat argumente identice cu cele ale titularului sesizării, astfel cum rezultă din capitolul VIII al prezentei decizii.

Deşi este real că s-au pronunţat în primă instanţă şi două sentinţe prin care s-au admis acţiuni similare, această jurisprudenţă provine de la o singură instanţă de judecată şi de la acelaşi complet, prin urmare, are un caracter singular, nefiind de natură a considera cu suficient temei că problema de drept în discuţie ar putea genera în continuare o jurisprudenţă neunitară. În acest sens s-a statuat prin Decizia nr. 66 din 28 octombrie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 10 ianuarie 2025, pronunţată de Înalta Curte de Casaţiei şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, astfel cum s-a stabilit deja în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în condiţiile în care instanţa de trimitere expune o interpretare clară şi argumentată în privinţa chestiunii de drept în discuţie, fără a fi prezentate şi argumentate diferite interpretări posibile ale textului legal ori elemente care să conducă la concluzia că acestea ar avea un caracter complex ori precar, imperfect, lacunar ori contradictoriu, nu se poate aprecia că există o veritabilă problemă de drept care să justifice pronunţarea unei hotărâri prealabile (Decizia nr. 50 din 26 septembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1132 din 24 noiembrie 2022, Decizia nr. 99/2024).

Devine astfel evident că, întrucât în cauză nu se pune problema existenţei unei dificultăţi de interpretare a unei norme de drept neclare, îndoielnice, sesizarea formulată nu întruneşte condiţia de admisibilitate subsumată cerinţei ca aceasta să privească o chestiune de drept reală, ci se solicită în realitate o rezolvare a însuşi raportului litigios şi validarea argumentelor prezentate pentru adoptarea soluţiei. Or, instanţa supremă nu poate fi învestită în cadrul acestei proceduri cu interpretarea şi aplicarea legii la circumstanţele concrete ale cauzei cu a cărei soluţionare au fost învestite instanţele, atribut care este şi trebuie să rămână în competenţa acestora.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă,