ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 27/2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023 (Regulamentul ÎCCJ).

Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, președintele Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulamentul ÎCCJ.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Harghita - Secția civilă, în Dosarul nr. 1.322/96/2022, înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând următoarele: (i) doamna judecător Andreea Marchidan a întocmit raportul asupra chestiunii de drept, prin care se propune respingerea, ca inadmisibilă, a sesizării; (ii) raportul a fost comunicat părților din dosarul în care a fost formulată sesizarea, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; (iii) la dosar au fost depuse, de către reclamanta din dosarul în care a fost formulată sesizarea, prin avocat, următoarele înscrisuri: a) la 24.02.2023, un memoriu privind sesizarea, prin care solicită: în principal, respingerea sesizării, ca inadmisibilă, și, în subsidiar, admiterea sesizării și să se confirme că, potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990, constituie vechime în muncă și perioada în care ostașii trupelor ungare sau soldații armatei ungare ori cei care făceau parte din forțele armate ale Ungariei, aflate pe teritoriul României, cum era definit după semnarea Convenției Armistițiului din 12 septembrie 1944, recunoscută prin Tratatul de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, erau constituiți prizonieri de război; b) la 9.03.2023, un punct de vedere cu privire la raport, prin care solicită respingerea sesizării, ca inadmisibilă; c) la 23.03.2023, note scrise, prin care arată că sesizarea este inadmisibilă, dar și discriminatorie, neputând constitui obiectul unei discuții juridice.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea nr. 1 din 10 ianuarie 2023, pronunțată în Dosarul nr. 1.322/96/2022, Tribunalul Harghita - Secția civilă a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept: " Dacă prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 au în vedere și persoanele înrolate în armata maghiară, care au fost constituite în prizonieri de război de către armata sovietică după data de 23 august 1944?". II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanței care a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina Actul administrativ atacat

Prin Decizia nr. 10.492 din 21 iulie 2022 emisă de Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială Harghita (în cele ce urmează A.J.P.I.S. Harghita), a fost respinsă cererea formulată de reclamanta S.R., prin care a solicitat stabilirea calității de beneficiar al dreptului prevăzut de art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, precum și al indemnizației.

Respingerea cererii sus-menționate a fost motivată de faptul că documentele depuse la dosar nu sunt acte oficiale eliberate de organele competente, ci copii preluate în format electronic de Arhivele Naționale din Ungaria în baza acordului dintre această din urmă instituție și Arhiva Militară de Stat Rusă, care nu produc efecte juridice în relația beneficiarilor Decretuluilege nr. 118/1990 cu A.J.P.I.S. Harghita. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita cu nr. 1.322/96/2022, reclamanta S.R., în contradictoriu cu pârâta A.J.P.I.S. Harghita, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 10.492 din 21 iulie 2022 emise de directorul executiv al pârâtei, prin care i-a fost respinsă cererea privind stabilirea calității de beneficiar al dreptului prevăzut de art. 1 alin. (2) lit. b) raportat la art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990, solicitând soluționarea favorabilă a cererii de acordare a drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, în calitate de fiică a lui K.J., fost prizonier de război în Rusia după data de 23 august 1944, decedat la 31 decembrie 1986. Întâmpinarea

Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta A.J.P.I.S. Harghita, prin director executiv, a solicitat respingerea contestației, ca neîntemeiată.

În motivarea întâmpinării s-a arătat că art. 13 alin. (1) teza I din Decretul-lege nr. 118/1990 prevede clar cerința dovedirii situațiilor cu acte oficiale eliberate de organele competente și, doar în cazuri excepționale, se pot utiliza și alte mijloace de probă prevăzute de lege. Or, documentele depuse la dosar nu sunt conforme cu aceste cerințe. După cum se arată în certificatul emis de Arhivele Naționale din Ungaria, copia electronică atașată conținând datele prizonierului corespunde copiei făcute după fișele personale de evidență a prizonierilor de război, preluată și păstrată în format electronic de Arhivele Naționale din Ungaria de la Arhiva Militară de Stat Rusă în conformitate cu acordul dintre cele două instituții.

Față de prevederile art. 286 alin. (4) din Codul de procedură civilă ("copiile de pe copii nu au nicio putere doveditoare"), deoarece copiile depuse nu au fost certificate pentru conformitate cu originalul, pârâta a considerat că ar fi necesară cel puțin prezentarea unor copii apostilate ale documentelor de către instituția emitentă a fișelor de prizonier, având în vedere că emitentul este statul rus, stat nonmembru al Uniunii Europene, iar Arhivele Naționale din Ungaria dețin doar copii electronice ale copiilor făcute după fișele personale de evidență a prizonierilor de război.

Ca urmare, pârâta a arătat, prin întâmpinare, că reclamanta nu a făcut dovada, cu acte oficiale eliberate de organele competente, referitoare la prizonieratul părintelui defunct, ci a depus documente care nu au putut fi considerate pertinente pentru dovedirea persecuției. Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile

Tribunalul Harghita - Secția civilă, din oficiu, a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept menționate la paragraful 7 din prezenta decizie. III. Normele de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile

Având în vedere chestiunea de drept supusă dezlegării, prevederile din dreptul intern supuse interpretării sunt cele ale art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările și completările ulterioare (denumit în continuare Decretul-lege nr. 118/1990), și anume: " Art. 1. - (1) Constituie vechime în muncă și se ia în considerare la stabilirea pensiei și a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcție de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice: a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătorești rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni politice; b) a fost privată de libertate în locuri de deținere în baza unor măsuri administrative sau pentru cercetări de către organele de represiune; c) a fost internată în spitale de psihiatrie; d) a avut stabilit domiciliu obligatoriu; e) a fost strămutată într-o altă localitate; f) a participat în acțiuni de împotrivire cu arma în mână și de răsturnare prin forță a regimului comunist până la data de 31 decembrie 1964. (2) De aceleași drepturi beneficiază și persoana care: a) a fost deportată în străinătate după 23 august 1944; b) a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reținută în captivitate după încheierea armistițiului, indiferent de locul reținerii."

În vederea soluționării sesizării ce formează obiectul prezentului dosar, prezintă relevanță și următoarele dispoziții legale: - Art. 13 alin. (1), (7) și (8) din Decretul-lege nr. 118/1990: " Art. 13. - (1) Dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate cu acte oficiale eliberate de organele competente, iar în cazul în care nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege. (...) (7) Agențiile județene pentru plăți și inspecție socială, respectiv a municipiului București sunt obligate să se pronunțe asupra cererii de stabilire a calității de beneficiar și a indemnizației lunare prevăzute de prezentul decret-lege, în termen de maximum 30 de zile de la data înregistrării cererii, printr-o decizie motivată. (8) Împotriva deciziei persoana interesată poate face contestație la secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului, în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Hotărârea tribunalului este definitivă. Contestațiile sunt scutite de taxa judiciară de timbru."; - Art. I al Legii nr. 210/2022 pentru modificarea art. 1 alin. (2) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri și pentru stabilirea unor măsuri necesare aplicării Ordonanței Guvernului nr. 105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 698 din 13 iulie 2022 (în cele ce urmează Legea nr. 210/2022): " Art. I. - La articolul 1 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1208 din 10 decembrie 2020, cu completările ulterioare, litera b) a alineatului (2) se modifică și va avea următorul cuprins: " b) a fost constituită în prizonier de către partea sovietică după data de 23 august 1944 ori, fiind constituită ca atare, înainte de această dată, a fost reținută în captivitate după încheierea armistițiului, indiferent de locul reținerii." IV. Punctul de vedere al completului de judecată care a adresat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, analizând, însă, exclusiv condiția noutății problemei de drept supuse dezlegării și pe cea a caracterului esențial al dezlegării, în sensul că de lămurirea modului de interpretare a acesteia depinde soluționarea cauzei în care a fost formulată sesizarea.

Referitor la condiția noutății chestiunii de drept s-a reținut că aceasta este îndeplinită, dat fiind faptul că incidența cauzelor întemeiate pe dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990 este semnificativă după modificarea art. 5 din actul normativ menționat prin Legea nr. 130/2020 pentru completarea art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990 și prin Legea nr. 232/2020 pentru modificarea și completarea Decretului-lege nr. 118/1990.

Cu privire la caracterul esențial al dezlegării, față de obiectul cauzei, instanța de trimitere a arătat că se impune a se stabili dacă prevederile art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 au în vedere inclusiv persoanele înrolate în armata maghiară, care au fost constituite în prizonieri de război de către armata sovietică după 23 august 1944. B. Cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării

Cu privire la fondul chestiunii de drept supuse dezlegării, punctul de vedere al instanței de trimitere este în sensul că persoanele înrolate în armata maghiară, care au fost constituite în prizonieri de război de către armata sovietică după 23 august 1944, incluzând copiii acestora în condițiile art. 5 din Decretullege nr. 118/1990, nu beneficiază de reparațiile acordate prin actul normativ sus-menționat.

În susținerea punctului de vedere prezentat în cadrul paragrafului anterior, au fost expuse argumentele ce vor fi redate în cele de mai jos.

Dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 fac referire la "încheierea armistițiului", referindu-se, în mod evident, la Acordul de armistițiu din 1944 (Convenția de armistițiu între Guvernul Român, pe de o parte, și guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit al Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte), care a fost încheiat de cele două părți după lovitura de stat din 23 august 1944 și publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 22 septembrie 1944. Întrucât România a fost cea care a încheiat armistițiul cu Aliații, rezultă că legea se referă doar la ostașii români care au fost luați prizonieri, altfel nu ar fi necesară această mențiune. Ostașii armatei maghiare nu pot fi avuți în vedere la stabilirea drepturilor prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990, în cazul lor neexistând vreun armistițiu.

După data de 23 august 1944, armata maghiară și armata română s-au aflat pe poziții antagonice. Rațiunea pentru care ostașii unei armate străine, care, prin ipoteză, au luptat împotriva statului român, să beneficieze de reparații din partea celui din urmă, este una excepțională și ar trebui să rezulte din lege. Nu există, însă, nicio dispoziție a Decretului-lege nr. 118/1990 care să conducă la concluzia că legiuitorul a avut în vedere o astfel de ipoteză. V. Jurisprudența instanțelor naționale în materie A. Jurisprudența comunicată de curțile de apel

Într-o orientare jurisprudențială, s-a apreciat că dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 au în vedere doar ostașii români care au fost luați prizonieri, ostașii armatei maghiare sau copiii acestora neputând fi avuți în vedere la stabilirea drepturilor recunoscute de actul normativ menționat.

Această orientare jurisprudențială se regăsește la nivelul tribunalelor Harghita (Sentința nr. 899 din 30 august 2022, pronunțată în Dosarul nr. 375/96/2022 de Secția civilă a Tribunalului Harghita; definitivă) și Brașov (sentințele civile nr. 1.171/CA din 22 decembrie 2022, Dosar nr. 3.559/62/2022 și nr. 1.041/CA din 29 noiembrie 2022, Dosar nr. 2.199/62/2022, pronunțate de Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Brașov; ambele definitive). În același sens a fost exprimat și punctul de vedere teoretic, nesusținut de practică judiciară, al următoarelor instanțe: tribunalele București, Ialomița, Ilfov și Vaslui.

În susținerea acestei orientări jurisprudențiale au fost expuse argumentele redate în continuare.

După data de 23 august 1944, armata maghiară și armata română s-au aflat pe poziții antagoniste, România fiind în război cu Germania și aliații săi. Dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 fac referire la "încheierea armistițiului", respectiv la Convenția de armistițiu încheiată între Guvernul Român, pe de o parte, și guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite ale Americii, pe de altă parte, în 12 septembrie 1944, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 22 septembrie 1944. Nu a fost încheiat niciun armistițiu cu privire la persoanele înrolate în armata maghiară, constituite în prizonieri de către armata sovietică după 23 august 1944.

Decretul-lege nr. 118/1990 reglementează drepturi pentru persoanele care au fost constituite sau menținute în prizonierat în contextul politic creat de regimul instaurat după data de 6 martie 1945, regim sub imperiul căruia niciun cetățean român nu a fost obligat să intre în armata maghiară, calitate care a atras prizonieratul tatălui reclamantei, și nici nu au fost predate teritorii Ungariei, aspect care a generat mobilizarea tatălui reclamantei. Decretul-lege nu reglementează despăgubiri pentru orice prizonierat al cetățenilor români la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial, ci doar pentru acel prizonierat care a fost constituit sau menținut în această perioadă datorită contextului politic creat prin instaurarea regimului comunist de după 6 martie 1945, reglementând măsuri reparatorii pentru persoanele persecutate politic în acest regim. Localitatea de unde a fost luat prizonier tatăl reclamantei a fost inclusă în Ungaria odată cu preluarea Transilvaniei de Nord prin al Doilea Dictat de la Viena, însă acest fapt nu a avut loc în contextul politic creat de regimul comunist și nu a reprezentat o persecuție politică, ci o decizie politică a conducerii din România, în contextul Celui de-Al Doilea Război Mondial, în raport cu situația de pe front din anul 1940 (considerentele Sentinței nr. 1.171/CA din 22 decembrie 2022 a Tribunalului Brașov - Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, Dosar nr. 3.559/62/2022).

Nu există nicio dispoziție a Decretului-lege nr. 118/1990 care să conducă la concluzia că legiuitorul a avut în vedere aplicabilitatea dispozițiilor art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 și în cazul persoanelor înrolate în armata maghiară, care au fost constituite în prizonieri de către armata sovietică după 23 august 1944. Rațiunea pentru care ostașii unei armate străine care, prin ipoteză au luptat împotriva statului român, să beneficieze de reparații din partea celui din urmă este una excepțională și ar trebui să rezulte din lege.

Legiuitorul a avut în vedere faptul că Armistițiul a fost semnat în luna septembrie a anului 1944, un număr însemnat de soldați români fiind luați prizonieri de armata sovietică până la momentul semnării acestuia. Scopul legiuitorului a fost acela de a recunoaște drepturi pentru cetățenii români ce au fost făcuți prizonieri după 23 august 1944 de către armata sovietică, neavându-se în vedere personalul militar al altor armate și cetățenii unui alt stat.

Un argument suplimentar pentru reținerea acestei interpretări îl reprezintă și dispozițiile art. 14 din Decretul-lege nr. 118/1990, potrivit cărora prevederile actului normativ mai sus-menționat nu se aplică "persoanelor condamnate pentru infracțiuni contra umanității sau celor în cazul cărora s-a dovedit că au desfășurat o activitate fascistă și/sau legionară în cadrul unei organizații sau mișcări de acest fel, precum și copiilor acestora". Or, antecesorul reclamantei este o persoană ce nu a luptat în armata română când a căzut prizonier, ci a luptat în armata maghiară, care, spre deosebire de cea română, nu a întors armele împotriva armatei germane după data de 23 august 1944, semnând Armistițiul cu Puterile Aliate abia la 20 ianuarie 1945, luptând, așadar, într-o armată aliată regimului fascist. Raportat la textul de lege evocat, reclamanta nu poate beneficia de aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.

Într-o altă orientare jurisprudențială, s-a apreciat că dispozițiile art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 au în vedere și persoanele înrolate în armata maghiară, constituite în prizonieri de către armata sovietică după 23 august 1944.

Această orientare jurisprudențială se regăsește la nivelul tribunalelor Bihor (Sentința civilă nr. 451/CAF din 17 iunie 2022, pronunțată de Secția a III-a contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Harghita, în Dosarul nr. 716/111/2022; definitivă), Mureș (Sentința nr. 448 din 29 iunie 2022, Dosarul nr. 358/102/2022; Sentința nr. 44 din 25 ianuarie 2023, Dosarul nr. 2.531/102/2022; Sentința nr. 136 din 9 martie 2022, Dosarul nr. 2.912/102/2021; Sentința nr. 197 din 7 aprilie 2022, Dosarul nr. 3.043/102/2021, pronunțate de Secția contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Mureș; definitive) și Covasna (sentințele nr. 814 din 28 octombrie 2022 și nr. 48 din 27 ianuarie 2023, pronunțate de Secția civilă a Tribunalului Covasna, definitive). În același sens, a fost exprimat și punctul de vedere teoretic, nesusținut de practica judiciară, al Tribunalului Teleorman.

În susținerea acestei orientări jurisprudențiale au fost formulate argumentele redate în cele de mai jos.

Art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 vizează persoanele care au suferit diverse măsuri privative sau restrictive ca efect al instaurării regimului comunist în România, începând cu 6 martie 1945, în timp ce alin. (2) al aceluiași articol vizează, pe de-o parte, persoanele deportate după 23 august 1944 (data întoarcerii, de către România, a armelor împotriva Puterilor Axei și dată începând cu care a luptat alături de Puterile Aliate, din care făcea parte și fosta U.R.S.S.), iar, pe de altă parte, persoanele constituite ca prizonieri de război de către partea sovietică după 23 august 1944 ori reținute în captivitate după încheierea Armistițiului. Prin urmare, perioada începând cu care persoanele vizate de alin. (1) al art. 1 din Decretul-lege nr. 118/1990 au suferit represalii ca urmare a instaurării regimului comunist nu are legătură cu perioada începând cu care au avut loc deportări în U.R.S.S. sau au fost luați sau menținuți în captivitate prizonieri de război anterior constituiți ca atare, această din urmă perioadă fiind considerată, de legiuitorul român, ca începând odată cu momentul în care România a luptat alături de Uniunea Sovietică în Cel de-Al Doilea Război Mondial, dată ce precedă, de altfel, instaurarea regimului comunist.

Curțile de apel Bacău, București, Cluj, Constanța, Craiova, Iași, Galați, Pitești, Suceava și Timișoara au comunicat faptul că, în raza lor teritorială de competență, nu a fost identificată jurisprudență cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. B. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție nu au fost identificate repere relevante cu privire la chestiunea de drept pusă în discuție. VI. Jurisprudența Curții Constituționale a României

În jurisprudența Curții Constituționale a României nu au fost identificate repere relevante cu privire la chestiunea de drept pusă în discuție. VII. Răspunsul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat faptul că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, la momentul respectiv, practica judiciară, în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul asupra chestiunii de drept, întocmit conform art. 520 alin. (7) coroborat cu art. 516 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în cauza de față, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din același cod, pentru declanșarea mecanismului privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, propunându-se soluția respingerii, ca inadmisibilă, a sesizării. IX. Înalta Curte de Casație și Justiție

Prealabil analizării în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este ținută să verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, rezultă următoarele condiții de admisibilitate a sesizării, care trebuie îndeplinite cumulativ: - existența unei chestiuni de drept; problema pusă în discuție trebuie să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite; - chestiunea de drept să fie ridicată în cursul judecății în fața unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; - chestiunea de drept să fie esențială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluționarea pe fond a cauzei; noțiunea de "soluționare pe fond" trebuie înțeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci și pe cele de drept procesual, cu condiția ca de rezolvarea acestora să depindă soluționarea pe fond a cauzei; - chestiunea de drept să fie nouă; - chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, iar Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanțele.

Procedând la analiza admisibilității sesizării, se constată că nu sunt îndeplinite toate condițiile cerute cumulativ de lege.

În ceea ce privește condiția ca respectiva chestiune de drept să fie ridicată în cursul judecății în fața unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, aceasta este îndeplinită, instanța care a formulat sesizarea fiind tribunalul, într-o cauză aflată în faza procesuală a judecății în primă și ultimă instanță. Astfel, sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului Harghita - Secția civilă, învestit cu soluționarea unei contestații împotriva unei decizii emise de autoritatea administrativă competentă de respingere a cererii privind stabilirea calității de beneficiar al dreptului prevăzut de art. 1 alin. (2) lit. b) raportat la art. 5 alin. (7) din Decretul-lege nr. 118/1990, sentință ce va fi dată de tribunal fiind definitivă conform art. 13 alin. (8) din actul normativ menționat anterior.

În ceea ce privește condiția existenței unei chestiuni de drept și aceea ca problema pusă în discuție să fie una veritabilă, susceptibilă să dea naștere unor interpretări diferite, în practica instanței supreme s-a reținut că această cerință de admisibilitate a sesizării este referitoare la caracterul real și serios al problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv se impune ca aceasta să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât să justifice declanșarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Sub acest aspect, s-a arătat că declanșarea mecanismului de preîntâmpinare a jurisprudenței neunitare presupune existența unei chestiuni de drept reale, iar nu aparente, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte, nu orice problemă de drept putând face obiectul unei astfel de sesizări.

În jurisprudența dezvoltată în legătură cu această condiție de admisibilitate, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat în mod constant că, în declanșarea procedurii pronunțării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și a înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017).

Chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite care trebuie arătate în sesizare, cerință care rezultă din dispozițiile art. 520 alin. (1) teza a II-a din Codul de procedură civilă, conform cărora încheierea de sesizare trebuie să cuprindă și punctul de vedere al completului de judecată, care astfel este ținut, în primul rând, să stabilească dacă există o problemă de interpretare ce implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică.

Or, se constată faptul că instanța de trimitere nu a demonstrat că problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări este susceptibilă de interpretări diferite și poate genera divergențe serioase de jurisprudență, care să fie inconciliabile din perspectiva sa, pentru a putea ajunge la o soluție a cauzei. Simpla împrejurare, dedusă din comunicarea punctelor de vedere ale instanțelor și neavută în vedere de încheierea de sesizare, că există deja hotărâri judecătorești pronunțate în ambele sensuri (de recunoaștere și de refuz al recunoașterii calității de beneficiar al legii a persoanelor înrolate în armata maghiară și constituite în prizonieri de către armata sovietică după 23 august 1944) nu poate determina reținerea, ca îndeplinită, a cerinței existenței unei probleme de drept veritabile.

Dimpotrivă, din cuprinsul punctului de vedere exprimat de instanța de trimitere reiese că se susțin argumente în favoarea unei singure soluții, ceea ce nu este de natură să confirme teoria existenței unei probleme dificile de drept, ce necesită implicarea instanței supreme în vederea clarificării.

Caracterul dificil al problemei de drept nu poate fi suplinit prin prisma factorului cantitativ al numărului mare de cauze apărute recent pe rolul instanțelor judecătorești, încă nesoluționate definitiv și care pot genera o consistentă practică judiciară neunitară ca urmare a unor interpretări divergente, dacă problema de drept în sine nu este decelată ca atare în actul de sesizare.

Chiar dacă eventualele imperfecțiuni ale actului de sesizare [lipsa punctelor de vedere ale părților, care nu au fost cerute, fiind efectuată sesizarea la primul termen de judecată și în lipsa solicitării punctului de vedere al părților, deși art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă obliga instanța de trimitere în mod explicit să facă acest lucru] nu trebuie translatate pe terenul inadmisibilității sesizării ca atare, față de circumstanțele concrete ale prezentei sesizări, se constată, în cauză, neconturarea certă a caracterului dificil al problemei de drept.

Or, Înalta Curte de Casație și Justiție are rolul de a facilita judecătorului eliminarea ambiguităților ori dificultăților unor texte de lege, nu de a suplini eventualele lipsuri în motivarea încheierii de sesizare, lipsuri care fac imposibilă sarcina instanței supreme de a asigura interpretarea unitară a legii.

În ceea ce privește cerința ca această chestiune de drept să fie esențială, în mod evident de lămurirea ei depinzând soluționarea pe fond a cauzei, nici aceasta nu este îndeplinită.

Astfel, deși sesizarea privește interpretarea dispozițiilor legale referitoare la calitatea de beneficiar al dreptului prevăzut de art. 1 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 cu privire la persoanele înrolate în armata maghiară, care au fost constituite în prizonieri de război de către armata sovietică după data de 23 august 1944, se constată că argumentația respingerii prin decizia emisă de organul competent a fost întemeiată pe aspecte de formă, iar nu pe aspecte de fond care să interpreteze textul legal menționat.

Astfel, atât decizia administrativă atacată, cât și poziția pârâtei din fața instanței de trimitere au fost motivate exclusiv pe aspecte legate de forța probantă a înscrisurilor depuse de reclamantă, respectiv pe împrejurarea că reclamanta nu a făcut dovada cu acte oficiale eliberate de organele competente, referitoare la prizonieratul părintelui defunct, ci a depus documente care nu au putut fi considerate pertinente și concludente pentru dovedirea persecuției.

Mai concret, s-a reținut în actul administrativ atacat că documentele depuse la dosarul administrativ nu sunt conforme cu regula instituită de art. 13 alin. (1) teza I din Decretul-lege nr. 118/1990, în sensul că dovedirea situațiilor trebuie să se facă cu acte oficiale eliberate de organele competente și, doar în situații excepționale, cu alte mijloace de probă prevăzute de lege. După cum se arată în certificatul emis de Arhivele Naționale din Ungaria, copia electronică atașată conținând datele prizonierului corespunde copiei făcute după fișele personale de evidență a prizonierilor de război, preluată și păstrată în format electronic de Arhivele Naționale din Ungaria de la Arhiva Militară de Stat Rusă în conformitate cu acordul dintre cele două instituții. A mai reținut actul administrativ atacat că, față de prevederile art. 286 alin. (4) din Codul de procedură civilă, deoarece înscrisurile depuse nu sunt certificate pentru conformitate cu originalul, ar fi necesară cel puțin prezentarea unor copii apostilate ale documentelor de către instituția emitentă a fișelor de prizonier, având în vedere că emitentul este statul rus, stat nonmembru al Uniunii Europene; Arhivele Naționale din Ungaria dețin doar copii electronice ale copiilor făcute după fișele personale de evidență a prizonierilor de război.

În mod evident, chestiunea de drept referitoare la reținerea sau nereținerea calității de beneficiari ai legii și a persoanelor înrolate în armata maghiară, care au fost constituite în prizonieri de război de către armata sovietică după data de 23 august 1944, este una subsecventă dovedirii, conform regulilor de administrare a probatoriului, a împrejurării de fapt referitoare la situația de prizonierat și nu a fost antamată prin decizia administrativă de respingere.

Or, instanța de trimitere nu a indicat modalitatea în care se va realiza depășirea acestui motiv de respingere de natură procedurală pentru a se putea ajunge la soluționarea cererii pe fond direct de către instanța de judecată; dincolo de orice aspecte legate de forma actului de sesizare, în lipsa depășirii acestui impediment, nu a fost dovedită modalitatea în care soluția din cauza respectivă ar fi influențată de interpretarea ce ar fi dată chestiunii de drept sesizate, cât timp în cauză (prin decizia administrativă de respingere a cererii de stabilire a calității de beneficiar și a indemnizației aferente) se pune exclusiv o problemă de forță probantă a înscrisurilor.

În ceea ce privește condiția noutății se constată că în cauză nu este îndeplinită nici cerința legată de noutatea chestiunii de drept supuse analizei.

Astfel, chiar dacă dispozițiile legale a căror interpretare se solicită sunt relativ recente, problema de practică judiciară este deja una de amploare pe rolul instanțelor de judecată, pe rolul acestora fiind înregistrate și soluționate deja numeroase cauze, cu caracter definitiv (fiind cauze ce se judecă în primă și ultimă instanță de tribunal), cu soluții divergente conform celor comunicate în cadrul punctelor de vedere exprimate în cadrul jurisprudenței comunicate de curțile de apel.

În ceea ce privește condiția ca respectiva chestiune de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, iar Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat deja asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanțele, se constată că, în mod formal, asupra chestiunii în sine nu există o decizie de unificare și nici o sesizare având ca obiect un recurs în interesul legii în curs de soluționare pe această problemă de drept.

În concluzie, se constată că nu sunt îndeplinite condițiile privind admisibilitatea sesizării; atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condițiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al mecanismului hotărârii prealabile numai în scopul preîntâmpinării apariției unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu și numai în privința unor chestiuni de drept dificile de a căror lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, sesizarea cu acest obiect nu îndeplinește cerințele de admisibilitate impuse de lege.

În considerarea argumentelor expuse, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 519, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,