ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 67/2023

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispozițiilor art. 520 alin. (6) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20 din 14 martie 2023 (Regulamentul).

Ședința este prezidată de domnul judecător Ionel Barbă, președintele delegat al Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Elena-Mădălina Ivănescu, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. 7.156/3/2021.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, ce a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulate puncte de vedere la raport de către reclamant și de către pârât.

De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către instanțele naționale hotărâri judecătorești pronunțate în materia ce face obiectul sesizării și opinii teoretice exprimate de judecători, iar Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul și obiectul sesizării

Prin Încheierea din 19 ianuarie 2023, pronunțată în Dosarul nr. 7.156/3/2023, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarele chestiuni de drept: Dacă prevederile art. 22 din Tratatul dintre România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală, semnat la Chișinău la 6 iulie 1996, ratificat prin Legea nr. 177/1997, coroborate cu dispozițiile art. 1 lit. a) și b) și ale art. 2 pct. 2 din același tratat, se interpretează în sensul că actele care emană de la autoritățile competente sau de la alte instituții ale Republicii Moldova sunt valabile fără vreo altă legalizare cu ocazia soluționării cererii de redobândire a cetățeniei române de către Comisia pentru cetățenie din cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie, procedură finalizată prin emiterea unui act administrativ supus controlului instanțelor de contencios administrativ (în ipoteza cererilor soluționate anterior intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2021); Dacă prevederile art. 12 din Tratatul dintre Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind acordarea asistenței juridice în cauzele civile, familiale și penale, ratificat prin Decretul nr. 334/1958, publicat în Buletinul Oficial nr. 30 din 4 august 1958, coroborate cu art. 1 pct. 2 din același tratat, sunt aplicabile cu ocazia soluționării cererii de redobândire a cetățeniei române de către Comisia pentru cetățenie din cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie, procedură finalizată prin emiterea unui act administrativ supus controlului instanțelor de contencios administrativ (în ipoteza cererilor soluționate anterior intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2021)? II. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanței care a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina

Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal cu nr. 7.156/3/2021, reclamantul A.B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Cetățenie (A.N.C.), ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Ordinului nr. xxxx/2020 și obligarea pârâtei la emiterea unui nou ordin prin care să i se acorde cetățenia română.

Prin Sentința civilă nr. 3.963 din 9 iunie 2021, Tribunalul București - Secția a II-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A.B., a anulat Ordinul nr. xxxx/2020, a obligat-o pe pârâtă să reanalizeze cererea reclamantului înregistrată cu nr. yyyy/2018, în raport cu înscrisurile depuse la dosarul administrativ, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, și să plătească reclamantului suma de 1.050 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța soluția menționată în cadrul paragrafului anterior, instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 22, art. 2 paragraful 2, art. 1 lit. b) din Tratatul dintre România și Republica Moldova privind asistența juridică în materie civilă și penală, semnat la Chișinău la 6 iulie 1996, (Tratatul dintre România și Republica Moldova), ratificat prin Legea nr. 177/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 310 din 13 noiembrie 1997, precum și art. 12 și art. 1 pct. 2 din Tratatul dintre Republica Populară Română și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste privind acordarea asistenței juridice în cauzele civile, familiale și penale, semnat la Moscova la 3 aprilie 1958 (Tratatul dintre R.P.R. și U.R.S.S.), ratificat prin Decretul nr. 334/1958, publicat în Buletinul Oficial nr. 30 din 4 august 1958, reținând că acestea nu vizează exclusiv îndeplinirea unor activități procesuale, iar A.N.C. este o instituție publică în competența căreia intră rezolvarea unei cauze civile, în sens larg.

Numai în cazul existenței unui dubiu evident, cu informații din evidențele oficiale ale Republicii Moldova sau Federației Ruse, puteau fi înlăturate documentele de stare civilă din probatoriul depus de reclamant în susținerea filiației sale românești, în condițiile în care, potrivit tratatelor mai sus menționate, pe teritoriul părților contractante se recunosc, fără o procedură specială, hotărârile instituțiilor de tutelă și curatelă, ale instituțiilor care înregistrează actele de stare civilă și ale altor instituții competente în cauzele civile care, prin caracterul lor, nu trebuie executate.

Mai mult, a reținut instanța de fond, autoritățile din ambele state pot schimba rapid informații și realiza verificări în aplicarea normelor edictate în tratatul semnat. În acest context, s-a apreciat că suspiciunile pârâtei cu privire la autenticitatea documentelor depuse sunt nejustificate, aceasta procedând nelegal la respingerea solicitării reclamantului ca nesusținută.

Împotriva sentinței indicate la paragraful 10 din prezenta decizie a declarat recurs pârâta A.N.C., întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, raportate la cele ale art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, a fost invocată greșita aplicare a normelor de drept material privind aplicabilitatea Tratatului dintre România și Republica Moldova și a Tratatului dintre R.P.R. și U.R.S.S., susținându-se că aceste tratate ar viza "doar îndeplinirea unor activități procesuale", iar A.N.C. nu desfășoară astfel de activități.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant A.B. a solicitat respingerea recursului, invocând prevederile art. 3 din Convenția cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961 (Convenția de la Haga sau Convenția), la care România a aderat prin Ordonanța Guvernului nr. 66/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 din 26 august 1999; art. 22 alin. (1) din Tratatul dintre România și Republica Moldova; art. 31 alin. (2) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, precum și ale art. 20 din Constituție. III. Normele de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile

Tratatul dintre România și Republica Moldova și Tratatul dintre R.P.R. și U.R.S.S., și anume: - Articolul 22 - Valabilitatea actelor din Tratatul dintre România și Republica Moldova: " 1. Actele care emană de la autoritățile competente sau de la alte instituții ale uneia dintre părțile contractante, precum și actele sub semnătură privată, cărora acestea le dau dată certă și le atestă autenticitatea semnăturii, sunt valabile pe teritoriul celeilalte părți contractante fără vreo altă legalizare. Această dispoziție se aplică și cu privire la extrasele și la copiile de pe aceste acte. 2. Actele menționate la paragraful 1 au, pe teritoriul celeilalte părți contractante, aceeași forță probantă ca și actele de același fel ale acestei din urmă părți contractante"; - Articolul 1 - Definirea unor termeni din Tratatul dintre România și Republica Moldova: " În sensul prezentului tratat: a) prin cauze civile se înțelege cauzele de drept civil și procesual civil, de drept al familiei, drept comercial, dreptul muncii și drept administrativ; b) prin autorități competente se înțelege instanțele judecătorești, parchetele (pentru România), organele procuraturii (pentru Republica Moldova), notariatele și alte instituții competente în materie civilă și penală; (...)"; - Articolul 2 - Ocrotirea juridică din Tratatul dintre România și Republica Moldova " (...) 2. Cetățenii unei părți contractante au dreptul să se adreseze liber și nestânjenit autorităților competente ale celeilalte părți contractante în atribuția cărora sunt date cauzele civile și penale, pot să-și susțină interesele în fața acestora, să facă cereri și să introducă acțiuni în aceleași condiții ca și cetățenii acesteia. (...)"; - Articolul 12 - Valabilitatea actelor din Tratatul dintre R.P.R. și U.R.S.S. " 1. Actele care au fost întocmite sau certificate de instituțiile juridice sau de către o persoană oficială (traducător oficial, expert etc.) pe teritoriul uneia din Părțile Contractante, în limitele competenței lor, în forma stabilită de legile în vigoare și prevăzute cu sigiliul oficial, sînt valabile pe teritoriul celeilalte Părți Contractante fără vreo altă certificare. 2. Actele care pe teritoriul unei Părți Contractante se consideră ca fiind acte oficiale, sînt socotite și pe teritoriul celeilalte Părți Contractante ca avînd forța probatorie a actelor oficiale."; - Articolul 1 - Ocrotirea juridică din Tratatul dintre R.P.R. și U.R.S.S. " (...) 2. Cetățenii unei Părți Contractante au dreptul să se adreseze liber și nestînjenit instanțelor judecătorești, Procuraturii, notariatelor de stat (denumite în cele ce urmează "instituții juridice") precum și altor instituții ale celeilalte Părți Contractante, în competența cărora intră rezolvarea cauzelor civile, familiale și penale, pot să-și susțină interesele în fața acestora, să facă reclamații și să introducă acțiuni în aceleași condiții ca și cetățenii acesteia."

În încheierea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost indicate drept relevante pentru soluționarea prezentei sesizări și dispozițiile art. 1 alin. 1 și 2, art. 2 și 3 din Convenția de la Haga; ale art. 11 alin. (1) și (2) din Constituția României, republicată în 2003 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003 (Constituția României); art. 31 alin. (1) și (2) din Legea nr. 590/2003 privind tratatele, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 23 din 12 ianuarie 2004 (Legea nr. 590/2003), anexa nr. 2 la Instrucțiunile ministrului administrației și internelor nr. 82/2010 privind organizarea și desfășurarea activității de eliberare a apostilei pentru actele oficiale administrative, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 6 aprilie 2010, cu modificările și completările ulterioare (Instrucțiunile nr. 82/2010) - Lista statelor semnatare ale Conferinței de Drept Internațional Privat de la Haga cu care România a încheiat convenții, tratate sau acorduri privind asistența juridică în materie civilă, care prevăd scutirea de orice legalizare (pozițiile 11 și 15), respectiv: - art. 1 alin. 1 și 2, art. 2 și 3 din Convenția de la Haga: "

Intimatul-reclamant a arătat că, în opinia sa, sesizarea formulată în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă este admisibilă.

În ceea ce privește punctul său de vedere referitor la chestiunile de drept ce formează obiectul prezentului dosar, acesta reiese din cererea de chemare în judecată și din întâmpinarea formulată la recursul A.N.C., fiind în sensul că prevederile art. 22, coroborate cu cele ale art. 1 lit. a) și b) și ale art. 2 paragraful 2 din Tratatul dintre România și Republica Moldova, și prevederile art. 12, coroborate cu cele ale art. 1 pct. 2 din Tratatul dintre R.P.R. și U.R.S.S., sunt aplicabile cu ocazia soluționării cererii de redobândire a cetățeniei române de către Comisia pentru cetățenie din cadrul A.N.C., procedură finalizată prin emiterea unui act administrativ supus controlului instanțelor de contencios administrativ (în ipoteza cererilor soluționate anterior intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2021).

Recurenta-pârâtă nu și-a exprimat punctul de vedere cu privire la chestiunile de drept ce formează obiectul prezentului dosar, însă din actele procesuale depuse la dosar rezultă că punctul acesteia de vedere cu privire la chestiunile de drept indicate în cadrul paragrafului 8 din prezenta decizie este în sensul că prevederile art. 22, coroborate cu cele ale art. 1 lit. a) și b) și ale art. 2 paragraful 2 din Tratatul dintre România și Republica Moldova, și prevederile art. 12, coroborate cu cele ale art. 1 pct. 2 din Tratatul dintre R.P.R. și U.R.S.S., vizează exclusiv îndeplinirea unor activități procesuale, iar A.N.C. nu desfășoară astfel de activități. V. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

Instanța de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, față de considerentele redate în continuare.

Completul de judecată care formulează sesizarea este învestit cu soluționarea unui recurs, urmând să se pronunțe în ultimă instanță; de modul de lămurire a chestiunilor de drept ce fac obiectul sesizării și care sunt noi depinde soluționarea pe fond a cauzei de față; asupra acestei chestiuni de drept Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Dispozițiile în legătură cu care se solicită pronunțarea unei hotărâri potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă au primit interpretări diametral opuse, prin hotărâri definitive, din partea instanțelor de judecată învestite cu cauze similare, având ca obiect contestație împotriva ordinului de respingere a cererii de (re)dobândire a cetățeniei române formulate în baza art. 11 din Legea cetățeniei române nr. 21/1991, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 13 august 2010, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 21/1991), acțiuni ce intră în competența de soluționare exclusivă, în fond, a Secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București și, în recurs, în competența secțiilor de contencios administrativ și fiscal ale Curții de Apel București, potrivit art. 19 alin. (4) din Legea nr. 21/1991.

Problematica aplicabilității și interpretării prevederilor se pune în cadrul procedurii prevăzute de art. 11 din Legea nr. 21/1991. B. Cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării

Instanța de trimitere apreciază că analiza dispozițiilor din Tratatul dintre România și Republica Moldova și din Tratatul dintre R.P.R. și U.R.S.S. supuse interpretării trebuie realizată în cadrul creat de Convenția de la Haga [art. 1 alin. (1), art. 2 și 3], dar și de dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Constituția României și de cele ale art. 31 alin. (1) și (2) din Legea nr. 590/2003, reținând că, potrivit art. 3 din Convenția de la Haga, formalitatea apostilării actelor oficiale nu poate fi cerută în situația în care există o înțelegere între două sau mai multe state contractante care "o înlătură, o simplifică sau scutește actul de supralegalizare", precum și faptul că, potrivit art. 31 din Legea nr. 590/2003, aplicarea și respectarea dispozițiilor tratatelor internaționale sunt o obligație care se impune nu doar instanțelor de judecată, ci și tuturor autorităților statului român.

Dispozițiile art. 22, art. 1 lit. a) și b) și ale art. 2 paragraful 2 din Tratatul dintre România și Republica Moldova stabilesc regula potrivit căreia actele emise de instituțiile competente din cele două țări sunt valabile pe teritoriul celeilalte părți contractante fără vreo altă legalizare.

Art. 22 din tratatul menționat precizează sfera de recunoaștere a actelor oficiale emise de autoritățile competente ale celor două țări semnatare, aceasta fiind "teritoriul celeilalte părți", concluzia care ar rezulta fiind aceea că actele oficiale ce emană de la autoritățile competente ale Republicii Moldova sunt recunoscute pe teritoriul României, fără a se face distincția invocată de autoritatea pârâtă între autorități administrative și judiciare.

Această interpretare, precizează instanța de trimitere, pare să fie susținută și de art. 1 lit. b) din Tratatul dintre România și Republica Moldova, care nu limitează sfera autorităților competente doar la instanțele judecătorești și la parchete, ci o definește extensiv, fiind incluse "notariatele și alte instituții competente în materie civilă și penală".

Mai mult, art. 1 lit. a) din Tratatul dintre România și Republica Moldova include explicit în categoria "cauze civile" atât cauzele de drept civil și procesual civil, de drept al familiei, cât și pe cele de drept administrativ, astfel încât concluzia care ar decurge ar fi aceea că A.N.C. intră în sfera "altor instituții competente în materie civilă", prevăzută de art. 1 lit. b) din tratatul anterior menționat.

În ceea ce privește cea de-a doua problemă de drept ce formează obiectul prezentei sesizări, instanța de trimitere indică dispozițiile similare conținute de Tratatul dintre R.P.R. și U.R.S.S. (art. 12, art. 1 pct. 2), precum și anexa nr. 2 la Instrucțiunile nr. 82/2010, potrivit căreia Tratatul dintre R.P.R. și U.R.S.S. este considerat a fi încheiat cu Federația Rusă prin declarație de succesiune.

Se argumentează că cetățenia unei persoane este unul dintre elementele care alcătuiesc statutul juridic civil al unei persoane, alături de capacitatea juridică și starea civilă a persoanei.

Cu ocazia soluționării cererii de redobândire a cetățeniei române potrivit art. 11 din Legea nr. 21/1991, A.N.C. analizează acte de stare civilă în vederea determinării unor legături de descendență între petenți, solicitanți ai cetățeniei române, și antecesorii acestora, foști cetățeni români care au pierdut cetățenia română din motive neimputabile lor sau cărora această cetățenie le-a fost ridicată fără voia lor.

Având în vedere faptul că stabilirea aspectelor învederate la paragraful anterior intră în sfera de reglementare a dreptului civil, respectiv a dreptului familiei, s-ar putea considera că A.N.C. face parte din categoria "altor instituții ale celeilalte Părți Contractante, în competența cărora intră rezolvarea cauzelor civile", prevăzută de art. 1 pct. 2 din Tratatul dintre R.P.R. și U.R.S.S., teză contestată însă de autoritatea pârâtă și de o parte a instanțelor de judecată.

Or, în situația în care A.N.C. ar face parte din categoria "altor instituții ale celeilalte Părți Contractante, în competența cărora intră rezolvarea cauzelor civile", prevăzută de art. 1 pct. 2 din tratatul sus-menționat, concluzia care ar decurge ar fi aceea a aplicabilității dispozițiilor art. 12 din același tratat, ce prevăd valabilitatea, fără vreo altă certificare (respectiv fără apostilare) a actelor întocmite sau certificate de instituțiile juridice sau de către o persoană oficială pe teritoriul celeilalte părți contractante, pe teritoriul român și inclusiv în fața autorității pârâte, respectiv a Comisiei pentru cetățenie din cadrul A.N.C.

Această concluzie ar decurge cu atât mai mult cu cât procedura desfășurată în fața comisiei sus-menționate, cu ocazia soluționării cererilor formulate în baza art. 11 din Legea nr. 21/1991, este finalizată prin emiterea unui act administrativ supus controlului instanțelor de contencios administrativ.

Or, în contextul în care în fața instanțelor judecătorești sunt valabile, fără vreo altă certificare (apostilare n.r.), conform art. 12 din Tratatul dintre R.P.R. și U.R.S.S., actele care au fost întocmite sau certificate de instituțiile juridice sau de către o persoană oficială pe teritoriul celeilalte părți contractante, concluzia care s-ar impune ar fi aceea că și cu ocazia procedurii administrative ce a ocazionat emiterea actului administrativ contestat în fața instanțelor judecătorești ar fi incidentă aceeași regulă. VI. Jurisprudența instanțelor naționale în materie A. Jurisprudență comunicată de curțile de apel

Față de dispozițiile art. 19 alin. (4) din Legea nr. 21/1991, cu excepția Curții de Apel București, toate celelalte curți de apel au comunicat faptul că, în raza lor teritorială de competență, nu a fost identificată jurisprudență cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. Astfel, analiza jurisprudenței va avea în vedere hotărârile comunicate de instanțele competente potrivit legii.

Într-o orientare jurisprudențială s-a apreciat că, în ipoteza cererilor soluționate anterior intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2021: - prevederile art. 22 coroborate cu dispozițiile art. 1 lit. a) și b) și art. 2 paragraful 2 din Tratatul dintre România și Republica Moldova se interpretează în sensul că actele care emană de la autoritățile competente sau de la alte instituții ale Republicii Moldova sunt valabile, fără vreo altă legalizare, cu ocazia soluționării cererii de redobândire a cetățeniei române de către Comisia pentru cetățenie din cadrul A.N.C., procedură finalizată prin emiterea unui act administrativ supus controlului instanțelor de contencios administrativ; - prevederile art. 12 coroborate cu cele ale art. 1 pct. 2 din Tratatul dintre R.P.R. și U.R.S.S. sunt aplicabile cu ocazia soluționării cererii de redobândire a cetățeniei române de către Comisia pentru cetățenie din cadrul A.N.C., procedură finalizată prin emiterea unui act administrativ supus controlului instanțelor de contencios administrativ.

Această orientare jurisprudențială se regăsește în cadrul unui număr de șase hotărâri judecătorești definitive. În același sens au fost exprimate și puncte de vedere teoretice, nesusținute de practică judiciară, de către alte patru instanțe judecătorești (o curte de apel și cinci tribunale).

În susținerea acestei orientări jurisprudențiale au fost expuse argumentele de mai jos.

Reținând dispozițiile art. 3 din Convenția de la Haga și pe cele ale art. 31 din Legea nr. 590/2003, rezultă că textele art. 22 coroborate cu cele ale art. 2 paragraful 2 din Tratatul dintre România și Republica Moldova stabilesc regula potrivit căreia actele emise de autoritățile competente din cele două țări semnatare sunt valabile pe teritoriul celeilalte părți contractante, fără vreo altă legalizare/apostilare.

Concluzia de mai sus se impune cu atât mai mult cu cât art. 1 lit. a) din Tratatul dintre România și Republica Moldova include explicit, în categoria "cauze civile", atât cauzele de drept civil și procesual civil, de drept al familiei, cât și pe cele de drept administrativ, astfel încât se poate reține că A.N.C. intră în sfera "altor instituții competente în materie civilă", prevăzută de art. 1 lit. b) din tratatul anterior menționat.

În ceea ce privește cea de-a doua chestiune de drept ce formează obiectul prezentului dosar, reținându-se faptul că Tratatul dintre R.P.R. și U.R.S.S. este cuprins în anexa nr. 2 la Instrucțiunile nr. 82/2010, care conține Lista statelor semnatare ale Conferinței de Drept International Privat de la Haga cu care România a încheiat convenții, tratate sau acorduri privind asistența juridică în materie civilă, care prevăd scutire de orice legalizare, precum și faptul că, în procedura prevăzută de art. 11 din Legea nr. 21/1991, A.N.C. analizează acte de stare civilă, se poate concluziona că A.N.C. face parte din categoria "altor instituții ale celeilalte Părți Contractante, în competența cărora intră rezolvarea cauzelor civile, familiale", prevăzută de art. 1 pct. 2 din Tratatul dintre R.P.R. și U.R.S.S.

Având în vedere considerentele expuse în cadrul paragrafului anterior, rezultă aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 12 din Tratatul dintre R.P.R. și U.R.S.S., ce prevăd valabilitatea, fără vreo altă certificare/apostilare, a actelor întocmite sau certificate de instituțiile juridice sau de către o persoană oficială pe teritoriul celeilalte părți contractante, pe teritoriul român, inclusiv în fața A.N.C.

Concluziile de mai sus sunt deopotrivă susținute și de faptul că procedura desfășurată în fața Comisiei pentru cetățenie din cadrul A.N.C., cu ocazia soluționării cererilor formulate în baza art. 11 din Legea nr. 21/1991, este finalizată cu emiterea unui act administrativ supus controlului instanțelor de contencios administrativ.

Aplicarea prevederilor mai sus menționate ale Tratatului dintre România și Republica Moldova și ale Tratatului dintre R.P.R. și U.R.S.S. se impune, totodată, potrivit art. 11 alin. (1) și (2) din Constituția României, ce reglementează relația dintre dreptul internațional și dreptul intern.

Într-o interpretare nuanțată, s-a reținut că dispozițiile legale ale Legii nr. 21/1991, anterioare adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2021, nu înlăturau formalitatea apostilei și nici nu prevedeau scutirea de supralegalizare a actelor de stare civilă, dar nici nu impuneau expres această condiție, aspect care a determinat A.N.C. ca, cel puțin o perioadă semnificativă de timp, să aibă o practică administrativă în care nu se impunea cerința apostilării.

Din această perspectivă, legislația anterioară Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2021 trebuie considerată lipsită de claritate și previzibilitate, aspect ce rezultă implicit și din preambulul noii ordonanțe, unde s-a menționat, ca prim argument pentru emiterea acesteia, "obligația creării unui cadru legislativ clar și previzibil în materie de cetățenie, în așa fel încât Comisia pentru cetățenie din cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie să asigure îndeplinirea în mod eficient a normelor legale și să le aplice într-o manieră coerentă".

Față de cele de mai sus, în una dintre deciziile pronunțate, s-a reținut că dosarul reclamantei trebuia soluționat fără cerința apostilării, pe baza actelor depuse de către aceasta, analiza raportului dintre Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2021 și tratatele încheiate cu Rusia, Ucraina, Republica Moldova fiind inutilă, în condițiile în care ordonanța nu este aplicabilă speței.

Într-o altă orientare jurisprudențială s-a apreciat că, în ipoteza cererilor soluționate anterior intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2021, prevederile art. 22, coroborate cu dispozițiile art. 1 lit. a) și b) și ale art. 2 paragraful 2 din Tratatul dintre România și Republica Moldova, și prevederile art. 12, coroborate cu cele ale art. 1 pct. 2 din Tratatul dintre R.P.R. și U.R.S.S., nu sunt aplicabile și nu trebuie respectate cu ocazia soluționării cererii de redobândire a cetățeniei române de către Comisia pentru cetățenie din cadrul Autorității Naționale pentru Cetățenie, procedură finalizată prin emiterea unui act administrativ supus controlului instanțelor de contencios administrativ.

Această orientare jurisprudențială se regăsește în cadrul a patru hotărâri judecătorești definitive.

În susținerea acestei orientări jurisprudențiale au fost expuse considerentele de mai jos.

Potrivit art. 1-3 din Tratatul dintre R.P.R. și U.R.S.S., dispozițiile acestuia se aplică în cauze civile și penale, nu și în procedurile administrative extraprocesuale, care nu fac obiectul unui dosar înregistrat pe rolul unei instanțe judecătorești, unui parchet, notariat sau al altei instituții competente în materie civilă și penală.

Sunt avute în vedere, de asemenea, dispozițiile legale în vigoare, astfel cum au fost modificate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2021, adoptată în considerarea faptului că există "cazuri de suspiciune cu privire la autenticitatea actelor de stare civilă depuse de unii solicitanți în dovedirea condițiilor pentru redobândirea cetățeniei române", precum și dispozițiile exprese ale normei tranzitorii de la art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 82/2021.

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat faptul că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, la momentul respectiv, practică judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii cu privire la problema de drept ce formează obiectul sesizării. B. Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în mecanismele de unificare a practicii judiciare

Nu au fost identificate decizii relevante cu privire la problema de drept ce face obiectul întrebării preliminare. VII. Jurisprudența Curții Constituționale a României

În jurisprudența Curții Constituționale a României nu au fost identificate repere relevante cu privire la chestiunea de drept pusă în discuție. VIII. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții de Justiție a Uniunii Europene nu au fost identificate repere relevante cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit asupra chestiunii de drept, judecătorul-raportor a apreciat că prevederile art. 22 coroborate cu cele ale art. 1 lit. a) și b) și cu cele ale art. 2 paragraful 2 din Tratatul dintre România și Republica Moldova, precum și prevederile art. 12 coroborate cu cele ale art. 1 pct. 2 din Tratatul dintre R.P.R. și U.R.S.S. nu sunt aplicabile cu ocazia soluționării cererii de redobândire a cetățeniei române de către Comisia pentru cetățenie din cadrul A.N.C. (în ipoteza cererilor soluționate anterior intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2021). X. Înalta Curte de Casație și Justiție X.1. Asupra admisibilității sesizării

Analizând, cu prioritate, îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, se reține că sesizarea este admisibilă, pentru considerentele arătate în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Din cuprinsul acestor dispoziții și al jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă următoarele condiții cumulative de admisibilitate: - existența unei cauze aflate în curs de judecată; - cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit să soluționeze cauza; - instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță; - existența unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată; - chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; - asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

Înalta Curte constată că în cauză sunt îndeplinite primele trei și a șasea dintre condițiile de admisibilitate, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, care este învestită în ultimă instanță cu soluționarea recursului, hotărârea ce urmează a fi pronunțată fiind definitivă potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă raportat la art. 19 alin. (4) din Legea nr. 21/1991, iar, asupra chestiunii de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

În ceea ce privește a patra condiție de admisibilitate, subsumat acesteia, în componenta sa referitoare la existența unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite, se apreciază că este îndeplinită, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la cerința existenței unei "chestiuni de drept veritabile", în jurisprudența Înaltei Curți s-au reținut următoarele: a) chestiunea de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită prezintă o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății (Decizia nr. 24 din 29 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 820 din 4 noiembrie 2015; Decizia nr. 6 din 30 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 24 februarie 2017; Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016; Decizia nr. 62 din 18 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 9 octombrie 2017; Decizia nr. 18 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 17 aprilie 2018; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 59; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 46; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021, paragraful 41; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021, paragraful 42); b) chestiunea de drept supusă dezlegării trebuie să fie o chestiune care ridică serioase dificultăți de interpretare a unor dispoziții legale imperfecte, lacunare ori contradictorii, iar nu realizarea unor operațiuni de interpretare și de aplicare a unui text de lege în raport cu circumstanțele particulare ce caracterizează fiecare litigiu ori existența unor simple obstacole care ar putea fi înlăturate printr-o reflexie mai aprofundată a judecătorului cauzei (Decizia nr. 9 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 10 aprilie 2017, paragrafele 62 și 65; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018, paragraful 37; Decizia nr. 34 din 24 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 7 iulie 2021, paragraful 61; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 37); c) pentru a ne afla în prezența unei veritabile chestiuni de drept, caracterul complex sau, după caz, precar al reglementării, de natură a conduce, în final, la interpretări diferite, precum și dificultatea completului în a-și însuși o anumită interpretare trebuie să fie reflectate în încheierea de sesizare, care trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecția asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, și de o manieră în care să se întrevadă explicit pragul de dificultate al întrebării și în ce măsură acesta depășește obligația ordinară a instanței de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării unui litigiu, întrucât simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru declanșarea mecanismului hotărârii prealabile (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 42; Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 30 octombrie 2018, paragrafele 38-39, 41; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 50; Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 37; Decizia nr. 50 din 14 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 844 din 3 septembrie 2021, paragraful 41; Decizia nr. 74 din 18 octombrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1174 din 13 decembrie 2021, paragraful 42). Sub acest aspect s-a reținut că, în procedura hotărârii prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se substituie atributului fundamental al instanțelor, de interpretare și aplicare a legii, ci se limitează la a facilita judecătorului eliminarea ambiguităților ori a dificultăților unor texte de lege (Decizia nr. 45 din 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 27 iulie 2021, paragraful 46).

Chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită prezintă un anumit grad de dificultate, hotărârile judecătorești și punctele de vedere exprimate de instanțe fiind diferite în legătură cu aplicabilitatea prevederilor art. 22 din Tratatul dintre România și Republica Moldova și ale art. 12 din Tratatul dintre R.P.R. și U.R.S.S. cu ocazia soluționării cererii de redobândire a cetățeniei române de către Comisia pentru cetățenie din cadrul A.N.C., procedură finalizată prin emiterea unui act administrativ supus controlului instanțelor de contencios administrativ (în ipoteza cererilor soluționate anterior intrării în vigoare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2021).

Este necontestat faptul că problema de drept ce formează obiectul prezentei sesizări este susceptibilă de interpretări diferite și poate genera divergențe de jurisprudență, iar "rolul unei instanțe supreme este tocmai să regleze aceste contradicții de jurisprudență" (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Beian împotriva României, pct. 37; Hotărârea din 27 ianuarie 2009, Ștefan și Ștef împotriva României, pct. 32-33).

Pe de altă parte, sub aspectul clarității normelor a căror interpretare unitară se solicită, dispozițiile invocate nu sunt suficient de explicite, fiind posibile cel puțin două interpretări, astfel că problema de drept sesizată reprezintă o chestiune de o dificultate suficient de mare pentru a reclama o rezolvare de principiu pe calea hotărârii prealabile.

În considerarea argumentelor expuse se constată că cerința esențială privind existența unei chestiuni de drept are în vedere o problemă de drept reală, dificilă, care privește interpretarea diferită a textelor de lege invocate, relevante pentru soluționarea pe fond a cauzei.

Cu privire la cerința noutății, analiza conținutului art. 519 din Codul de procedură civilă relevă faptul că noutatea chestiunii de drept ce face obiectul întrebării prealabile reprezintă o condiție distinctă de aceea a nepronunțării anterioare a Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra respectivei chestiuni de drept ori de cea a inexistenței unui recurs în interesul legii aflat în curs de soluționare cu privire la acea problemă de drept.

Așa cum Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a decis în jurisprudența sa anterioară (Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014; Decizia nr. 41 din 21 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 10 februarie 2017, etc.), cerința noutății este îndeplinită atunci când chestiunea de drept își are izvorul în reglementări recent intrate în vigoare, iar instanțele nu i-au dat încă o anumită interpretare și aplicare la nivel jurisprudențial.

Totodată, cerința noutății ar putea fi reținută ca îndeplinită și în cazul în care, deși norma nu este foarte recentă, în privința sa s-ar impune anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat față de unul anterior, ale unei norme legale mai vechi (ipoteza așa-zisei reevaluări a interpretării normei).

În speță se observă că, deși textele legale în discuție nu sunt recent intrate în vigoare, nu a avut loc depășirea stadiului unei practici judiciare incipiente (față de numărul redus de hotărâri identificate prin cercetarea jurisprudenței, apărute ulterior modificării, de dată relativ recentă, a practicii administrative de către A.N.C.) și că este în curs de conturare o practică judiciară în legătură cu chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării, din această perspectivă cerința noutății fiind îndeplinită.

În fine, se reține și faptul că răspunsul solicitat de instanța de trimitere este relevant pentru soluționarea în fond a cauzei, chestiunea obligativității aplicării formulei apostilării actelor oficiale depuse în sprijinul cererii de redobândire a cetățeniei române fiind hotărâtoare pentru aprecierea legalității ordinului emis de A.N.C., ordin ce formează obiectul contestației în cadrul căreia a fost formulată cererea de pronunțare a hotărârii prealabile. X.2. Cu privire la fondul chestiunii de drept supuse dezlegării

Prealabil analizei punctuale a chestiunii de drept cu care a fost învestit Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, este necesar a fi menționat faptul că sesizarea pendinte este formulată în contextul unui litigiu generat de aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) și ale art. 15 alin. (1) din Legea cetățeniei române nr. 21/1991.

Potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 21/1991, persoanele care au fost cetățeni români, dar au pierdut cetățenia română din motive neimputabile lor sau cărora această cetățenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum și descendenții acestora până la gradul III, la cerere, pot redobândi sau li se poate acorda cetățenia română, cu posibilitatea păstrării cetățeniei străine și stabilirea domiciliului în țară sau cu menținerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b), c) și e).

Procedura de urmat în vederea soluționării cererilor de dobândire sau, după caz, de redobândire a cetățeniei române este reglementată în capitolul III din legea anterior menționată, având denumirea marginală "Procedura acordării cetățeniei române", de interes în prezenta sesizare fiind dispozițiile art. 15 alin. (1), având următorul conținut: " Cererea de acordare sau de redobândire a cetățeniei este înregistrată la secretariatul tehnic al Comisiei. În cazul în care constată lipsa unor documente necesare soluționării cererii, președintele Comisiei solicită, prin rezoluție, completarea dosarului. În cazul în care, în termen de cel mult 6 luni de la primirea solicitării, nu sunt transmise actele necesare, cererea se va respinge ca nesusținută."

În cauza în care a fost formulată prezenta solicitare de pronunțare a unei hotărâri prealabile, A.N.C. a apreciat necesară depunerea documentelor care atestă îndeplinirea condițiilor pentru redobândirea cetățeniei române, însoțite de formula apostilei, prevăzută de art. 3 alin. 1 din Convenția de la Haga.

Examinând prevederile Convenției de la Haga, se observă că scopul declarat al acesteia de către părțile semnatare a fost dorința suprimării cerinței supralegalizării diplomatice sau consulare a actelor oficiale străine și înlocuirea acestei cerințe cu o procedură mai facilă, aceea a apostilării.

În acest sens, art. 2 din Convenție prevede că "Fiecare stat contractant scutește de supralegalizare actele cărora li se aplică această convenție și care urmează să fie prezentate pe teritoriul său. Supralegalizarea, în sensul prezentei convenții, are în vedere numai formalitatea prin care agenții diplomatici sau consulari ai țării pe teritoriul căreia actul urmează să fie prezentat atestă veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului și a ștampilei de pe acest act".

Potrivit prevederilor art. 3 alin. 1 din Convenția de la Haga, singura formalitate care ar putea fi cerută pentru a atesta veracitatea semnăturii, calitatea în care a acționat semnatarul actului sau, după caz, identitatea sigiliului sau a ștampilei de pe acest act este aplicarea apostilei definite la art. 4, eliberată de către autoritatea competentă a statului din care emană documentul. 8