Decizia nr. 24/2020 — ÎCCJ, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii · Dosar nr. 270/64/2017

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.373/1/2020 este constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (3) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat (Regulamentul). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat- asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum şi cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, raportul întocmit de judecătorii-raportori, opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, opiniile specialiştilor de la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Craiova şi de la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara. De asemenea s-au depus puncte de vedere de către judecătorii-raportori, de către doamnele judecător Mihaela Tăbârcă şi Simona Lala Cristescu de la Secţia I civilă, de domnul judecător Cosmin Horia Mihăianu şi doamna judecător Diana Manole de la Secţia a II-a civilă. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 14 septembrie 2020, când s-a dispus amânarea pronunţării.

Doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

La data de 10 iunie 2020, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii privind următoarea problemă de drept: Interpretarea sintagmei „aceeaşi pricină”, care îl face pe judecător incompatibil în temeiul art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, în situaţia în care este învestit să judece o cale extraordinară de atac (revizuire sau contestaţie în anulare) împotriva unei decizii date tot într-o cale extraordinară de atac exercitată succesiv împotriva hotărârii sale din apel/recurs. Dacă, în temeiul art. 41 alin. (1) raportat la art. 42 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, judecătorul care a pronunţat decizia din apel este incompatibil absolut să soluţioneze cererea de revizuire/contestaţie în anulare, exercitată împotriva deciziei date în recursul declarat împotriva deciziei sale din apel.

Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 12 iunie 2020, formându-se Dosarul nr. 1.373/1/2020. II. Obiectul recursului în interesul legii

Din cuprinsul recursului în interesul legii, declarat, potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă, de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, rezultă că instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, respectiv a aceleiaşi norme legale coroborate cu art. 42 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, în ipoteza în care hotărârea atacată într-o contestaţie în anulare sau revizuire nu a fost pronunţată de către judecătorul care formulează cerere de abţinere sau este recuzat în temeiul normelor legale indicate, dar prin care s-a soluţionat o altă cale extraordinară de atac (contestaţie în anulare, revizuire, recurs) declarată împotriva unei hotărâri pronunţate de un complet din care a făcut parte acesta (în fond, apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire). Au fost avute în vedere toate situaţiile de abţinere, atât înainte, cât şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative (Legea nr. 310/2018). III. Prevederile legale supuse interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale: Codul de procedură civilă Art. 41. – „(1) Judecătorul care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu poate judeca aceeaşi pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire şi nici după trimiterea spre rejudecare, cu excepţia cazului în care este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs. (…)” IV. Examenul jurisprudenţial

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a arătat că în activitatea Secţiei civile s-a constatat existenţa unei practici şi a unor opinii neunitare cu privire la soluţia ce se impune în judecarea unei cereri de abţinere sau de recuzare formulate în ipotezele anterior menţionate. Totodată, faţă de numărul relativ mare al situaţiilor în care un justiţiabil formulează mai multe cereri de contestaţie în anulare sau revizuire succesiv, pornind de la una şi aceeaşi hotărâre iniţială, declarate „în cascadă” una împotriva alteia (respectiv toate, cu excepţia primei, fiind îndreptate împotriva unor hotărâri intermediare pronunţate tot în astfel de căi extraordinare de atac), s-a observat existenţa riscului ca, pe baza unei interpretări greşite a normelor legale aplicabile în materie, să se creeze artificial situaţii de incompatibilitate cu privire la toţi membrii secţiei în ceea ce priveşte soluţionarea unor astfel de contestaţii în anulare sau revizuiri, din cauza abţinerii sau recuzării tuturor judecătorilor care au soluţionat litigiul de bază sau diverse contestaţii în anulare şi revizuiri formulate succesiv ulterior.

La nivelul Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Braşov practica este unitară, în sensul respingerii unor astfel de cereri de abţinere sau recuzare, considerându-se că art. 42 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă nu este incident.

Autorul sesizării a avut în vedere şi Decizia nr. 32 din 9 decembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 25 februarie 2020 (Decizia nr. 32 din 9 decembrie 2019), prin care, admiţându-se recursul în interesul legii, s-a decis că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală, judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale extraordinară de atac, în etapa admisibilităţii în principiu (contestaţie în anulare, revizuire şi recurs în casaţie).

În esenţă, soluţia adoptată de către instanţa supremă se sprijină pe ideea că în etapa admiterii în principiu a unei contestaţii în anulare sau revizuiri se realizează o judecată, în accepţiunea art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală, care nu distinge între calea de atac ordinară a apelului şi căile extraordinare de atac. Prin această decizie nu s-a statuat cu privire la înţelesul noţiunii de „aceeaşi cauză” la care face referire art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală şi, în mod evident, faţă de obiectul sesizării, nici asupra noţiunii similare de „aceeaşi pricină” regăsită în prevederile art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

De asemenea se remarcă faptul că ipoteza de lucru a fost aceea în care judecătorul învestit cu soluţionarea contestaţiei în anulare/revizuirii pronunţase hotărârea atacată în mod direct pe această cale. Aşa fiind, problema de drept asupra căreia a statuat instanţa supremă prin decizia de mai sus este diferită de cea supusă atenţiei în prezent.

Verificând întreaga documentaţie înaintată de curţile de apel din ţară la solicitarea preşedintelui Secţiei civile a Curţii de Apel Braşov, autorul sesizării a constatat existenţa unor puncte de vedere diferite cu privire la problema de drept dedusă dezlegării.

Astfel, într-o primă orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că judecătorul care a pronunţat o hotărâre prin care s-a soluţionat cauza nu este incompatibil şi poate soluţiona o contestaţie în anulare sau o revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri pronunţate într-o altă cale extraordinară de atac (contestaţie în anulare, revizuire sau recurs) ce a avut ca obiect propria hotărâre (sau o hotărâre prin care a fost soluţionată o altă cale extraordinară de atac, intermediară faţă de propria hotărâre).

Argumentele care stau la baza acestei opinii sunt următoarele: a) întrucât contestaţia în anulare/revizuirea nu au ca obiect hotărârea pronunţată de judecătorul învestit cu soluţionarea acestora, nu suntem în prezenţa aceleiaşi pricini, în accepţiunea art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă; sintagma „aceeaşi pricină” trebuie interpretată ca desemnând cauza/cererea introductivă de instanţă în cadrul căreia are loc judecata, pronunţarea hotărârii şi exercitarea căilor de atac ordinare şi extraordinare împotriva acesteia; b) art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă are ca situaţie premisă pronunţarea de către judecătorul care se abţine a unei încheieri interlocutorii sau a unei hotărâri prin care s-a soluţionat cauza; situaţia în discuţie se referă la alt context, respectiv la o verigă intermediară care excedează intenţiei legiuitorului de a elimina cazurile de incompatibilitate, astfel cum reiese din interpretarea art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă; c) dacă legiuitorul ar fi dorit să existe incompatibilitate absolută şi în cazul analizat, ar fi menţionat expres aceasta, lucru pe care nu l-a făcut; cazurile de incompatibilitate absolută sunt expres reglementate şi trebuie interpretate restrictiv, neputându-se extinde prin analogie; d) scopul reglementării analizate, respectiv înlăturarea posibilităţii ca un judecător să-şi reanalizeze propria hotărâre, este respectat şi în situaţia respingerii cererii de abţinere/recuzare în cazurile aflate în discuţie, întrucât admiterea contestaţiei în anulare sau a revizuirii nu presupune automat admiterea căii de atac extraordinare anterioare, soluţionată prin hotărârea atacată, ci doar reanalizarea sa, cu menţinerea posibilităţii de respingere, inclusiv pentru motive de inadmisibilitate; e) în situaţiile enunţate nu se poate reţine de plano existenţa unui caz de incompatibilitate, acesta putând interveni doar în situaţia în care, pe parcursul soluţionării căii extraordinare de atac, se ridică aspecte judecate anterior; nu este exclusă aplicarea prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă pentru situaţia în care analiza temeiurilor pe care petentul şi-a întemeiat calea extraordinară de atac obligă judecătorul să facă trimiteri la propriile statuări inserate în decizia pronunţată anterior în apel/recurs; f) procedura special aplicabilă în materia contestaţiei în anulare şi a revizuirii impune cu prioritate analizarea admisibilităţii acestor căi extraordinare de atac, adică a unor elemente distincte şi mult îndepărtate faţă de cele soluţionate prin hotărârea pronunţată de către judecătorul învestit în prezent cu o astfel de cale de atac. Pe cale de consecinţă, anterior declarării căii de atac în discuţie ca fiind admisibilă, nu se poate realiza o rejudecare a precedentei căi extraordinare de atac (contestaţie în anulare, revizuire sau recurs) şi, cu atât mai mult, a pricinii care a fost soluţionată anterior de către judecătorul care se abţine/este recuzat. Astfel, acesta are atât obligaţia, cât şi posibilitatea concretă de a se abţine doar de la rejudecarea contestaţiei în anulare sau revizuirii îndreptate împotriva hotărârii prin care a soluţionat pricina (sau a soluţionat o altă cale extraordinară de atac).

În sensul acestei opinii au fost pronunţate următoarele hotărâri: – Curtea de Apel Braşov: încheierile pronunţate de Secţia de contencios administrativ şi fiscal din 9 mai 2019, în Dosarul nr. 270/64/2017, şi din 29 iunie 2017, în Dosarul nr. 326/64/2017; – Curtea de Apel Bucureşti: încheierea din 24 septembrie 2019 pronunţată de Secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. 3.405/2/2019; încheierea din 28 octombrie 2019 pronunţată de Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 4.894/2/2019; – Curtea de Apel Cluj-Napoca: Încheierea nr. 35/C din 15 februarie 2014 pronunţată de Judecătoria Şimleu Silvaniei; Încheierea nr. 8.012/CC din 20 octombrie 2014 pronunţată de Judecătoria Bistriţa; – Curtea de Apel Constanţa: încheierile pronunţate de Secţia I civilă din 28 ianuarie 2020, în Dosarul nr. 601/36/2019, şi din 9 mai 2019, în Dosarul nr. 152/36/2018; – Curtea de Apel Craiova: Încheierea din 9 septembrie 2019 pronunţată de Secţia I civilă, în Dosarul nr. 1.088/54/2019; Încheierea din 11 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Gorj – Secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 1.616/95/2018; Încheierea din 29 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Gorj – Secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 2.681/95/2019; – Curtea de Apel Galaţi: Încheierea din 30 mai 2019 pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 491/44/2019; – Curtea de Apel Timişoara: încheierile pronunţate de Secţia litigii de muncă din 25 februarie 2020, în Dosarul nr. 35/59/2020, şi din 26 noiembrie 2018, în Dosarul nr. 1.152/59/2018.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială au fost admise cererile de abţinere/recuzare formulate în situaţii de acelaşi gen, apreciindu-se că judecătorul care a pronunţat o hotărâre prin care a soluţionat cauza este incompatibil şi nu poate participa la judecata unei contestaţii în anulare sau revizuiri îndreptate împotriva unei hotărâri pronunţate într-o altă cale extraordinară de atac ce, la rândul său, a avut ca obiect propria hotărâre, toate acestea fiind date în „aceeaşi pricină”, în sensul art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Parte dintre instanţele de judecată la care această opinie este majoritară au precizat că soluţia se întemeiază pe art. 41 alin. (1) în forma iniţială a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar ulterior modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018 trebuie să se ţină seama de distincţia impusă în partea finală a art. 41 din Codul de procedură civilă. S-a arătat că, drept urmare, forma actuală a textului impune completului învestit cu soluţionarea contestaţiei în anulare/revizuirii stabilirea încadrării/neîncadrării în situaţia de excepţie, caracterul absolut al incompatibilităţii fiind atenuat prin modificările aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018. Astfel, nu este incompatibil în ipotezele aflate în discuţie judecătorul care este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs.

În motivarea acestei opinii s-au reţinut, în esenţă, următoarele: a) dispoziţiile art. 41 şi 42 din Codul de procedură civilă nu introduc vreo distincţie în privinţa obiectului căii de atac, respectiv dacă acesta este reprezentat de însăşi hotărârea pronunţată de către judecătorul respectiv sau o hotărâre pronunţată într-o altă cale de atac declarată împotriva acesteia; b) prin admiterea cererii ce abţinere/recuzare se asigură respectarea aparenţei de imparţialitate a judecătorului, fiind necesar să nu fie afectată încrederea publică şi să fie respectate garanţiile dreptului la un proces echitabil, conferite de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia); c) scopul legii este de a nu i se permite judecătorului să îşi controleze propria soluţie şi de a fi exclus de la judecată judecătorul a cărui hotărâre ar putea fi, direct sau indirect, afectată ca urmare a admiterii căii de atac extraordinare exercitate de parte; d) nu prezintă relevanţă aspectul dedus judecăţii în calea de atac extraordinară şi nici împrejurarea că aceasta nu priveşte direct hotărârea din apel/recurs, de vreme ce, în urma admiterii acesteia, s-ar anula/schimba hotărârea prin care s-a soluţionat calea de atac extraordinară exercitată împotriva hotărârii din apel/recurs; e) sintagma „aceeaşi pricină” vizează întregul proces, până la epuizarea căilor de atac, inclusiv a celor extraordinare, chiar dacă acestea privesc hotărâri pronunţate de alţi judecători, câtă vreme tind, în final, la retractarea deciziei pronunţate de către judecătorul învestit cu o contestaţie în anulare/revizuire.

În sensul acestei opinii au fost pronunţate următoarele hotărâri: – Curtea de Apel Braşov: încheierile pronunţate de Secţia civilă din 4 noiembrie 2019, în Dosarul nr. 488/64/2019, şi din 16 ianuarie 2020, în Dosarul nr. 661/64/2019; – Curtea de Apel Bucureşti: Încheierea din 7 februarie 2020 pronunţată de Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 70/2/2020/a1 al Curţii de Apel Bucureşti; – Curtea de Apel Cluj-Napoca: Încheierea din 8 noiembrie 2016 pronunţată de Secţia I civilă, în Dosarul nr. 919/33/2016; – Curtea de Apel Constanţa: Încheierea din 15 octombrie 2019 pronunţată de Secţia I civilă, în Dosarul nr. 396/36/2019; – Curtea de Apel Craiova: încheierile pronunţate de Secţia I civilă din 30 august 2019, în Dosarul nr. 937/54/2019; din 19 decembrie 2019, în Dosarul nr. 3.383/63/2019; din 17 septembrie 2019, în Dosarul nr. 1.140/54/2019; – Curtea de Apel Galaţi: Încheierea din 8 octombrie 2019 pronunţată de Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 627/44/2019; – Curtea de Apel Oradea: Încheierea din 26 ianuarie 2019 pronunţată de Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 4.391/111/2016/a1*-A; – Curtea de Apel Ploieşti: Încheierea din data de 14 septembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Buzău – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 2.539/114/2017; – Curtea de Apel Suceava: încheierile pronunţate de Secţia I civilă a Curţii din 19 martie 2019, în Dosarul nr. 192/39/2019/a2, din 30 mai 2019, în Dosarul nr. 326/39/2019/a1, din 7 octombrie 2019, în Dosarul nr. 694/39/2019/a1, din 11 decembrie 2019, în Dosarul nr. 883/39/2019/a1, din 11 decembrie 2019, în Dosarul nr. 882/39/2019/a1, din 11 decembrie 2019, în Dosarul nr. 881/39/2019/a1.

În concluzie, întrucât există practică neunitară cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, independent sau coroborat cu art. 42 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, s-a considerat necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru promovarea unui recurs în interesul legii asupra acestei probleme de drept. V. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate, se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă. VI. Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat ca fiind în spiritul legii a doua orientare jurisprudenţială.

În argumentarea punctului său de vedere a arătat că actualul Cod de procedură civilă reglementează cazurile de incompatibilitate a judecătorului în acord cu principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în aplicarea principiului reglementat în art. 6 al Codului, urmărindu-se asigurarea aparenţei de imparţialitate în legătură cu judecătorul care soluţionează cauza.

Prin indicarea cazurilor de incompatibilitate în art. 41 şi 42 din Codul de procedură civilă s-a urmărit evitarea tuturor situaţiilor în care există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei. Însă doar art. 41 din Codul de procedură civilă reglementează cazuri de incompatibilitate absolută, nu şi art. 42, ceea ce rezultă din regimul juridic diferit stabilit pentru cazurile de incompatibilitate indicate în art. 41 faţă de cele indicate în art. 42 din Codul de procedură civilă.

Extinderea cazurilor de incompatibilitate, faţă de reglementarea anterioară cuprinsă în art. 24 alin. (1) din Codul de procedură civilă de la 1865, a generat însă probleme teoretice, dar şi practice, în special administrative, privind compunerea completurilor de judecată, determinând în practică o incidenţă mai mare a cazurilor de incompatibilitate, ceea ce a condus la necesitatea unor clarificări cu privire la înţelesul sintagmei „aceeaşi pricină” din perspectiva noii reglementări.

Aceste clarificări au survenit în practica judiciară cu ocazia soluţionării unor cereri de abţinere întemeiate pe prevederile art. 41 din Codul de procedură civilă, fiind avute în vedere scopul legii şi finalitatea reglementării.

În situaţia vizată de sesizare, ca şi în cazul tipic în care judecătorul este învestit cu o cale extraordinară de atac îndreptată direct împotriva propriei hotărâri, este interzis judecătorului care a pronunţat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre într-o cauză să exercite controlul judiciar ordinar sau extraordinar al hotărârii date, întrucât un judecător nu poate fi învestit decât o singură dată cu judecata aceleiaşi pricini.

Pentru a se putea reţine acest motiv de incompatibilitate este imperios necesar ca judecătorul să fi pronunţat o hotărâre în fond, prin care fie a tranşat fondul dreptului litigios, fie a judecat în temeiul unei excepţii de procedură sau de fond cu efect peremptoriu (nelegala compunere a instanţei, lipsa calităţii procesuale, perimarea, prescripţia dreptului la acţiune, autoritatea lucrului judecat, tardivitatea exercitării apelului etc.).

Prin urmare, nu există incompatibilitate în caz de soluţionare a unui recurs în aceeaşi pricină dacă judecătorul nu s-a pronunţat anterior asupra fondului. Tot astfel, nu devine incompatibil judecătorul care dă încheieri preparatorii, care nu prejudecă fondul cauzei şi nici acela care se pronunţă prin încheieri de admitere a unor excepţii procesuale dilatorii, prin care se tinde la amânarea judecăţii sau refacerea unor acte.

Este însă incompatibil judecătorul care a pronunţat o încheiere prin care a tranşat unele aspecte ale litigiului dintre părţi, cum ar fi încheierea de admitere în principiu pronunţată într-un litigiu de partaj, care prejudecă fondul cauzei.

În egală măsură, şi în situaţia în care, de pildă, un judecător a pronunţat o hotărâre în primă instanţă, ce a fost ulterior schimbată în calea de atac a apelului, iar între timp judecătorul avansează la instanţa superioară şi îi este repartizată spre soluţionare cererea de revizuire formulată împotriva deciziei pronunţate în apel, se verifică situaţia de incompatibilitate prevăzută de art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, întrucât există aceleaşi raţiuni pentru care a fost instituită incompatibilitatea în cazul analizat, şi anume aceea de a interzice judecătorului să îşi controleze propria hotărâre, chiar şi mediat, caz în care procesul ar fi lipsit de garanţia efectuării unui control judiciar obiectiv.

Completarea operată la textul preexistent prin art. I pct. 2 din Legea nr. 310/2018 a urmărit restrângerea – de o manieră explicită – a sferei de aplicare a incompatibilităţii judecătorului, prin introducerea unei noi condiţii restrictive: judecătorul nu devine incompatibil dacă este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs.

Însă această completare vizează numai al doilea caz de incompatibilitate prevăzut la art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, adică cel referitor la trimiterea spre rejudecare. Nu este avută în vedere prima ipoteză, respectiv cea a judecării în calea de atac, aceasta rămânând fără circumstanţieri şi limitări.

În susţinerea acestui punct de vedere, procurorul general a invocat şi Decizia nr. 32 din 9 decembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, dată în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 64 alin. (3) din Codul de procedură penală.

În ceea ce priveşte înţelesul sintagmei „aceeaşi pricină” menţionate de art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că acesta nu poate fi altul decât cauza în sine în întregul ei, şi nu o anumită fază procesuală, cum ar fi judecata în fond, în apel/recurs, în contestaţie în anulare sau în revizuire, prin această sintagmă înţelegându-se, totodată, acelaşi dosar nu ca număr de înregistrare, ci ca litigiu care priveşte aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi aceeaşi cauză juridică, indiferent de calea de atac în care se află părţile, respectiv cale ordinară sau extraordinară de atac.

În concluzie, în aplicarea şi interpretarea art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, judecătorul învestit să judece o cale extraordinară de atac (revizuire sau contestaţie în anulare) împotriva unei decizii date tot într-o cale extraordinară de atac exercitată succesiv împotriva hotărârii sale din apel/recurs este incompatibil absolut. VII. Opinia specialiştilor

Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 516 alin. (6) din Codul de procedură civilă, opinia specialiştilor de la facultăţile de drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Universităţii din Craiova şi Universităţii de Vest din Timişoara.

Specialiştii de la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara (prof. dr. Claudia Roşu, lect. univ. dr. Florina Popa, lect. univ. dr. Alin Speriuşi-Vlad, asist. univ. dr. Cătălin Lungănaşu), constatând că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, prevăzute de art. 514-515 din Codul de procedură civilă, au apreciat ca fiind corectă cea de-a doua orientare jurisprudenţială, potrivit căreia judecătorul care a pronunţat o hotărâre prin care a soluţionat cauza este incompatibil şi nu poate participa la judecata unei contestaţii în anulare sau revizuiri îndreptate împotriva unei hotărâri pronunţate într-o altă cale extraordinară de atac.

În argumentarea acestui punct de vedere s-a arătat că sintagma „aceeaşi pricină” nu poate fi înţeleasă în sensul că soluţionarea căilor extraordinare de atac reprezintă un alt proces, chiar dacă este vorba de o altă etapă procesuală. Cererea introductivă de instanţă poate să parcurgă etapa căilor extraordinare de atac sau nu, însă aceasta nu poate duce la concluzia că ar fi un proces distinct de cel de la prima instanţă sesizată.

Scopul instituirii art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă este de a nu i se permite judecătorului să îşi controleze propria soluţie şi de a fi exclus de la judecată judecătorul a cărui hotărâre ar putea fi, direct sau indirect, afectată ca urmare a admiterii căii de atac extraordinare exercitate de parte.

Extinderea cazului de incompatibilitate şi la căile extraordinare de retractare, contestaţia în anulare şi revizuirea, reprezintă un progres legislativ şi urmăreşte împiedicarea judecătorului de a-şi controla propria hotărâre. Opţiunea legiuitorului de a reglementa incompatibilitatea în această manieră reprezintă o garanţie pentru una dintre componentele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, respectiv imparţialitatea judecătorului în realizarea actului de justiţie. În căile de atac de retractare, greşelile involuntare săvârşite de judecător au strânsă legătură cu cele statuate în apel sau recurs, deoarece, în absenţa acestora, practic nici nu s-ar putea promova contestaţia în anulare sau revizuirea.

Totodată, s-a arătat că modificările aduse art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 nu ar trebui aplicate literal, ci ar trebui să fie interpretate în sensul că, după trimiterea cauzei spre rejudecare, judecătorul va deveni incompatibil ori de câte ori va trebui să se pronunţe asupra aceloraşi chestiuni pe care, într-un ciclu procesual anterior, tot el le-a soluţionat. Doar o astfel de interpretare este de natură să asigure finalitatea instituţiei incompatibilităţii, respectiv să asigure respectarea dreptului justiţiabililor la un proces echitabil.

Un argument în plus în susţinerea acestei orientări jurisprudenţiale poate fi identificat şi în dispoziţiile art. 634 alin. (1), art. 25 alin. (2) şi art. 192 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Coroborând aceste prevederi legale – deşi par a reglementa aspecte diferite -, se poate ajunge la concluzia că procesul civil în faza de judecată începe prin formularea cererii de chemare în judecată şi se sfârşeşte doar în momentul în care hotărârea judecătorească devine definitivă, putând chiar să continue şi ulterior acestui moment, prin exercitarea unei căi de atac extraordinare împotriva hotărârii definitive. Altfel spus, până ce nu sunt epuizate toate căile de atac, indiferent care este parcursul cauzei civile – adică şi atunci când dosarul este trimis spre rejudecare -, cauza civilă este aceeaşi şi nu se poate aprecia că am fi în prezenţa unui alt litigiu distinct. Pe cale de consecinţă, noţiunea „aceeaşi pricină” la care face referire art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă trebuie privită în acelaşi sens (care nici măcar nu reprezintă o interpretare extensivă), respectiv că legiuitorul se referă la o cauză civilă care încă nu a epuizat faza de judecată, indiferent de stadiul procesual concret (primă instanţă, căi de atac ordinare sau extraordinare ori rejudecare etc.).

Specialiştii Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii din Craiova au comunicat opinia potrivit căreia sintagma „aceeaşi pricină” din cuprinsul art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă vizează procesul în întregul său, respectiv judecata în primă instanţă şi judecata în căile de atac, inclusiv în căile extraordinare de atac de retractare. Sintagma „aceeaşi pricină” se circumscrie situaţiei în care calea de atac de retractare nu are ca obiect (direct, nemediat) hotărârea pronunţată de judecătorul învestit cu soluţionarea acesteia, ci este îndreptată împotriva unei decizii pronunţate de alţi judecători într-o cale de atac extraordinară exercitată împotriva hotărârii pronunţate de judecătorul respectiv; cu alte cuvinte, cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă este incident şi în ipoteza în care calea de atac extraordinară de retractare judecată de judecătorul a cărui incompatibilitate este în discuţie are ca obiect o decizie pronunţată de alţi judecători, dacă prin aceasta din urmă s-a soluţionat o cale de atac extraordinară exercitată împotriva unei hotărâri pronunţate de un complet din care a făcut parte respectivul judecător.

În susţinerea acestei opinii au argumentat că, în determinarea sferei sintagmei „aceeaşi pricină”, trebuie avut în vedere faptul că procesul civil durează până la epuizarea tuturor căilor de atac exercitate de părţi, inclusiv a căilor extraordinare de retractare; toate căile de atac, inclusiv cele de retractare, sunt subsumate noţiunii de acţiune civilă, aşa cum este aceasta definită în art. 29 din Codul de procedură civilă; nu există niciun argument de text pentru a exclude din sfera sintagmei „aceeaşi pricină” căile de atac de retractare îndreptate împotriva unor căi extraordinare de atac.

Cu privire la incompatibilitatea judecătorului care a pronunţat decizia din apel de a soluţiona cererea de revizuire/contestaţie în anulare exercitată împotriva deciziei date în recursul declarat împotriva deciziei sale din apel au apreciat că, în acest caz, judecătorul este incompatibil absolut, în temeiul art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Argumentele sunt deduse din interpretarea literală a textului art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, din regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, precum şi din principiul ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet.

Soluţia se impune pentru identitate de raţiune faţă de situaţia în care judecătorul ar fi chemat să soluţioneze calea de atac de retractare exercitată direct împotriva hotărârii prin care a soluţionat cauza. Raţiunea este aceea a asigurării unei imparţialităţi complete, prin evitarea situaţiei în care un judecător este chemat să îşi cenzureze, fie şi indirect, propria hotărâre. Fiind incident cazul de incompatibilitate absolută reglementat de art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fără diferenţieri după cum judecătorul este chemat să reanalizeze aspecte cuprinse în propria hotărâre, pronunţată în apel sau în recurs, este exclusă aplicarea prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă.

În fine, nu poate fi primit argumentul expus în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu recursul în interesul legii, potrivit căruia caracterul absolut al incompatibilităţii ar fi atenuat de modificarea adusă art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 şi că în ipoteza în discuţie judecătorul nu ar fi incompatibil dacă ar fi chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs. Prin Legea nr. 310/2018 a fost completat textul de lege menţionat, adăugându-se o excepţie de la situaţia de incompatibilitate, respectiv în cazul în care judecătorul este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de apel sau, după caz, de recurs. Nuanţarea (şi excepţia de la incompatibilitate) vizează însă numai ipoteza trimiterii spre rejudecare, şi nicidecum situaţia de incompatibilitate vizând judecarea aceleiaşi pricini în apel, recurs, contestaţie în anulare sau revizuire. VIII. Opinia judecătorilor-raportori

Constatând că recursul în interesul legii promovat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov este admisibil, judecătorii-raportori au apreciat că sintagma „aceeaşi pricină” din cuprinsul art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă semnifică procesul civil în care nu s-a epuizat faza de judecată, indiferent de stadiul procesual concret, şi în situaţia în care judecătorul este învestit să judece o cale extraordinară de atac de retractare împotriva unei decizii date tot într-o cale extraordinară de atac de retractare exercitată succesiv împotriva hotărârii sale din apel sau recurs. De asemenea au concluzionat că, în temeiul art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, judecătorul care a pronunţat decizia din apel este, ca regulă, incompatibil absolut să soluţioneze cererea de revizuire sau contestaţia în anulare exercitată împotriva deciziei date în recursul declarat împotriva deciziei sale din apel. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: IX.1. Asupra admisibilităţii recursului în interesul legii Regularitatea învestirii:

Conform art. 514 din Codul de procedură civilă, „pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”.

În cauză, declanşarea mecanismului de unificare a jurisprudenţei, prin intermediului recursului în interesul legii, a fost realizată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, entitate care are calitate procesuală, în baza textului legal mai sus enunţat. Admisibilitatea recursului în interesul legii:

Conform art. 515 din Codul de procedură civilă, „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

Din cuprinsul acestei norme legale rezultă cele patru condiţii ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil, respectiv: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive; hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii. Sesizarea trebuie să aibă ca obiect o problemă de drept.

Problema de drept supusă dezbaterii pe calea recursului în interesul legii trebuie să fie una reală, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege.

Din această perspectivă, potrivit actului de sesizare, prima întrebare vizează interpretarea art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, în sensul stabilirii circumstanţelor în care ar fi incompatibil absolut judecătorul învestit să judece o cale extraordinară de atac (revizuire sau contestaţie în anulare) împotriva unei decizii date într-o cale extraordinară de atac exercitată succesiv împotriva hotărârii sale din apel/recurs. Instanţa de trimitere consideră că dezlegarea acestei probleme de drept ar ţine de interpretarea sintagmei „aceeaşi pricină”, din cadrul normei juridice menţionate anterior.

Cea de-a doua întrebare priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) raportat la art. 42 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, respectiv dacă judecătorul care a pronunţat decizia din apel este incompatibil absolut să soluţioneze cererea de revizuire/contestaţie în anulare exercitată împotriva deciziei date în recursul exercitat împotriva deciziei sale din apel.

Astfel cum rezultă din expunerea problemei de drept, ambele întrebări au ca premisă aplicarea art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se stabili regimul juridic al incompatibilităţii în situaţia judecătorului învestit cu soluţionarea unei căi extraordinare de atac de retractare exercitate împotriva unei hotărâri date, în primul caz, într-o cale extraordinară de atac exercitată succesiv împotriva hotărârii sale din apel/recurs, iar în al doilea caz, în calea de atac a recursului exercitat împotriva hotărârii sale din apel.

În acest context se impune precizarea că noul Cod de procedură civilă reglementează în cuprinsul art. 41 şi 42 cazurile de incompatibilitate a judecătorului, în acord cu principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi în aplicarea principiului reglementat în art. 6 din Codul de procedură civilă, urmărindu-se asigurarea imparţialităţii obiective (imparţialitatea aşa cum este văzută de un observator obiectiv) şi evitarea tuturor situaţiilor în care există elemente care nasc, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei.

Art. 41 din Codul de procedură civilă reglementează trei cazuri de incompatibilitate absolută, consacrând în mod expres incompatibilitatea judecătorului nu numai în situaţia pronunţării unei hotărâri judecătoreşti prin care instanţa se dezînvesteşte, ci şi atunci când a pronunţat o încheiere interlocutorie, care lasă să se întrevadă rezultatul final al procesului în privinţa problemei soluţionate prin încheiere, şi participă la judecata cauzei în căile de atac.

Normele care reglementează incompatibilitatea absolută sunt de ordine publică şi, întrucât conţin o restricţie de drepturi, sunt de strictă interpretare şi aplicare, astfel încât cazurile de incompatibilitate absolută nu pot fi extinse prin analogie şi la alte situaţii. Totodată, dat fiind caracterul de ordine publică al normelor care reglementează incompatibilitatea absolută, încălcarea acestora atrage nulitatea absolută a hotărârilor judecătoreşti (art. 45 din Codul de procedură civilă).

Spre deosebire de incompatibilitatea prevăzută de art. 41, care poate fi invocată în orice stare a pricinii, cazurile prevăzute de art. 42 din Codul de procedură civilă sunt cazuri de incompatibilitate relativă, care pot fi invocate prin cererea de recuzare numai înainte de începerea oricărei dezbateri, respectiv de îndată ce îi sunt cunoscute, în cazul în care motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor.

Reţinând, aşadar, că cele două întrebări vizează doar dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care reglementează cazurile de incompatibilitate absolută, se impune reformularea celei de-a doua întrebări, în sensul că existenţa cazului de incompatibilitate absolută a judecătorului care a pronunţat decizia din apel de a participa la judecata cererii de revizuire/contestaţie în anulare declarate împotriva deciziei date în recursul exercitat împotriva deciziei sale din apel urmează a fi clarificată şi a primi dezlegările necesare numai din perspectiva dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Este de observat suplimentar că în cadrul primei întrebări se menţionează situaţia judecătorului învestit să judece o cale extraordinară de atac de retractare (revizuire sau contestaţie în anulare) împotriva unei decizii date într-o cale extraordinară de atac exercitată succesiv împotriva hotărârii sale din apel/recurs, iar în cadrul celei de-a doua întrebări se menţionează situaţia judecătorului învestit să judece o cale extraordinară de atac de retractare (revizuire sau contestaţie în anulare) împotriva unei decizii date în recursul exercitat împotriva deciziei sale din apel. 70. Ţinând cont că potrivit Codului de procedură civilă recursul este inclus în cadrul căilor de atac extraordinare, alături de revizuire şi contestaţia în anulare, ultimele două fiind căi de atac de retractare, în timp ce recursul este cale de atac de reformare, iar cea de-a doua întrebare priveşte în mod expres situaţia căilor de atac de retractare exercitate împotriva unei decizii date în recursul exercitat împotriva hotărârii din apel, urmează ca obiectul primei întrebări să se limiteze la situaţia judecătorului învestit să judece o cale extraordinară de atac de retractare (revizuire sau contestaţie în anulare) împotriva unei decizii date tot într-o cale extraordinară de atac de retractare exercitată succesiv împotriva hotărârii sale din apel/recurs.

În consecinţă, obiectul sesizării, astfel cum a fost reformulat, îl reprezintă o problemă de drept generată de interpretarea diferită pe care instanţele au dat-o dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Problema de drept care face obiectul sesizării a fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti.

Din cuprinsul hotărârilor definitive anexate actului de sesizare se poate reţine interpretarea diferită a textului de lege ce formează obiectul sesizării, cu consecinţa pronunţării unor hotărâri diferite asupra aceleiaşi probleme de drept.

În concret, s-au conturat două orientări jurisprudenţiale diferite, astfel cum sunt expuse la pct. IV din prezenta decizie, cu precizările ce vor fi expuse în cadrul paragrafelor ce privesc soluţia pe fond, care justifică necesitatea pronunţării unei decizii menite să asigure o jurisprudenţă unitară. Dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Actul de sesizare este însoţit de încheieri date fără cale de atac, potrivit art. 53 alin. (2) din Codul de procedură civilă, relevante pentru problema de drept dedusă judecăţii.

Deşi încheierile anexate sunt, conform art. 235 din Codul de procedură civilă, încheieri premergătoare, totuşi ele nu sunt supuse niciunei căi de atac [art. 53 alin. (2) din Codul de procedură civilă], întrucât prin intermediul lor se dispun măsuri care privesc nu atât interesul părţilor, cât mai degrabă buna desfăşurare a activităţii judiciare.

Prin urmare, este îndeplinită cerinţa formală prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă cu privire la existenţa hotărârilor judecătoreşti definitive, având în vedere că, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 1 şi 6 din Codul de procedură civilă, sunt hotărâri definitive hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului, precum şi alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate. Hotărârile judecătoreşti trebuie să fie anexate cererii.

Anexele care însoţesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii acestei condiţii. IX.2. Asupra fondului recursului în interesul legii

În ceea ce priveşte prima problemă de drept care a fost soluţionată neunitar de instanţele judecătoreşti, aceasta vizează, aşa cum s-a reţinut mai sus, interpretarea art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, în sensul stabilirii circumstanţelor în care ar fi incompatibil absolut judecătorul învestit să judece o cale extraordinară de atac de retractare (revizuire sau contestaţie în anulare) împotriva unei decizii date tot într-o cale extraordinară de atac de retractare exercitată succesiv împotriva hotărârii sale din apel/recurs. Instanţa de trimitere consideră că dezlegarea acestei probleme de drept ar ţine de interpretarea sintagmei „aceeaşi pricină”, din cadrul normei juridice menţionate anterior.

În prealabil, este de reţinut că în actul de sesizare figurează printre argumentele primei orientări jurisprudenţiale (în cadrul căreia se susţine respingerea unor cereri de abţinere/recuzări formulate în situaţia menţionată anterior), cel al definirii sintagmei „aceeaşi pricină” ca desemnând cauza/cererea introductivă de instanţă în cadrul căreia are loc judecata, pronunţarea hotărârii şi exercitarea căilor de atac ordinare şi extraordinare împotriva acesteia, de unde ar rezulta că, întrucât contestaţia în anulare/revizuirea nu au ca obiect hotărârea pronunţată de judecătorul învestit cu soluţionarea acestora, nu am fi în prezenţa aceleiaşi pricini, în accepţiunea art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Or, observând hotărârile la care se face trimitere ca susţinând o astfel de interpretare, se constată că în cadrul acestora nu există un astfel de argument şi nici vreo susţinere legată de faptul că în această situaţie nu ar fi îndeplinită condiţia prevăzută de art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, referitoare la existenţa aceleiaşi pricini. În motivarea majorităţii acestor hotărâri se reţine că, raportat la circumstanţele particulare ale acelor cauze, judecătorul nu ar ajunge să îşi verifice în calea de atac legalitatea şi/sau temeinicia propriei hotărâri.

Referirea la îndeplinirea condiţiei existenţei aceleiaşi pricini se regăseşte, în schimb, în cadrul unora dintre hotărârile care au adoptat soluţia admiterii cererilor de abţinere.

Ca atare, sursa practicii neunitare, reprezentată de soluţiile diferite date în interpretarea aceleiaşi probleme de drept, raportat la situaţia de fapt concretă, nu este reprezentată de interpretarea în mod diferit a sintagmei „aceeaşi pricină” din cadrul art. 41 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă.

În abordarea problematicii cu care a fost învestit Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii urmează a se avea în vedere fundamentul incompatibilităţii reglementat de art. 41 alin. (1) din Codul de procedură civilă, şi anume acela de a nu îl pune pe judecător în situaţia de a reveni asupra soluţiei sale, numai astfel asigurându-se imparţialitatea şi protejarea încrederii în justiţie.

Din această perspectivă, sintagma „aceeaşi pricină” trebuie înţeleasă în accepţiunea sa largă, de proces civil, iar nu restrânsă, de etapă procesuală, având în vedere