Decizia nr. 20 din 14 septembrie 2020

Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.374/1/2020 este constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi ale art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat (Regulamentul).

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Diana Berlic.

La şedinţa de judecată participă doamna magistrat- asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum şi cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunţate de instanţele judecătoreşti, raportul întocmit de judecătorii-raportori, opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii.

Doamna procuror Diana Berlic arată că procurorul general apreciază că recursul în interesul legii pendinte urmează a fi respins ca inadmisibil, întrucât nu s-a făcut dovada existenţei unei practici judiciare neunitare, în condiţiile art. 515 din Codul de procedură civilă.

Doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunţare asupra recursului în interesul legii.

La data de 10 iunie 2020, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu soluţionarea recursului în interesul legii privind următoarea problemă de drept:

Dacă este admisibilă indicarea de noi bunuri, solicitate în compensare în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), şi art. 221 alin. (1) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, cu completările ulterioare (Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013), ulterior primului termen de judecată cu procedura legal îndeplinită în faţa primei instanţe, prin prisma art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Dacă este admisibilă solicitarea în compensare, direct în apel, a unor bunuri neindicate în faţa primei instanţe, în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi art. 221 alin. (1) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, prin prisma art. 478 alin. (2) şi (3) şi art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă, şi care este actul procedural prin care apelantul poate formula o astfel de solicitare, în faza apelului.

În cuprinsul recursului în interesul legii, declarat, potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă, de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, se susţine că instanţele de judecată nu au un punct de vedere unitar în ceea ce priveşte momentul procesual până la care persoana îndreptăţită poate indica bunurile pe care le-a solicitat în compensare, în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi art. 22

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare

Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, cu completările ulterioare

Codul de procedură civilă

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, verificând documentaţia înaintată de curţile de apel din ţară la solicitarea preşedintelui Secţiei civile a Curţii de Apel Braşov, a constatat că există practică neunitară în ceea ce priveşte chestiunea de drept supusă analizei, fapt ce justifică aplicarea dispoziţiilor art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă.

Potrivit actului de sesizare, într-o primă orientare, minoritară, s-a apreciat că în calea de atac a apelului nu pot fi solicitate în compensare alte bunuri decât cele cu care a fost sesizată prima instanţă, unei atare solicitări opunându-i-se efectul devolutiv al apelului prevăzut de art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă, care interzice schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată şi formularea de pretenţii noi în apel.

Argumentele care stau la baza acestei opinii jurisprudenţiale sunt:

Autorul sesizării a arătat că în sensul acestei opinii a fost pronunţată Decizia civilă nr. 1.821/Ap din 8 decembrie 2016 a Curţii de Apel Braşov – Secţia civilă.

Într-o a doua orientare jurisprudenţială, majoritară, s-a apreciat că şi în faza procesuală a apelului pot fi indicate bunuri care să poată forma obiectul compensării, chiar dacă ele nu au fost indicate în faţa primei instanţe.

În motivarea acestei opinii s-au reţinut, în esenţă, următoarele:

Potrivit actului de sesizare, în sensul acestei opinii au fost pronunţate următoarele hotărâri: Decizia civilă nr. 199/Ap din 19 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă, Decizia civilă nr. 271/A din 10 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia I civilă, Sentinţa civilă nr. 225/F din 25 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Cluj – Secţia civilă, aflată în apel la Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă, precum şi deciziile civile nr. 118 din 23 octombrie 2019 şi nr. 102 din 25 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă.

La solicitarea preşedintelui Secţiei civile a Curţii de Apel Braşov, instanţele care nu au identificat hotărâri judecătoreşti pronunţate în această chestiune de drept au transmis opinii asupra problemei de drept aflate în discuţie, opinii ce fac obiectul a două orientări diferite.

În concluzie, titularul sesizării a constatat că există practică neunitară cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 204 alin. (1) şi art. 478 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, în situaţia în care, ulterior primului termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, persoana îndreptăţită solicită, în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi art. 22

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a apreciat că, deşi nu au fost transmise hotărâri judecătoreşti într-un număr semnificativ, s-a conturat o practică neunitară privind această problemă de drept, care necesită dezlegare printr-un recurs în interesul legii, cu atât mai mult cu cât la nivelul instanţelor de fond şi apel s-a identificat un punct de vedere diferit de abordare, care poate fi concretizat în practică neunitară la momentul în care curţile de apel vor fi sesizate cu cereri de acest gen în faza apelului. S-a arătat că, în contextul restrângerii sferei bunurilor libere care ar putea fi acordate în compensare, legalitatea schimbării în faza apelului a bunului solicitat iniţial devine o veritabilă problemă de drept, cu impact asupra practicii judiciare.

S-a menţionat că în cadrul Curţii de Apel Braşov – Secţia civilă au fost exprimate ambele opinii menţionate, conform hotărârilor judecătoreşti ataşate, existând o practică judiciară neunitară cu privire la această chestiune de drept.

Din verificarea site-ului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a rezultat că această chestiune nu a fost dezlegată anterior de către instanţa supremă prin mecanismul instituit de art. 519 din Codul de procedură civilă, iar la momentul sesizării nu era înregistrată o cerere de recurs în interesul legii sau o cauză privind dezlegarea unor chestiuni de drept având acest obiect.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat, în repetate rânduri, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Astfel, prin Decizia nr. 268 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 20 iulie 2016, respingând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea a observat că: „14. (…) soluţia legislativă prevăzută iniţial de către art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 – potrivit căreia în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte – a fost modificată prin dispoziţiile Legii nr. 368/2013, dobândind un conţinut normativ diferit, în sensul că măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda într-o asemenea situaţie sunt compensarea prin puncte şi compensarea prin bunuri. Prin decizia menţionată (paragraful 24), instanţa de contencios constituţional a reţinut că, prin Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a prevăzut obligaţia statului român de a implementa proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, precum şi de a adopta reguli de procedură clare şi simplificate, care să acorde sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită.”

Totodată, prin Decizia nr. 167 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 28 iunie 2018, Curtea Constituţională a reţinut că: „16. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 165/2013, Curtea reţine că aceste prevederi legale nu contravin principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile. Aşa cum reiese din actul de sesizare al Curţii Constituţionale, dreptul la despăgubire al autorilor excepţiei de neconstituţionalitate nu a fost valorificat până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, în condiţiile în care nu a fost aprobat dosarul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel încât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, modalitatea de despăgubire se circumscrie prevederilor acestui act normativ. Aşadar, având în vedere acest din urmă aspect, Curtea reţine că, recunoscând dreptul la despăgubire născut sub imperiul vechii legi, prevederea legală criticată nu poate avea caracter retroactiv. Mai mult, ipoteza avută în vedere de legiuitor este aceea a unei obligaţii neexecutate, deci a unei situaţii juridice în curs, faţă de care noua reglementare nu poate fi decât imediat aplicabilă. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că, în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. În acest sens sunt, de exemplu, deciziile nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, sau nr. 294 din 6 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004.”

Instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 478 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă, prin Decizia nr. 45 din 31 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 27 aprilie 2017, reţinând că: „22. (…) acestea nu conţin soluţii legislative noi faţă de vechea reglementare în materia dreptului procesual civil. Astfel, dispoziţiile art. 478 alin. (2) din actualul Cod de procedură civilă corespund celor de la art. 292 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865, asupra cărora Curtea Constituţională s-a pronunţat, prin prisma unor critici de neconstituţionalitate asemănătoare celor formulate în prezenta cauză, prin Decizia nr. 169 din 11 mai 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 30 iulie 2002, Decizia nr. 436 din 7 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 1 august 2011, şi Decizia nr. 270 din 22 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 344 din 21 mai 2012. Prin aceste decizii Curtea a arătat, în esenţă, că limitarea instituită de legiuitor cu privire la motivele, mijloacele de apărare şi dovezile pe care părţile le pot utiliza înaintea instanţei de apel, exclusiv la cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului, nu contravine prevederilor art. 21 din Legea fundamentală, deoarece, ca orice alt drept, şi accesul liber la justiţie poate fi exercitat doar în anumite limite rezonabile, în aşa fel încât prin valorificarea lui să nu se aducă atingere drepturilor altor titulari, în aceeaşi măsură ocrotite prin lege. În absenţa acestei limitări, s-ar oferi câmp liber arbitrarului şi abuzului în exercitarea dreptului, dându-se posibilitatea reiterării, în scop exclusiv şicanatoriu, a unor cereri lipsite de relevanţă pentru soluţionarea cauzei, de natură să ducă la prelungirea nejustificată a duratei procesului. Că, într-adevăr, aceasta a fost finalitatea avută în vedere de legiuitor prin instituirea limitării menţionate, rezultă şi din faptul că acelaşi text dă posibilitatea instanţei de apel să încuviinţeze administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, prerogativă de natură a-i asigura deplinul control al derulării procesului şi finalizării sale legale şi temeinice, cu luarea în considerare şi a imperativului celerităţii. 23. Totodată, dispoziţiile art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă au preluat aceeaşi soluţie legislativă cuprinsă la art. 294 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă din 1865, text analizat de Curtea Constituţională, prin prisma unor critici de neconstituţionalitate asemănătoare, prin Decizia nr. 424 din 25 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 26 iunie 2006, şi Decizia nr. 135 din 3 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 6 iunie 2003. (…) 24. Curtea constată că, prin prezenta excepţie de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 478 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă sunt criticate pentru faptul că «nu permit modificarea şi extinderea acţiunii judecătoreşti în apel, a obiectului ei şi nici prezentarea de noi probe», astfel că cele anterior menţionate în jurisprudenţa sa, mai sus indicată, îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.”

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării cu recurs în interesul legii, prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă, a apreciat că acestea nu sunt îndeplinite, având în vedere că hotărârile judecătoreşti ataşate sesizării nu pot fi apreciate ca reprezentând o divergenţă de jurisprudenţă profundă şi persistentă, iar opinia apreciată de titularul sesizării ca fiind minoritară, reprezentată de o singură hotărâre judecătorească, nu tratează problema de drept vizată de sesizare. Astfel, din examenul jurisprudenţial realizat rezultă că nu se poate constata că problema de drept care face obiectul recursului în interesul legii a fost soluţionată diferit.

Asupra fondului recursului în interesul legii, procurorul general a apreciat ca fiind în spiritul legii cea de-a doua orientare jurisprudenţială.

Cu privire la prima problemă de drept, a arătat că solicitarea de acordare a unor bunuri în compensare, formulată în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi art. 22

Cu privire la cea de-a doua problemă de drept, a apreciat că solicitarea formulată în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi al art. 22

De asemenea, a arătat că din modul în care a fost instituită legal ordinea acordării măsurilor reparatorii rezultă că prioritară este restituirea în natură, iar, în subsidiar, atunci când aceasta nu este posibilă, urmează acordarea reparaţiilor prin echivalent.

Acestea din urmă sunt în directă şi imediată legătură cu măsura principală a restituirii în natură, decurgând implicit şi virtual din manifestarea de voinţă a persoanei îndreptăţite la a fi despăgubită într-un mod cât mai echitabil.

Indicarea direct în apel a unor bunuri în compensare care, din varii motive şi independent de diligenţele depuse pentru a fi identificate, nu au putut fi acordate, întrucât, de pildă, la data respectivă nu erau disponibile, nu poate fi calificată drept o cerere nouă în apel, care ar putea atrage inadmisibilitatea acestuia.

În concluzie, solicitarea formulată în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi al art. 22

Raportarea la aceste dispoziţii nu are semnificaţia schimbării cadrului procesual sub aspectul obiectului, prin încălcarea art. 478 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, ci a explicitării lui în raport cu cererea formulată în primă instanţă.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 517 din Codul de procedură civilă, a solicitat, în principal, respingerea sesizării, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, admiterea acesteia şi pronunţarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii în problemele de drept sesizate.

Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a apreciat că, în ceea ce priveşte prima întrebare, indicarea de noi bunuri solicitate în compensare în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi art. 22

Astfel, raportat la prima problemă de drept ridicată prin sesizare, obiectul cererii de chemare în judecată este circumscris opţiunii reclamantului de a i se atribui în echivalent bunurile identificate şi enumerate prin această cerere. Solicitarea, pe parcursul desfăşurării litigiului, de acordare în compensare a altor bunuri decât cele indicate, în concret, prin acţiune, are caracterul unei cereri adiţionale, în sensul dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Or, modificarea obiectului material al cererii de chemare în judecată, constând în înlocuirea imobilelor indicate iniţial cu alte bunuri – cu privire la care, de asemenea, trebuie administrate probatorii în vederea verificării întrunirii cerinţelor prevăzute de lege pentru a putea fi acordate în compensare (potrivit art. 22

De asemenea, s-a apreciat că indicarea de către reclamant a unor noi bunuri care i-ar putea fi acordate în compensare direct în calea de atac a apelului, altele decât cele care au făcut obiectul analizei instanţei de fond, ar nesocoti dispoziţiile art. 478 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă, care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului, astfel încât instanţa de apel ar avea, în cadrul controlului judiciar exercitat, a se pronunţa asupra altor elemente decât cele dezbătute în primă instanţă, respectiv a efectua verificări şi administra probe în legătură cu un alt imobil decât cel pretins de reclamant în faţa instanţei de fond.

Judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, prevăzute de art. 515 din Codul procedură civilă, în sensul că jurisprudenţa ataşată cererii de pronunţare a deciziei de unificare nu reflectă existenţa unei practici judiciare neunitare.

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.”

Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii a fost legal sesizat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov, care, potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, are calitatea procesuală de a declanşa acest mecanism de unificare a practicii, în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti.

În conformitate cu prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.”

Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă următoarele condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii.

Verificând îndeplinirea acestor condiţii de admisibilitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii constată că sesizarea pendinte nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 515 din Codul de procedură civilă.

Astfel, potrivit Hotărârii nr. 52 din 27 mai 2020 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Braşov, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a fost învestită cu soluţionarea următoarei probleme de drept:

Dacă este admisibilă indicarea de noi bunuri, solicitate în compensare în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 221 alin. (1) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, cu completările ulterioare, ulterior primului termen de judecată cu procedura legal îndeplinită în faţa primei instanţe, prin prisma art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Dacă este admisibilă solicitarea în compensare, direct în apel, a unor bunuri neindicate în faţa primei instanţe, în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi art. 221 alin. (1) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, prin prisma art. 478 alin. (2) şi (3) şi art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă, şi care este actul procedural prin care apelantul poate formula o astfel de solicitare, în faza apelului.

În opinia titularului sesizării, problema de drept care a creat divergenţă în practica judiciară vizează momentul procesual până la care persoana îndreptăţită poate indica bunurile pe care le-a solicitat în compensare, în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi art. 22

Din perspectiva admisibilităţii sesizării, a cărei analiză este prioritară, se reţine că recursul în interesul legii reprezintă mijlocul procesual care poate fi utilizat în scopul asigurării interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, atunci când se constată că prin hotărâri judecătoreşti definitive au fost date soluţii diferite aceleiaşi probleme de drept.

Prin urmare, pentru a se putea reţine ca fiind îndeplinite condiţiile impuse de art. 515 din Codul de procedură civilă, este necesar să fie identificată o problemă de drept care să fi fost soluţionată în mod diferit de instanţele judecătoreşti prin hotărâri definitive.

Rezultă astfel, fără echivoc, că admisibilitatea acestui mecanism de unificare a jurisprudenţei nu poate fi fundamentată pe existenţa unor opinii divergente exprimate de instanţele de judecată la nivel teoretic.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii constată că nu are a se raporta în analiza condiţiilor de admisibilitate la aspectele menţionate în prezentarea opiniilor cu caracter teoretic exprimate de instanţele de judecată, care nu se reflectă în hotărârile judecătoreşti definitive anexate sesizării.

Examinând în continuare îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate din perspectiva jurisprudenţei ataşate de titularul sesizării, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii observă că, pentru a se putea reţine că o problemă de drept a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, în sensul art. 515 din Codul de procedură civilă, este necesar ca practica judiciară ataşată sesizării să se circumscrie obiectului recursului în interesul legii, respectiv să identifice în mod concret dispoziţia sau reglementarea ce constituie obiect al sesizării şi să conţină, relativ la interpretarea şi aplicarea ei, raţionamentul pentru care s-a optat pentru o anume dezlegare.

Pentru considerentele ce vor succeda, jurisprudenţa ataşată cererii de pronunţare a deciziei de unificare nu reflectă existenţa unei practici judiciare neunitare; prin urmare, nu se poate reţine că instanţele judecătoreşti învestite pe parcursul judecăţii cu cereri de acordare în compensare a unor noi bunuri au statuat în mod diferit în sensul că acestea ar reprezenta o modificare de acţiune, o explicitare a acesteia, ori doar o cerere de administrare de probe noi, problema de drept nefiind analizată în considerentele hotărârilor judecătoreşti transmise de titularul sesizării.

Astfel, prin cererea de recurs în interesul legii s-a solicitat a se da o dezlegare sub aspectul menţionat, cu referire la dispoziţiile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care reglementează modificarea cererii de chemare în judecată.

Însă niciuna dintre hotărârile judecătoreşti ataşate sesizării, care îndeplinesc condiţia de avea caracter definitiv, conform art. 634 din Codul de procedură civilă, nu evidenţiază că instanţele de judecată au făcut interpretarea ori aplicarea la speţă a dispoziţiilor art. 204 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Cu alte cuvinte, deşi în considerentele deciziilor se consemnează indicarea de către contestatori, în cursul judecăţii, a unor bunuri care au fost solicitate în compensare, nu s-a făcut dovada că există o controversă la nivelul instanţelor judecătoreşti învestite cu soluţionarea contestaţiilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), respectiv al Legii nr. 165/2013, din perspectiva aplicării art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nefiind identificată vreo soluţie de respingere a cererii de acordare de bunuri în compensare, în considerarea faptului că ar fi fost formulată cu depăşirea termenului prevăzut pentru modificarea cererii de chemare în judecată (respectiv, primul termen la care reclamantul a fost legal citat).

De asemenea, jurisprudenţa anexată sesizării nu evidenţiază nicio soluţie de respingere a unei asemenea solicitări efectuate în faza procesuală a apelului, în considerarea faptului că cererea de acordare în compensare a unor bunuri, care nu au fost menţionate la judecata în primă instanţă, ar reprezenta o cerere nouă, care încalcă limitele devoluţiunii în apel sau dispoziţiile speciale privind judecata în apel, în sensul art. 478 alin. (2) şi (3) şi art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Astfel, cu referire la opinia jurisprudenţială majoritară, se reţine că au fost identificate de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov cinci hotărâri judecătoreşti, dintre care numai patru îndeplinesc condiţia de a avea caracter definitiv, fiind pronunţate în apel (Decizia civilă nr. 199/Ap din 19 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă, Decizia civilă nr. 271/A din 10 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia I civilă, precum şi deciziile civile nr. 118 din 23 octombrie 2019 şi nr. 102 din 25 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă).

În ceea ce priveşte Sentinţa civilă nr. 225/F/25 aprilie 2019, pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Cluj – Secţia civilă, aflată în apel la Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă, aceasta nu poate fi considerată jurisprudenţă relevantă, întrucât nu îndeplineşte condiţia premisă de a fi definitivă, judecata în apel nefiind finalizată nici la data pronunţării prezentei decizii.

Examinând cele patru hotărâri definitive, menţionate în actul de sesizare şi ataşate acestuia, se constată că, prin Decizia nr. 118 din 23 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, admiţându-se apelul declarat de contestatori, a fost acordat, în compensare, ca măsură reparatorie în echivalent, un imobil care a fost indicat de apelanţi în faza procesuală a apelului. Prin Decizia nr. 199/Ap din 19 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă, ca urmare a admiterii apelului, iar pe fond, a admiterii contestaţiei, s-a dispus atribuirea, în compensare, a unor imobile constând în terenuri şi construcţii. Însă, în considerentele deciziei nu se menţionează în mod explicit momentul procesual la care au fost solicitate bunurile imobile acordate în compensare, astfel încât nu se poate conchide dacă acestea au fost solicitate şi identificate ca fiind disponibile pentru prima dată în apel. Prin Decizia civilă nr. 271/A din 10 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi – Secţia I civilă, a fost menţinută măsura acordării de măsuri reparatorii în echivalent prin puncte valorice; cu toate acestea, instanţa de apel a procedat la verificarea caracterului disponibil al bunurilor indicate în mod succesiv de reclamant la judecata în primă instanţă. Cât priveşte Decizia nr. 102 din 25 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă, nu poate fi reţinută în categoria jurisprudenţei relevante, întrucât soluţia de admitere a apelului principal, cu consecinţa respingerii pe fond a cererii de chemare în judecată, a fost pronunţată în considerarea faptului că au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent (constând în atribuirea de teren în compensare), pentru construcţii demolate care, deşi au făcut obiectul notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, nu au fost avute în vedere la soluţionarea notificării, iar dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare nu a fost atacată în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Cu referire la Decizia civilă nr. 1.821 din 8 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă, care reprezintă singura hotărâre judecătorească ce a fost identificată de colegiul de conducere al aceleiaşi instanţe, în susţinerea opiniei jurisprudenţiale considerate minoritare (potrivit căreia nu pot fi solicitate în compensare, direct în calea de atac a apelului, alte bunuri decât cele cu care a fost sesizată prima instanţă), se constată că aceasta a fost pronunţată într-un litigiu având ca obiect o contestaţie formulată de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru un imobil preluat abuziv, care nu era susceptibil de a fi restituit în natură, solicitându-se ca măsura reparatorie constând în puncte valorice să fie înlocuită cu măsura reparatorie constând în acordarea unui alt imobil în compensare. În faza procesuală a apelului, contestatorii au reiterat cererea de a le fi atribuite în compensare două imobile pe care le-au indicat la judecata în primă instanţă; respingând apelul, Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a arătat că unul dintre imobile solicitate în compensare nu se află în tabelul la care face referire art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi, în plus, se află înscris în cartea funciară pe numele unor persoane fizice, iar un alt imobil este afectat de punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti.

Prin urmare, prin această hotărâre nu s-a statuat cu referire la natura cererii de acordare de bunuri în compensare ori cu referire la termenul în care această cerere poate fi formulată; cererea apelanţilor-contestatori nu a fost respinsă cu motivarea că ar fi fost încălcate prevederile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă sau cele ale art. 478 alin. (2) şi (3) şi art. 479 alin. (1) din acelaşi act normativ, iar considerentele deciziei nu relevă că imobilele a căror situaţie juridică a fost examinată în apel ar fi fost indicate direct în faţa curţii de apel.

Singura problemă de drept care poate fi decelată din considerentele Deciziei civile nr. 1.821 din 8 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă, în problema enunţată, vizează posibilitatea acordării în compensare, pentru imobilele preluate abuziv, şi a altor bunuri decât cele înscrise în lista întocmită în conformitate cu dispoziţiile art. 22

Însă, prin Decizia nr. 12 din 14 mai 2018, admiţându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 coroborate cu art. 22

Pe de altă parte, aşa cum rezultă din cele ce precedă, Decizia civilă nr. 1.821 din 8 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă, este anterioară Deciziei nr. 12 din 14 mai 2018.

Pe cale de consecinţă, nu poate fi primit argumentul potrivit căruia opinia jurisprudenţială minoritară s-ar putea fundamenta pe considerentele unei decizii de unificare a practicii judiciare pronunţate ulterior hotărârii judecătoreşti care o ilustrează.

Prin urmare, se constată că nu pot fi reţinute argumentele expuse de titularul sesizării în dovedirea caracterului neunitar al practicii judiciare, având în vedere că din Decizia civilă nr. 1.821 din 8 decembrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă, pretins contrară celorlalte hotărâri judecătoreşti analizate, nu rezultă că s-ar fi pus în discuţie ori s-ar fi făcut aplicarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a arătat deja, bunurile a căror situaţie juridică a fost analizată în apel nu au fost indicate pentru prima oară în faţa instanţei de control judiciar (fiind menţionate în istoricul procesului la prezentarea considerentelor primei instanţe).

Din această perspectivă, se constată că hotărârea judecătorească ataşată în susţinerea opiniei minoritare nu se circumscrie obiectului recursului în interesul legii promovat.

Considerentele expuse conduc la concluzia că nu s-a făcut dovada că instanţele de judecată ar fi statuat neunitar asupra momentului procesual până la care persoana îndreptăţită poate indica bunuri pe care le solicită în compensare, în faţa primei instanţe ori în faţa instanţei de apel, şi nici asupra naturii juridice a actului de procedură care cuprinde această solicitare în raport cu prevederile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv ale art. 478 alin. (2) şi (3) şi art. 479 alin. (1) din acelaşi act normativ, hotărârile judecătoreşti analizate relevând că instanţele judecătoreşti au examinat cererile prin care au fost indicate bunuri solicitate în compensare în condiţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 şi ale art. 22

În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, prevăzute de art. 515 din Codul procedură civilă, în acest sens fiind şi jurisprudenţa în materie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (a se vedea deciziile Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii nr. 11 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 13 iulie 2016, şi nr. 20 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1071 din 18 decembrie 2018).