ÎCCJ, Decizia nr. 20/2020

Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.374/1/2020 este constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat (Regulamentul).

Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror Diana Berlic.

La ședința de judecată participă doamna magistrat- asistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum și cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunțate de instanțele judecătorești, raportul întocmit de judecătorii-raportori, opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și punctul de vedere al Direcției legislație, studii, documentare și informatică juridică a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii.

Doamna procuror Diana Berlic arată că procurorul general apreciază că recursul în interesul legii pendinte urmează a fi respins ca inadmisibil, întrucât nu s-a făcut dovada existenței unei practici judiciare neunitare, în condițiile art. 515 din Codul de procedură civilă.

Doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

La data de 10 iunie 2020, Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii privind următoarea problemă de drept:

Dacă este admisibilă indicarea de noi bunuri, solicitate în compensare în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 165/2013), și art. 221 alin. (1) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, cu completările ulterioare (Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013), ulterior primului termen de judecată cu procedura legal îndeplinită în fața primei instanțe, prin prisma art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Dacă este admisibilă solicitarea în compensare, direct în apel, a unor bunuri neindicate în fața primei instanțe, în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și art. 221 alin. (1) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, prin prisma art. 478 alin. (2) și (3) și art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă, și care este actul procedural prin care apelantul poate formula o astfel de solicitare, în faza apelului.

În cuprinsul recursului în interesul legii, declarat, potrivit prevederilor art. 514 din Codul de procedură civilă, de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, se susține că instanțele de judecată nu au un punct de vedere unitar în ceea ce privește momentul procesual până la care persoana îndreptățită poate indica bunurile pe care le-a solicitat în compensare, în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și art. 22

Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:

Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare

Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, cu completările ulterioare

Codul de procedură civilă

Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, verificând documentația înaintată de curțile de apel din țară la solicitarea președintelui Secției civile a Curții de Apel Brașov, a constatat că există practică neunitară în ceea ce privește chestiunea de drept supusă analizei, fapt ce justifică aplicarea dispozițiilor art. 514 și 515 din Codul de procedură civilă.

Potrivit actului de sesizare, într-o primă orientare, minoritară, s-a apreciat că în calea de atac a apelului nu pot fi solicitate în compensare alte bunuri decât cele cu care a fost sesizată prima instanță, unei atare solicitări opunându-i-se efectul devolutiv al apelului prevăzut de art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă, care interzice schimbarea obiectului cererii de chemare în judecată și formularea de pretenții noi în apel.

Argumentele care stau la baza acestei opinii jurisprudențiale sunt:

Autorul sesizării a arătat că în sensul acestei opinii a fost pronunțată Decizia civilă nr. 1.821/Ap din 8 decembrie 2016 a Curții de Apel Brașov - Secția civilă.

Într-o a doua orientare jurisprudențială, majoritară, s-a apreciat că și în faza procesuală a apelului pot fi indicate bunuri care să poată forma obiectul compensării, chiar dacă ele nu au fost indicate în fața primei instanțe.

În motivarea acestei opinii s-au reținut, în esență, următoarele:

Potrivit actului de sesizare, în sensul acestei opinii au fost pronunțate următoarele hotărâri: Decizia civilă nr. 199/Ap din 19 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă, Decizia civilă nr. 271/A din 10 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați - Secția I civilă, Sentința civilă nr. 225/F din 25 aprilie 2019, pronunțată de Tribunalul Cluj - Secția civilă, aflată în apel la Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă, precum și deciziile civile nr. 118 din 23 octombrie 2019 și nr. 102 din 25 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă.

La solicitarea președintelui Secției civile a Curții de Apel Brașov, instanțele care nu au identificat hotărâri judecătorești pronunțate în această chestiune de drept au transmis opinii asupra problemei de drept aflate în discuție, opinii ce fac obiectul a două orientări diferite.

În concluzie, titularul sesizării a constatat că există practică neunitară cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 204 alin. (1) și art. 478 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, în situația în care, ulterior primului termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, persoana îndreptățită solicită, în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și art. 22

Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov a apreciat că, deși nu au fost transmise hotărâri judecătorești într-un număr semnificativ, s-a conturat o practică neunitară privind această problemă de drept, care necesită dezlegare printr-un recurs în interesul legii, cu atât mai mult cu cât la nivelul instanțelor de fond și apel s-a identificat un punct de vedere diferit de abordare, care poate fi concretizat în practică neunitară la momentul în care curțile de apel vor fi sesizate cu cereri de acest gen în faza apelului. S-a arătat că, în contextul restrângerii sferei bunurilor libere care ar putea fi acordate în compensare, legalitatea schimbării în faza apelului a bunului solicitat inițial devine o veritabilă problemă de drept, cu impact asupra practicii judiciare.

S-a menționat că în cadrul Curții de Apel Brașov - Secția civilă au fost exprimate ambele opinii menționate, conform hotărârilor judecătorești atașate, existând o practică judiciară neunitară cu privire la această chestiune de drept.

Din verificarea site-ului Înaltei Curți de Casație și Justiție a rezultat că această chestiune nu a fost dezlegată anterior de către instanța supremă prin mecanismul instituit de art. 519 din Codul de procedură civilă, iar la momentul sesizării nu era înregistrată o cerere de recurs în interesul legii sau o cauză privind dezlegarea unor chestiuni de drept având acest obiect.

În urma verificărilor efectuate se constată că instanța de contencios constituțional s-a pronunțat, în repetate rânduri, asupra constituționalității dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013.

Astfel, prin Decizia nr. 268 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 20 iulie 2016, respingând excepția de neconstituționalitate ridicată, Curtea a observat că: "14. (...) soluția legislativă prevăzută inițial de către art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 - potrivit căreia în situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte - a fost modificată prin dispozițiile Legii nr. 368/2013, dobândind un conținut normativ diferit, în sensul că măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda într-o asemenea situație sunt compensarea prin puncte și compensarea prin bunuri. Prin decizia menționată (paragraful 24), instanța de contencios constituțional a reținut că, prin Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a prevăzut obligația statului român de a implementa proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, precum și de a adopta reguli de procedură clare și simplificate, care să acorde sistemului de despăgubiri o previzibilitate sporită."

Totodată, prin Decizia nr. 167 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 28 iunie 2018, Curtea Constituțională a reținut că: "16. În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, Curtea reține că aceste prevederi legale nu contravin principiului constituțional al neretroactivității legii civile. Așa cum reiese din actul de sesizare al Curții Constituționale, dreptul la despăgubire al autorilor excepției de neconstituționalitate nu a fost valorificat până la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, în condițiile în care nu a fost aprobat dosarul de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, astfel încât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013, modalitatea de despăgubire se circumscrie prevederilor acestui act normativ. Așadar, având în vedere acest din urmă aspect, Curtea reține că, recunoscând dreptul la despăgubire născut sub imperiul vechii legi, prevederea legală criticată nu poate avea caracter retroactiv. Mai mult, ipoteza avută în vedere de legiuitor este aceea a unei obligații neexecutate, deci a unei situații juridice în curs, față de care noua reglementare nu poate fi decât imediat aplicabilă. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că, în aceste cazuri, legea nouă nu face altceva decât să refuze supraviețuirea legii vechi și să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare. În acest sens sunt, de exemplu, deciziile nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002, nr. 458 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2004, sau nr. 294 din 6 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 29 septembrie 2004."

Instanța de contencios constituțional s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 478 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă, prin Decizia nr. 45 din 31 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 27 aprilie 2017, reținând că: "22. (...) acestea nu conțin soluții legislative noi față de vechea reglementare în materia dreptului procesual civil. Astfel, dispozițiile art. 478 alin. (2) din actualul Cod de procedură civilă corespund celor de la art. 292 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 1865, asupra cărora Curtea Constituțională s-a pronunțat, prin prisma unor critici de neconstituționalitate asemănătoare celor formulate în prezenta cauză, prin Decizia nr. 169 din 11 mai 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 30 iulie 2002, Decizia nr. 436 din 7 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 1 august 2011, și Decizia nr. 270 din 22 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 344 din 21 mai 2012. Prin aceste decizii Curtea a arătat, în esență, că limitarea instituită de legiuitor cu privire la motivele, mijloacele de apărare și dovezile pe care părțile le pot utiliza înaintea instanței de apel, exclusiv la cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului, nu contravine prevederilor art. 21 din Legea fundamentală, deoarece, ca orice alt drept, și accesul liber la justiție poate fi exercitat doar în anumite limite rezonabile, în așa fel încât prin valorificarea lui să nu se aducă atingere drepturilor altor titulari, în aceeași măsură ocrotite prin lege. În absența acestei limitări, s-ar oferi câmp liber arbitrarului și abuzului în exercitarea dreptului, dându-se posibilitatea reiterării, în scop exclusiv șicanatoriu, a unor cereri lipsite de relevanță pentru soluționarea cauzei, de natură să ducă la prelungirea nejustificată a duratei procesului. Că, într-adevăr, aceasta a fost finalitatea avută în vedere de legiuitor prin instituirea limitării menționate, rezultă și din faptul că același text dă posibilitatea instanței de apel să încuviințeze administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, prerogativă de natură a-i asigura deplinul control al derulării procesului și finalizării sale legale și temeinice, cu luarea în considerare și a imperativului celerității. 23. Totodată, dispozițiile art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă au preluat aceeași soluție legislativă cuprinsă la art. 294 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă din 1865, text analizat de Curtea Constituțională, prin prisma unor critici de neconstituționalitate asemănătoare, prin Decizia nr. 424 din 25 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 26 iunie 2006, și Decizia nr. 135 din 3 aprilie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 6 iunie 2003. (...) 24. Curtea constată că, prin prezenta excepție de neconstituționalitate, dispozițiile art. 478 alin. (2) și (3) din Codul de procedură civilă sunt criticate pentru faptul că «nu permit modificarea și extinderea acțiunii judecătorești în apel, a obiectului ei și nici prezentarea de noi probe», astfel că cele anterior menționate în jurisprudența sa, mai sus indicată, își păstrează valabilitatea și în cauza de față."

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a sesizării cu recurs în interesul legii, prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă, a apreciat că acestea nu sunt îndeplinite, având în vedere că hotărârile judecătorești atașate sesizării nu pot fi apreciate ca reprezentând o divergență de jurisprudență profundă și persistentă, iar opinia apreciată de titularul sesizării ca fiind minoritară, reprezentată de o singură hotărâre judecătorească, nu tratează problema de drept vizată de sesizare. Astfel, din examenul jurisprudențial realizat rezultă că nu se poate constata că problema de drept care face obiectul recursului în interesul legii a fost soluționată diferit.

Asupra fondului recursului în interesul legii, procurorul general a apreciat ca fiind în spiritul legii cea de-a doua orientare jurisprudențială.

Cu privire la prima problemă de drept, a arătat că solicitarea de acordare a unor bunuri în compensare, formulată în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și art. 22

Cu privire la cea de-a doua problemă de drept, a apreciat că solicitarea formulată în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și al art. 22

De asemenea, a arătat că din modul în care a fost instituită legal ordinea acordării măsurilor reparatorii rezultă că prioritară este restituirea în natură, iar, în subsidiar, atunci când aceasta nu este posibilă, urmează acordarea reparațiilor prin echivalent.

Acestea din urmă sunt în directă și imediată legătură cu măsura principală a restituirii în natură, decurgând implicit și virtual din manifestarea de voință a persoanei îndreptățite la a fi despăgubită într-un mod cât mai echitabil.

Indicarea direct în apel a unor bunuri în compensare care, din varii motive și independent de diligențele depuse pentru a fi identificate, nu au putut fi acordate, întrucât, de pildă, la data respectivă nu erau disponibile, nu poate fi calificată drept o cerere nouă în apel, care ar putea atrage inadmisibilitatea acestuia.

În concluzie, solicitarea formulată în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și al art. 22

Raportarea la aceste dispoziții nu are semnificația schimbării cadrului procesual sub aspectul obiectului, prin încălcarea art. 478 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă, ci a explicitării lui în raport cu cererea formulată în primă instanță.

Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 517 din Codul de procedură civilă, a solicitat, în principal, respingerea sesizării, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, admiterea acesteia și pronunțarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii în problemele de drept sesizate.

Direcția legislație, studii, documentare și informatică juridică a Înaltei Curți de Casație și Justiție a apreciat că, în ceea ce privește prima întrebare, indicarea de noi bunuri solicitate în compensare în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și art. 22

Astfel, raportat la prima problemă de drept ridicată prin sesizare, obiectul cererii de chemare în judecată este circumscris opțiunii reclamantului de a i se atribui în echivalent bunurile identificate și enumerate prin această cerere. Solicitarea, pe parcursul desfășurării litigiului, de acordare în compensare a altor bunuri decât cele indicate, în concret, prin acțiune, are caracterul unei cereri adiționale, în sensul dispozițiilor art. 30 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Or, modificarea obiectului material al cererii de chemare în judecată, constând în înlocuirea imobilelor indicate inițial cu alte bunuri - cu privire la care, de asemenea, trebuie administrate probatorii în vederea verificării întrunirii cerințelor prevăzute de lege pentru a putea fi acordate în compensare (potrivit art. 22

De asemenea, s-a apreciat că indicarea de către reclamant a unor noi bunuri care i-ar putea fi acordate în compensare direct în calea de atac a apelului, altele decât cele care au făcut obiectul analizei instanței de fond, ar nesocoti dispozițiile art. 478 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă, care reglementează limitele efectului devolutiv al apelului, astfel încât instanța de apel ar avea, în cadrul controlului judiciar exercitat, a se pronunța asupra altor elemente decât cele dezbătute în primă instanță, respectiv a efectua verificări și administra probe în legătură cu un alt imobil decât cel pretins de reclamant în fața instanței de fond.

Judecătorii-raportori au apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, prevăzute de art. 515 din Codul procedură civilă, în sensul că jurisprudența atașată cererii de pronunțare a deciziei de unificare nu reflectă existența unei practici judiciare neunitare.

Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă: "Pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești."

Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii a fost legal sesizat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov, care, potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, are calitatea procesuală de a declanșa acest mecanism de unificare a practicii, în scopul interpretării și aplicării unitare a legii de către instanțele judecătorești.

În conformitate cu prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă: "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii."

Din cuprinsul textului de lege menționat rezultă următoarele condiții care trebuie îndeplinite cumulativ pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești; dovada soluționării diferite să se facă prin hotărâri judecătorești definitive, iar hotărârile judecătorești să fie anexate cererii.

Verificând îndeplinirea acestor condiții de admisibilitate, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii constată că sesizarea pendinte nu îndeplinește cerințele impuse de art. 515 din Codul de procedură civilă.

Astfel, potrivit Hotărârii nr. 52 din 27 mai 2020 a Colegiului de conducere al Curții de Apel Brașov, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a fost învestită cu soluționarea următoarei probleme de drept:

Dacă este admisibilă indicarea de noi bunuri, solicitate în compensare în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, cu modificările și completările ulterioare, și art. 221 alin. (1) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013, cu completările ulterioare, ulterior primului termen de judecată cu procedura legal îndeplinită în fața primei instanțe, prin prisma art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Dacă este admisibilă solicitarea în compensare, direct în apel, a unor bunuri neindicate în fața primei instanțe, în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și art. 221 alin. (1) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013, prin prisma art. 478 alin. (2) și (3) și art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă, și care este actul procedural prin care apelantul poate formula o astfel de solicitare, în faza apelului.

În opinia titularului sesizării, problema de drept care a creat divergență în practica judiciară vizează momentul procesual până la care persoana îndreptățită poate indica bunurile pe care le-a solicitat în compensare, în temeiul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și art. 22

Din perspectiva admisibilității sesizării, a cărei analiză este prioritară, se reține că recursul în interesul legii reprezintă mijlocul procesual care poate fi utilizat în scopul asigurării interpretării și aplicării unitare a legii de către toate instanțele judecătorești, atunci când se constată că prin hotărâri judecătorești definitive au fost date soluții diferite aceleiași probleme de drept.

Prin urmare, pentru a se putea reține ca fiind îndeplinite condițiile impuse de art. 515 din Codul de procedură civilă, este necesar să fie identificată o problemă de drept care să fi fost soluționată în mod diferit de instanțele judecătorești prin hotărâri definitive.

Rezultă astfel, fără echivoc, că admisibilitatea acestui mecanism de unificare a jurisprudenței nu poate fi fundamentată pe existența unor opinii divergente exprimate de instanțele de judecată la nivel teoretic.

Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii constată că nu are a se raporta în analiza condițiilor de admisibilitate la aspectele menționate în prezentarea opiniilor cu caracter teoretic exprimate de instanțele de judecată, care nu se reflectă în hotărârile judecătorești definitive anexate sesizării.

Examinând în continuare îndeplinirea condițiilor de admisibilitate din perspectiva jurisprudenței atașate de titularul sesizării, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii observă că, pentru a se putea reține că o problemă de drept a fost soluționată diferit de instanțele judecătorești, în sensul art. 515 din Codul de procedură civilă, este necesar ca practica judiciară atașată sesizării să se circumscrie obiectului recursului în interesul legii, respectiv să identifice în mod concret dispoziția sau reglementarea ce constituie obiect al sesizării și să conțină, relativ la interpretarea și aplicarea ei, raționamentul pentru care s-a optat pentru o anume dezlegare.

Pentru considerentele ce vor succeda, jurisprudența atașată cererii de pronunțare a deciziei de unificare nu reflectă existența unei practici judiciare neunitare; prin urmare, nu se poate reține că instanțele judecătorești învestite pe parcursul judecății cu cereri de acordare în compensare a unor noi bunuri au statuat în mod diferit în sensul că acestea ar reprezenta o modificare de acțiune, o explicitare a acesteia, ori doar o cerere de administrare de probe noi, problema de drept nefiind analizată în considerentele hotărârilor judecătorești transmise de titularul sesizării.

Astfel, prin cererea de recurs în interesul legii s-a solicitat a se da o dezlegare sub aspectul menționat, cu referire la dispozițiile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care reglementează modificarea cererii de chemare în judecată.

Însă niciuna dintre hotărârile judecătorești atașate sesizării, care îndeplinesc condiția de avea caracter definitiv, conform art. 634 din Codul de procedură civilă, nu evidențiază că instanțele de judecată au făcut interpretarea ori aplicarea la speță a dispozițiilor art. 204 alin. (1) din același act normativ.

Cu alte cuvinte, deși în considerentele deciziilor se consemnează indicarea de către contestatori, în cursul judecății, a unor bunuri care au fost solicitate în compensare, nu s-a făcut dovada că există o controversă la nivelul instanțelor judecătorești învestite cu soluționarea contestațiilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 10/2001), respectiv al Legii nr. 165/2013, din perspectiva aplicării art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nefiind identificată vreo soluție de respingere a cererii de acordare de bunuri în compensare, în considerarea faptului că ar fi fost formulată cu depășirea termenului prevăzut pentru modificarea cererii de chemare în judecată (respectiv, primul termen la care reclamantul a fost legal citat).

De asemenea, jurisprudența anexată sesizării nu evidențiază nicio soluție de respingere a unei asemenea solicitări efectuate în faza procesuală a apelului, în considerarea faptului că cererea de acordare în compensare a unor bunuri, care nu au fost menționate la judecata în primă instanță, ar reprezenta o cerere nouă, care încalcă limitele devoluțiunii în apel sau dispozițiile speciale privind judecata în apel, în sensul art. 478 alin. (2) și (3) și art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă.

Astfel, cu referire la opinia jurisprudențială majoritară, se reține că au fost identificate de către Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov cinci hotărâri judecătorești, dintre care numai patru îndeplinesc condiția de a avea caracter definitiv, fiind pronunțate în apel (Decizia civilă nr. 199/Ap din 19 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă, Decizia civilă nr. 271/A din 10 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați - Secția I civilă, precum și deciziile civile nr. 118 din 23 octombrie 2019 și nr. 102 din 25 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă).

În ceea ce privește Sentința civilă nr. 225/F/25 aprilie 2019, pronunțată în primă instanță de Tribunalul Cluj - Secția civilă, aflată în apel la Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă, aceasta nu poate fi considerată jurisprudență relevantă, întrucât nu îndeplinește condiția premisă de a fi definitivă, judecata în apel nefiind finalizată nici la data pronunțării prezentei decizii.

Examinând cele patru hotărâri definitive, menționate în actul de sesizare și atașate acestuia, se constată că, prin Decizia nr. 118 din 23 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă, admițându-se apelul declarat de contestatori, a fost acordat, în compensare, ca măsură reparatorie în echivalent, un imobil care a fost indicat de apelanți în faza procesuală a apelului. Prin Decizia nr. 199/Ap din 19 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă, ca urmare a admiterii apelului, iar pe fond, a admiterii contestației, s-a dispus atribuirea, în compensare, a unor imobile constând în terenuri și construcții. Însă, în considerentele deciziei nu se menționează în mod explicit momentul procesual la care au fost solicitate bunurile imobile acordate în compensare, astfel încât nu se poate conchide dacă acestea au fost solicitate și identificate ca fiind disponibile pentru prima dată în apel. Prin Decizia civilă nr. 271/A din 10 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați - Secția I civilă, a fost menținută măsura acordării de măsuri reparatorii în echivalent prin puncte valorice; cu toate acestea, instanța de apel a procedat la verificarea caracterului disponibil al bunurilor indicate în mod succesiv de reclamant la judecata în primă instanță. Cât privește Decizia nr. 102 din 25 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Constanța - Secția I civilă, nu poate fi reținută în categoria jurisprudenței relevante, întrucât soluția de admitere a apelului principal, cu consecința respingerii pe fond a cererii de chemare în judecată, a fost pronunțată în considerarea faptului că au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent (constând în atribuirea de teren în compensare), pentru construcții demolate care, deși au făcut obiectul notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, nu au fost avute în vedere la soluționarea notificării, iar dispoziția emisă de unitatea deținătoare nu a fost atacată în condițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Cu referire la Decizia civilă nr. 1.821 din 8 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă, care reprezintă singura hotărâre judecătorească ce a fost identificată de colegiul de conducere al aceleiași instanțe, în susținerea opiniei jurisprudențiale considerate minoritare (potrivit căreia nu pot fi solicitate în compensare, direct în calea de atac a apelului, alte bunuri decât cele cu care a fost sesizată prima instanță), se constată că aceasta a fost pronunțată într-un litigiu având ca obiect o contestație formulată de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru un imobil preluat abuziv, care nu era susceptibil de a fi restituit în natură, solicitându-se ca măsura reparatorie constând în puncte valorice să fie înlocuită cu măsura reparatorie constând în acordarea unui alt imobil în compensare. În faza procesuală a apelului, contestatorii au reiterat cererea de a le fi atribuite în compensare două imobile pe care le-au indicat la judecata în primă instanță; respingând apelul, Curtea de Apel Brașov - Secția civilă a arătat că unul dintre imobile solicitate în compensare nu se află în tabelul la care face referire art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și, în plus, se află înscris în cartea funciară pe numele unor persoane fizice, iar un alt imobil este afectat de punerea în executare a unei hotărâri judecătorești.

Prin urmare, prin această hotărâre nu s-a statuat cu referire la natura cererii de acordare de bunuri în compensare ori cu referire la termenul în care această cerere poate fi formulată; cererea apelanților-contestatori nu a fost respinsă cu motivarea că ar fi fost încălcate prevederile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă sau cele ale art. 478 alin. (2) și (3) și art. 479 alin. (1) din același act normativ, iar considerentele deciziei nu relevă că imobilele a căror situație juridică a fost examinată în apel ar fi fost indicate direct în fața curții de apel.

Singura problemă de drept care poate fi decelată din considerentele Deciziei civile nr. 1.821 din 8 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă, în problema enunțată, vizează posibilitatea acordării în compensare, pentru imobilele preluate abuziv, și a altor bunuri decât cele înscrise în lista întocmită în conformitate cu dispozițiile art. 22

Însă, prin Decizia nr. 12 din 14 mai 2018, admițându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 coroborate cu art. 22

Pe de altă parte, așa cum rezultă din cele ce precedă, Decizia civilă nr. 1.821 din 8 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă, este anterioară Deciziei nr. 12 din 14 mai 2018.

Pe cale de consecință, nu poate fi primit argumentul potrivit căruia opinia jurisprudențială minoritară s-ar putea fundamenta pe considerentele unei decizii de unificare a practicii judiciare pronunțate ulterior hotărârii judecătorești care o ilustrează.

Prin urmare, se constată că nu pot fi reținute argumentele expuse de titularul sesizării în dovedirea caracterului neunitar al practicii judiciare, având în vedere că din Decizia civilă nr. 1.821 din 8 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Brașov - Secția civilă, pretins contrară celorlalte hotărâri judecătorești analizate, nu rezultă că s-ar fi pus în discuție ori s-ar fi făcut aplicarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a arătat deja, bunurile a căror situație juridică a fost analizată în apel nu au fost indicate pentru prima oară în fața instanței de control judiciar (fiind menționate în istoricul procesului la prezentarea considerentelor primei instanțe).

Din această perspectivă, se constată că hotărârea judecătorească atașată în susținerea opiniei minoritare nu se circumscrie obiectului recursului în interesul legii promovat.

Considerentele expuse conduc la concluzia că nu s-a făcut dovada că instanțele de judecată ar fi statuat neunitar asupra momentului procesual până la care persoana îndreptățită poate indica bunuri pe care le solicită în compensare, în fața primei instanțe ori în fața instanței de apel, și nici asupra naturii juridice a actului de procedură care cuprinde această solicitare în raport cu prevederile art. 204 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respectiv ale art. 478 alin. (2) și (3) și art. 479 alin. (1) din același act normativ, hotărârile judecătorești analizate relevând că instanțele judecătorești au examinat cererile prin care au fost indicate bunuri solicitate în compensare în condițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 și ale art. 22

În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii constată că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, prevăzute de art. 515 din Codul procedură civilă, în acest sens fiind și jurisprudența în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție (a se vedea deciziile Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 11 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 13 iulie 2016, și nr. 20 din 15 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1071 din 18 decembrie 2018).