ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4364/2023

Ședința publică din data de 5 octombrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 20.04.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară a solicitat anularea rezoluției de clasare nr. 69/A din data de 13 ianuarie 2021 emisă în dosarul nr. x al Inspecției Judiciare - Direcția de inspecție pentru judecători, precum și a rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C21-429 din data de 26 martie 2021, precizând totodată că solicită și desființarea celor două rezoluții menționate.

Prin sentința civilă nr. 530 din 17 martie 2022, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței de fond a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea contestației așa cum a fost formulată.

După o scurtă prezentare a situației de fapt, recurentul-reclamant critică instanța de fond pentru greșita aplicare a art. 99 lit. s) și t) din Legea nr. 303/2004, în sensul că a apreciat nelegal, raportat la situația factuală prezentată, că magistratul nu a exercitat funcția cu rea credință și gravă neglijență.

În speță, magistratul față de care a formulat plângerea a reținut fără temei că doamnele judecător B. și C. nu au participat la soluționarea dosarului nr. x/2018, magistratul folosindu-se în pronunțarea acestei soluții de o greșeală de redactare din cuprinsul cererii de recuzare, dar care era ușor de înlăturat fie prin solicitarea unor precizări, având în vedere obligația instituită în sarcina magistraților de dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., fie prin simpla analizare a înscrisului atașat cererii de recuzare din care rezultă faptul că petentul (recurentul-reclamant din cauză) a invocat incompatibilitatea magistraților din dosarul nr. x/2018, iar nu din dosarul nr. x/2019.

Chiar dacă din eroare a invocat greșit anul dosarului (n.n. 2019) în cererea de recuzare, în baza unei verificări sumare pe care judecătorul învestit cu soluționarea cererii de recuzare avea obligația să o facă, ar fi putut constata greșita indicare a anului dosarului, câtă vreme părțile din dosarul nr. x/2019 nu aveau nicio legătură cu petentul și, în virtutea rolului său activ, instanța putea solicita formularea unor precizări.

Instanța de fond a apreciat în mod greșit că nu suntem în prezența unei abateri grave pentru faptul că cererea de recuzare a doamnelor judecător B. și C. nu a fost admisă, deoarece, în dosarul nr. x/2018, acestea au soluționat cererea de revizuire îndreptată împotriva deciziei nr. 2 din 1 ianuarie 2016 a Curții de Apel Constanța, or, cererea de revizuire înregistrată sub nr. x/2020 este exercitată împotriva deciziei nr. 665 din 20 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2014.

Chiar dacă revizuirea din dosarul nr. x/2018 a fost respinsă ca inadmisibilă, soluția pe care acestea ar fi pronunțat-o în cauza nr. 1143/118/2020 ar fi fost identică, câtă vreme doamnele judecător și-au exprimat opinia potrivit cu care o decizie pronunțată în apel, indiferent de obiectul litigiului, nu evocă fondul, astfel încât nu poate fi atacată cu calea de atac a revizuirii.

În opinia recurentului-reclamant, dl. judecător D. a săvârșit o eroare judiciară pretinzând că dosarul menționat nu a fost soluționat de respectivii magistrați, de vreme ce acest aspect reieșea cu evidență din cuprinsul încheierii care a fost atașată cererii de recuzare, astfel încât magistratul nu își putea limita analiza doar la indicarea eronată a numărului de dosar din perspectiva anului.

Potrivit art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință norme de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, grava neglijență există atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește, din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil aceleași norme.

Or, în speță, niciun observator rezonabil nu poate găsi o justificare că un magistrat nu a citit actele la care face referire într-o hotărâre și afirmă fapte false (respectiv, faptul că dosarul nr. x/2018 nu a fost judecat de magistrații C. și B., când încheierea provine clar de la acești doi judecători).

În acest fel, magistratul reclamat și-a încălcat rolul de a stabili adevărul în cauză, care îi revine potrivit art. 22 C. proc. civ.. Îndatorirea unui magistrat rezidă în "stabilirea faptelor", iar a nu proceda astfel, reprezintă o gravă neglijență sau rea credință.

Susține că prin plângerea formulată, nu a cerut inspecției judiciare să intervină în soluționarea unei cauze civile și să verifice soluția magistratului, ci a cerut ca CSM să constate că magistratul în cauză a luat o decizie cu încălcarea dreptului material și procesual, nesocotind din culpă și gravă neglijență sau rea intenție prevederile art. 22 C. proc. civ., potrivit cărora, acesta are sarcina să stabilească faptele corecte, și nu greșite.

Nu în cele din urmă, recurentul-reclamant susține că neglijența magistratului îl vatămă grav, pentru că acest caz va fi în continuare judecat de către aceiași magistrați care au pronunțat fondul cauzei și care, la rândul lor, încalcă prevederile deciziei nr. 32/2019 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii, care arată că aceștia nu pot participa la judecarea unei căi de atac pentru că sunt nevoiți să își analizeze propria decizie, pe care ei înșiși au redactat-o.

Față de toate aceste aspecte, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală, pentru apărările dezvoltate la filele x/verso dosar.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Prin acțiunea în contencios administrativ, respinsă prin sentința recurată, reclamantul a solicitat anularea rezoluției de clasare nr. 69/A din data de 13 ianuarie 2021 emisă în dosarul nr. x al Inspecției Judiciare - Direcția de inspecție pentru judecători, precum și a rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C21-429 din data de 26 martie 2021.

Analizând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat, recurentul-reclamant reluând, în esență, susținerile din sesizare, fiind nemulțumit de soluția de clasare și de soluția pronunțată de prima instanță.

În concret, recurentul-reclamant este nemulțumită de neîmpărtășirea punctului său de vedere de către Inspecția Judiciară, în privința întrunirii elementelor constitutive ale faptei de abatere disciplinară prevăzute de art. 99 lit. ș) și t) din Legea nr. 303/2004, în ceea ce o privește pe doamna judecător E. din cadrul Judecătoriei Pitești, ce a făcut obiectul verificărilor ca urmare a sesizării acesteia.

Înalta Curte constată că prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 99 lit. ș) și t) din Legea nr. 303/2004, care nu pot forma obiectul aplicării în abstract, ci numai coroborat cu dispozițiile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce privește limitele verificării abaterii disciplinare, verificare care se poate realiza numai cu respectarea Constituției României și a Legii nr. 303/2004.

Înalta Curte reține că legalitatea rezoluției de clasare se verifică, în concret, în raport cu elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamate.

Conform art. 97 din Legea nr. 303/2004, "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac."

Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate, așadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.

Totodată, potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință), a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea care a produs nemulțumirea titularului sesizării.

Prin urmare, contrar alegațiilor recurentului-reclamant A., potrivit limitelor trasate de aceste dispoziții legale, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecății excedează competențelor Inspecției Judiciare, fiind nepermisă reanalizarea cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță, în raport de criticile concrete aduse de autorul sesizării, care vizează, după cum corect a constatat și prima instanță prin hotărârea recurată, stabilirea situației de fapt, interpretarea normelor juridice și aprecierea probelor administrate în cauză.

Astfel, criticile recurentei, vizând aspecte, potrivit cărora, din motivarea hotărârii pronunțate de judecătorii vizați de sesizarea disciplinară nu reiese că ar fi citit întreg dosarul, fie lacunele în analiza materialului probator, fie neefectuarea de demersuri în sensul completării acestuia, fie netemeinicia analizei efectuate, nu pot fi avute în vedere în demersul judiciar de față.

În ceea ce privește susținerile recurentului conform cărora instanța de fond ar fi făcut o greșită aplicare a prevederilor legale speciale în materie, având a analiza în speță întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare indicate la lit. ș) și t), în mod temeinic instanța de fond a constatat că reclamantul nu a făcut dovezi în acest sens, criticile invocate prin sesizare și preluate în contestație vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, o interpretare a normelor juridice și o apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic a magistratului.

Înalta Curte reține că stabilirea situației de fapt, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice și esențiale ale activității de judecată, care nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege, neputând fi primită susținerea recurentei privind lăsarea în afara limitelor stabilite de lege angajarea răspunderii disciplinare a magistratului, în sensul lipsirii de eficiență a dispozițiilor art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004.

Astfel, în cauză, nici Inspecția Judiciară, nici instanța de fond și nici Înalta Curte, în analiza recursului de față, nu au competența de a analiza aspectele învederate de recurent, referitoare la situația de fapt, la interpretarea probatoriilor și la stabilirea încălcării normelor de drept material ori procesual în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Constanța, inclusiv cu privire la aplicarea deciziei nr. 32/2019 pronunțată de ÎCCJ în recurs în interesul legii.

Interpretarea normelor de drept reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, fiind o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, un proces intelectiv, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept.

În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență și presiune, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare și/sau extraordinare prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite o altă interpretare ar însemna a nesocoti principiile constituționale potrivit cărora judecătorul este independent, iar hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

În fine, instanța de control judiciar reține că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță, considerentele hotărârii reprezentând în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă

Astfel, susținerea recurentului-reclamant din memoriul de recurs, în sensul că aspectele sesizate ar constitui elemente ale abaterilor disciplinare, care confirmă exercitarea funcției cu rea-credință și o distorsionarea conștientă a dreptului în scopul vătămării sale, este lipsită de suport.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 530 din 17 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 5 octombrie 2023.