ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5074/2022

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 9 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea rezoluției nr. x/11.11.2019 și trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

Prin sentința civilă nr. 1013 pronunțată la data de 19 octombrie 2020, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat, în esență, următoarele:

- instanța de fond, asemenea Inspecției Judiciare, a refuzat să analizeze susținerile sale sau, după caz, nu a arătat motivele pentru care le-a înlăturat;

- în mod greșit a reținut instanța de fond că inspectorul judiciar a verificat în amănunt incidența cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 41 C. proc. civ., de vreme ce acesta "omite să observe că doamna judecător B. a respins trei cereri formulate în temeiul art. 442-444 C. proc. civ. pe motiv că nu a precizat obiectul și temeiul de drept al acestora" și a pronunțat decizia nr. 163/2019 în dosarul nr. x/2019; prin decizia nr. 163/2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Olt a refuzat să pună în aplicare decizia nr. 809/2018 a Curții de Apel Craiova, decizie care se bucură de autoritate de lucru judecat; întrucât doamna judecător B. a intrat în completul care a pronunțat decizia nr. 163/2019 în dosarul nr. x/2017, nu avea dreptul să exercite control judecătoresc asupra acestei decizii, atacată în dosarul nr. x/2017;

- Inspecția Judiciară a refuzat să observe că nu există legătură logică între considerentele și dispozitivul deciziei nr. 358/2018, așa cum a constatat Curtea de Apel Craiova; dacă Inspecția Judiciară și apoi instanța de fond se aplecau asupra cererii introductive și deciziei nr. 385/2018 a Tribunalului Olt, ar fi înțeles motivul cererilor sale formulate în temeiul art. 442-444 C. proc. civ., așa cum a procedat Curtea de Apel Craiova, care le-a admis și a dispus continuarea judecății;

- în mod greșit apreciază instanța de fond că doamnele judecător B. și C. au procedat la continuarea judecății cererilor, din moment ce nu au fost soluționate o serie de elemente [n.n. respectiv cele menționate la lit. a)-g) din pag. 5 a memoriului de recurs], dar și alte cerințe esențiale, care, dacă nu sunt îndeplinite, fac ca decizia nr. 385/2018 să fie lovită de nulitate absolută; dispozitivul deciziei nr. 385/2018 a Tribunalului Olt nu menționează obligații care să producă efecte între părți;

- instanța de fond a apreciat că chestiunile de drept nu pot fi răsturnate decât în căile extraordinare de atac; or, calea de atac pe care a declarat-o, respectiv contestația în anulare, a fost respinsă de către un complet din care a făcut parte și doamna judecător B., care era în incompatibilitate absolută, conform art. 41 C. proc. civ.

- contrar celor reținute de prima instanță, recurentul-reclamant susține că inspectorul judiciar a considerat greșit că este legală contestația în anulare, deși această cale extraordinară de atac a fost soluționată de un judecător aflat în stare de incompatibilitate și care a încălcat Constituția, legile europene, C. proc. civ., declarând decizia definitivă;

- referitor la aspectele legate de celeritate pe care le-a invocat, instanța de fond a apreciat în mod greșit că s-ar afla în eroare cu privire la dosarele nr. x/2017 și nr. y/2019, deși, în ceea ce privește dosarul nr. x/2019, a arătat modul în care Inspecția Judiciară nesocotește legile admițând nelegalitățile din actul de justiție, iar în ceea ce privește dosarul nr. x/2017, a arătat că acesta nu a fost soluționat definitiv, menționând și motivele pentru care consideră astfel, deși instanța de fond a apreciat în mod contrar, respectiv că dosarul a fost soluționat definitiv prin decizia nr. 385/2018;

- nu în cele din urmă, se referă la cazul de incompatibilitate absolută care o privește pe doamna judecător B., reiterând aspectele care, în opinia recurentului-reclamant, conduc la concluzia că aceasta era în incompatibilitate absolută, conform art. 41 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant consideră că, din moment ce doamnele judecător nu au respectat decizia instanței superioare care reprezintă autoritate de lucru judecat, acestea au săvârșit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. m) din Legea nr. 303/2004.

Totodată, urmare a refuzului instanței de a respecta decizia Curții de Apel Craiova, care se bucură de autoritate de lucru judecat, a formulat contestație în anulare, iar cum contestația a fost judecată de un complet din care a făcut parte și doamna judecător B., care se afla în incompatibilitate absolută, conform art. 41 C. proc. civ., aceasta a săvârșit abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) și i) din Legea nr. 303/2004.

De asemenea, din cauza faptului că doamna judecător a refuzat să se abțină, deși recurentul-reclamant susține că a introdus trei cereri în acest sens, refuzând astfel să soluționeze cauza cu celeritate, aceasta a săvârșit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004.

În fine, pronunțând în primă instanță o decizie definitivă, respectiv decizia nr. 462/2019, doamnele judecător D. și B. și-au exercitat funcția cu rea-credință, astfel că au săvârșit abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, recurentul-reclamant apreciază că se impune reformarea sentinței atacate, conform motivelor de casare invocate.

Prin întâmpinarea formulată față de cererea de recurs, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingea recursului ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând contestația formulată împotriva rezoluției Inspectorului-șef nr. x din data de 11 noiembrie 2019 și a rezoluției de clasare nr. 3087/17.09.2019 emisă în dosarul nr. x al Inspecției Judiciare - Direcția de inspecție pentru judecători.

Instanța de fond a respins ca nefondată contestația reclamantului, înlăturând punctual toate argumentele invocate, apreciind, în esență, că sunt legale concluziile inspectorului judiciar și cele ale Inspectorului șef, expuse prin cele două rezoluții contestate, în sensul neidentificării în cauză a unor indicii în legătură cu săvârșirea vreuneia dintre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), h) și i) din Legea nr. 303/2004, în mod corect dispunându-se clasarea sesizării potrivit art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

Reclamantul a criticat sentința de fond, invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Față de criticile subsumate de recurentul-reclamant cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate.

Exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în care se arată că "hotărârea judecătorească va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond, de a motiva sentința pe care a pronunțat-o, privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, sentința recurată le îndeplinește. Motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Se rețin a fi incidente, în cauză, argumentele statuate în jurisprudența CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României): În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B).

În susținerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a formulat argumente de maximă generalitate, fără o indicare și dezvoltare a ipotezelor de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept ori caracterul străin al considerentelor (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate).

Lecturând considerentele sentinței atacate, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de fond este clară, precisă și argumentată juridic, conținând referiri la probele relevante în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, ce au fost administrate în cauză, soluția fiind în concordanță cu acestea, iar judecătorul primei instanțe a răspuns în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți, motivând în mod logic și convingător soluția cuprinsă în dispozitiv.

Contrar susținerilor recurentului, prima instanță a explicitat aspectele analizate din perspectiva dispozițiilor prevăzute de art. 45 din Legea nr. 317/2004 și de art. 99 lit. t), h) și i) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, îndeplinindu-și, prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate și de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Cu toate acestea, recurentul își exprimă dezacordul față de concluzia instanței și față de sentința pronunțată, nemulțumirea acestuia, valorificată în cadrul unui astfel de motiv de casare, fiind axată pe faptul că prima instanță ar fi preluat necenzurat argumentele părții adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale. Nu pot fi reținute nici aceste susțineri ca fiind de natură să atragă incidența, în cauză, a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, faptul că argumentele și probele administrate de către pârâtă au format convingerea instanței în sensul soluției adoptate și faptul că judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a apreciat întemeiate respectivele argumente, nu pot echivala, sub nicio formă, cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

În consecință, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept ce privesc obiectul cauzei, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de obiectul litigiului pendinte, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-și găsească incidența în cauză.

În ceea ce privește următorul motiv de casare invocat de recurentul-reclamant, respectiv motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin acest motiv de casare, legiuitorul a avut în vedere încălcarea autorității de lucru judecat înțeleasă în sensul art. 431 din C. proc. civ. ca triplă identitate de părți, obiect și cauză. Or, este evident că în speță nu se poate reține autoritatea de lucru judecat, neexistând tripla identitate cerută de lege, de vreme ce aspectele invocate de recurent se referă în fapt la o presupusă încălcare a autorității de lucru judecat de către judecătorul reclamat la Inspecția Judiciară și nu de către instanța de fond care a judecat contestația sa, așa cum corect a arătat și intimata în întâmpinarea sa.

Astfel, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. este nefondat, de asemenea.

În continuare, examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, întrucât instanța a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, deși prin memoriul de recurs se fac referiri și la abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. b) și m) din Legea nr. 303/2004, faptele evocate de recurent prin sesizarea adresată intimatei-pârâte au fost analizate din perspectiva abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t), h) și i) din Legea nr. 303/2004.

E adevărat că recurentul-reclamant a precizat prin plângere că abaterile disciplinare pe care le-a constatat sunt prevăzute de art. 99 lit. b), f), h), i), m), n) și t) din Legea nr. 303/2004, deci inclusiv cele de la lit. b) și m) reiterate în recurs, însă, față de dispozițiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, analiza inspectorilor judiciari se raportează la faptele sesizate, și nu la temeiurile legale indicate în cuprinsul sesizării, nefiind ținută această analiză de încadrarea juridică invocată de recurent, ci urmând a face propria încadrare potrivit legii. Potrivit dispozițiilor legale citate, sunt supuse verificărilor prealabile "aspectele semnalate" potrivit alin. (1) și (2) din textul de lege menționat, iar nu încadrarea juridică invocată de petiționari, deoarece analiza existenței respectiv inexistenței indiciilor privind săvârșirea unei abateri disciplinare constituie atributul exclusiv al inspectorului, în urma verificărilor prealabile efectuate, cu referire la faptele care fac obiectul sesizărilor, fiind așadar irelevantă, în contextul cadrului și obiectului verificărilor, încadrarea juridică la care se face referire în sesizare.

Astfel, faptele reclamate au fost încadrate în drept în mod corect de către inspectorul judiciar la art. 99 lit. t), h) și i) din Legea nr. 303/2004, urmând ca analiza motivelor de casare să se facă raportat la fiecare dintre aceste abateri disciplinare analizate în actele contestate.

Cât privește criticile recurentului aduse modului în care prima instanță a aplicat prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte observă că acestea sunt nefondate, câtă vreme prima instanță, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile legale menționate.

În ceea ce privește abaterea disciplinară de la art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, aceasta constă în "h) nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;".

Înalta Curte reține că pentru a constitui abatere disciplinară în modalitatea expusă de acest text de lege, nu este suficientă doar nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor, ci aceasta trebuie să se producă în mod repetat. Așadar, caracterul repetat al faptelor săvârșite reprezintă o condiție pentru reținerea abaterii reglementate de art. 99 lit. h).

Așa cum rezultă din cuprinsul hotărârii judecătorești atacate, instanța a reținut că inspectorul judiciar a observat în mod corect că termenele de judecată au fost acordate de instanță ca urmare a modului de formulare a cererilor reclamantului în dosarul nr. x/2019 (respectiv, de îndreptare eroare materiale, lămurire și completare dispozitiv), ulterior soluționării cauzei în sensul respingerii contestației în anulare ca fiind tardiv introdusă, conținutul acestora fiind unul neclar. Instanța a mai reținut că, în ceea ce privește contestația în anulare, aceasta a fost formulată la data de 21.03.2019 și soluționată prin decizie definitivă la data de 15.05.2019.

Raportat la aceste rețineri, recurentul nu aduce niciun fel de critică concretă iar susținerile generice cu privire la faptul că magistratul nu a soluționat cu celeritate cauza și a întârziat repetat efectuarea lucrărilor din motive imputabile, nu își găsește corespondent în probatoriul administrat și nu vizează considerentele soluției pronunțate de instanța de fond.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte consideră că durata soluționării cauzei se încadrează într-un termen rezonabil și că nu se poate reține, în aceste condiții, abaterea reglementată de art. 99 lit. h).

În ceea ce privește abaterea disciplinară de la art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, aceasta constă în:

"i) nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa, precum și formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății."

Sub aspectul laturii obiective, această abatere disciplinară presupune omisiunea judecătorului sau procurorului de o formula cerere de abținere, atunci când are cunoștință de faptul că se află în vreuna din situațiile care ar conduce la crearea unor suspiciuni privind imparțialitatea sa.

Sub aspectul laturii subiective, abaterea disciplinară presupune vinovăția judecătorului în săvârșirea faptei, sub forma intenției directe ori indirecte.

Înalta Curte constată că de esența constatării unei abateri disciplinare este întrunirea celor două elemente constitutive ale acesteia: latura obiectivă, constând în încălcarea regulilor procedurale și latura subiectivă, constând în intenția directă sau indirectă de a produce respectiva încălcare.

Ca atare, simpla încălcare a unor reguli procedurale luată separat, fără dovedirea laturii subiective, nu poate duce la reținerea în sarcina judecătorului a săvârșirii unei abateri disciplinare și nu se poate considera că încheierile de admitere a declarațiilor de abținere au din această perspectivă putere de lucru judecat asupra cercetărilor disciplinare reclamate.

Din situația de fapt reținută de inspecția judiciară și de către prima instanță a rezultat că judecătorul reclamat, membru al completului de judecată învestit cu soluționarea contestației în anulare îndreptată împotriva deciziei civile nr. 385/2018 a Tribunalului Olt, nu a făcut parte din completul care a pronunțat decizia din apel, atacată cu contestația în anulare (ori sentința dată în fond), motiv pentru care în mod corect a apreciat doamna judecător B. să nu formuleze cerere ce abținere nefiind incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 41 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, nu au rezultat nici alte indicii privind o nerespectare a îndatoririi de a se abține de către judecător știind că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa în soluționarea cauzei ce a format obiectul dosarului nr. x/2019 al Tribunalului Olt de către doamna judecător B..

În acest context, astfel cum în mod corect a învederat și prima instanță, faptul că doamna judecător a soluționat cererile de completare dispozitiv/lămurire dispozitiv sau îndreptare a erorilor materiale nu atrage incidența art. 41 alin. (1) C. proc. civ., textul de lege fiind explicit în legătură cu cazurile de incompatibilitate absolută. Cererile de lămurire a dispozitivului/completare/îndreptare sunt ulterioare soluționării procesului prin hotărâre definitivă, astfel că prin soluționarea lor de către magistrat acesta nu a procedat la "soluționarea cauzei" în sensul art. 41 C. proc. civ.

Din această situație rezultă neîndeplinirea atât a condiției referitoare la latura obiectivă a abaterii disciplinare, cât și a celei referitoare la latura subiectivă, astfel că nu se poate reține nici abaterea reglementată de art. 99 lit. i).

În ceea ce privește abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor ("t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală").

Conform prev. art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Noțiunile de rea credință și gravă neglijență sunt definite în art. 99

1

alin. (1) și (2) din aceeași lege, după cum urmează:

"(1)Există rea credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2)Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t), art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 că acestea:

"nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege"; "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești."

De asemenea, relevante sunt și considerentele din cuprinsul Deciziei nr. 96/2017 pronunțate de ICCJ-Completul de 5 judecători în dosar nr. x/2016 și referitoare la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 99 lit. t) teza a doua coroborat cu art. 99 indice 1 alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

"(i) Din punctul de vedere al laturii obiective, poate intra în sfera răspunderii disciplinare adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil (persoană informată și de bună-credință) nu poate găsi o justificare, astfel că pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale; (ii) prin folosirea sintagmei "gravă neglijență", legiuitorul a stabilit gradul culpei ca fiind cel al culpei lata. Prin urmare, pot atrage răspunderea disciplinară numai acele greșeli care au un caracter evident, neîndoielnic și cărora le lipsește orice justificare, fiind în vădită contradicție cu dispozițiile legale. În concluzie, pentru angajarea răspunderii disciplinare în temeiul dispozițiilor menționate, probatoriul administrat trebuie să reflecte îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident, neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave. Pentru a se reține existența unei grave neglijențe în sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 303/2004, se apreciază că încălcarea constatată este necesar să vizeze o normă imperativă onerativă/prohibitivă, întrucât nu se poate reține caracterul evident, neîndoielnic și nescuzabil în privința unei norme dispozitive permisive/supletive."

Așadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existența relei credințe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit (cu știință) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existența gravei neglijențe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească din culpă normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

Înalta Curte constată că argumentele aduse de recurentul-reclamant nu vizează reaua-credință sau grava-neglijență a magistraților, care sub aspectul laturii subiective, se realizează printr-o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii. Spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Înalta Curte amintește că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin violarea unor principii generale de drept.

Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

În concluzie, reiterarea în mod exhaustiv a criticilor formulate în fața inspectorului judiciar, nu se încadrează în acest caz de casare.

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecția Judiciară poate doar să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea care a produs nemulțumirea titularului sesizării.

Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentului, în sensul că, în opinia acestuia, dosarul nr. x/2017, în care a fost pronunțată decizia nr. 385/2018, nu a fost soluționat definitiv.

Sub acest aspect, Înalta Curte observă că, în considerentele hotărârii atacate, începând cu paragrafele 12-13 fila x/verso și continuând cu paragrafele 1-6 fila x, instanța de fond explică destul de clar caracterul definitiv al hotărârii judecătorești, respectiv al deciziei civile nr. 385/2018, precum și că efectul casării încheierii Tribunalului Olt prin care s-a dispus suspendarea judecății cererilor de îndreptare eroare materială, lămurire și completare a dispozitivului deciziei civile nr. 385/2018, prin decizia nr. 809/2018 a Curții de Apel, a fost reluarea judecății respectivelor cereri, iar nu reluarea judecății apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 7352/2017 a Judecătoriei Slatina.

În cauza de față, astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistrații verificați a abaterii sesizate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1013 din data de 19 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 noiembrie 2022.