ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1203/2022

Ședința publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 6 aprilie 2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat anularea Rezoluției de clasare nr. 4056 din data de 26.11.2019, emisă în dosarul nr. 19-4076 și a Rezoluției Inspectorului Șef nr. C20-256 din 12 martie 2020, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă, cu consecința trimiterii cauzei către pârâtă pentru continuarea cercetărilor.

Prin sentința civilă nr. 1239 din 17 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 1239 din 17 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și reținerea cauzei spre rejudecare.

Susține recurentul-reclamant că, prin primul capăt al plângerii adresate Inspecției Judiciare, a solicitat cercetarea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) și b) din Legea nr. 303/2004 în ceea ce-l privește pe judecătorul B.. Întrucât pârâta a respins acest prim capăt al plângerii, s-a adresat instanței de contencios administrativ, care, însă, a respins, la rândul său, în mod nelegal, acțiuneaa. Instanța de fond a reținut motive străine de prezenta cauză, respectiv că reclamantul nu a dovedit atitudinea părtinitoare a judecătorului și că, dacă ar fi avut suspiciuni asupra imparțialității acestuia, reclamantul avea posibilitatea de a formula cerere de recuzare.

În ceea ce privește al doilea capăt al plângerii adresate Inspecției Judiciare, susține recurentul-reclamant că a solicitat pârâtei să cerceteze abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, întrucât judecătorul a tergiversat soluționarea cererilor de lămurire și de îndreptare eroare materială formulate în dosarul nr. x/2013, pe o perioadă de 18 luni. Pârâta a respins și acest capăt al plângerii, susținând volumul de lucru ridicat al judecătorului, dar fără a motiva cum judecătorul respectiv a putut soluționa alte procese în același timp. Contestând această soluție în fața instanței, Curtea de Apel București a respins, la rândul său, susținerile reclamantului, pe același motiv al volumului ridicat de lucru al judecătorului. Arată recurentul-reclamantă că prima instanță nu a motivat și nu a recunoscut existența tergiversării prin raportare la dispozițiile art. 426 alin. (5) C. proc. civ., care obligă judecătorul să redacteze hotărârea motivată în termen de cel mult 30 de zile, încălcând, astfel, atribuțiile puterii judecătorești.

Recurentul-reclamant mai arată că, prin cel de-al treilea capăt al plângerii adresate Inspecției Judiciare, a solicitat cercetarea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, însă pârâta a respins acest capăt de cerere fără să rețină obiectul său și fără să motiveze soluția. În același mod a procedat și instanța de fond, respingând contestația cu privire la aceste susțineri, fără a reține obiectul capătului din plângere și fără a motiva soluția.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, în ceea ce privește motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte reține că intimata-pârâtă a susținut incidența nulității recursului, ca urmare a faptului că argumentele de nelegalitate dezvoltate de reclamant nu se subsumează cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 5 C. proc. civ.. Înalta Curte apreciază că apărarea intimatei nu poate fi analizată ca o excepție a nulității căii de atac, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevăzând această sancțiune doar în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Așadar, recursul declarat în cauză nu poate fi afectat de nulitate, câtă vreme criticile formulate pot fi circumscrise unor cazuri de casare, urmând ca instanța de control judiciar să procedeze la încadrarea lor.

În raport de criticile formulate în recurs, Înalta Curte constată că acestea se subsumează cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și vor fi analizate din această perspectivă.

Nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât motivul de casare referitor la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță. Recurentul-reclamant a invocat, subsumat acestui caz de casare, argumente referitoare la existența abaterii disciplinare din perspectiva nerespectării de către judecător a dispozițiilor art. 426 alin. (5) C. proc. civ., critici care se circumscriu pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind incident un caz de nerespectare a competențelor ce revin unei alte puteri statale (executive sau legislative).

Totodată, instanța de recurs are în vedere că, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamantul trebuia să expună critici referitoare la încălcarea de către instanța de fond a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, care, însă, nu se regăsesc în cuprinsul căii de atac declarate.

În consecință, recursul va fi analizat doar prin raportare la cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 (primul și cel de-al treilea motiv de recurs) și pct. 8 C. proc. civ. (cel de-al doilea motiv de recurs).

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, primul motiv de recurs formulat de reclamant, prin care s-a susținut, prin raportare la dispozițiile art. 99 lit. a) și b) din Legea nr. 303/2004, că instanța de fond a respins acțiunea și a menținut rezoluțiile contestate, cu o motivare străină cauzei.

Astfel, se constată că, în sesizarea adresată Inspecției Judiciare și în cererea adresată instanței de contencios administrativ, reclamantul a susținut, circumscris abaterilor disciplinare reglementate de textele de lege amintite, că judecătorul împotriva căruia a formulat plângerea ar fi avut întâlniri cu terți interesați/avocați ai părților în procesele pe care le judecă, sub pretextul unor dezbateri juridice televizate, aducând astfel atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției și încălcând prevederile legale referitoare la incompatibilități și interdicții.

Instanța de fond a considerat a fi neîntemeiate susținerile reclamantului, reținând că participarea judecătorului vizat de sesizarea reclamantului, în calitate de moderator, la emisiuni juridice televizate la care a fost invitat și executorul judecătoresc C., nu conturează indiciile unei abateri disciplinare, întrucât participarea magistratului la emisiuni, altele decât cele pe teme politice, este permisă de art. 11 alin. (1) teza a II a din Legea nr. 303/2004 și de art. 6 alin. (1) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor. Or, Înalta Curte constată că acest argument nu este străin cauzei, ci, dimpotrivă, răspunde cu precizie susținerilor reclamantului, analizate prin prisma dispozițiilor art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, care consideră abatere disciplinară manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu.

Mai departe, în acest context, instanța de fond a considerat că nu se poate reține nici incidența lit. b) a art. 99 din Legea nr. 303/2004, neexistând vreo incompatibilitate a judecătorului de a soluționa cererile de lămurire și de îndreptare eroare materială formulate în dosarul nr. x/2013. Totodată, instanța de fond a arătat că reclamantul a formulat împotriva judecătorului o cerere de recuzare, pentru motivul prieteniei acestuia cu executorul judecătoresc C., care a fost respinsă prin încheierea din 06.03.2019 și a apreciat că, dacă reclamantul ar fi avut suspiciuni cu privire la imparțialitatea judecătorului, în referire la întâlnirile cu avocați ai părților în emisiunile televizate, atunci ar fi trebuit să formuleze o cerere de recuzare pe acest motiv. Înalta Curte constată că și aceste considerente ale sentinței recurate corespund întrutotul susținerilor reclamantului, pe care instanța de fond le combate punctual și concret, nefiind decelat elementul "străin" de natura cauzei, invocat de către recurent în calea de atac.

De altfel, recurentul-reclamant se rezumă la expunerea criticii privind existența în cuprinsul sentinței recurate a unor motive străine de prezenta cauza, fără a-și motiva această opinie.

Cel de-al doilea motiv de recurs se referă la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, recurentul-reclamant susținând că a sesizat faptul că judecătorul a tergiversat soluționarea cererilor de lămurire și de îndreptare eroare materială, formulate în dosarul nr. x/2013, pe o perioadă de 18 luni și că nici Inspecția Judiciară, nici instanța de fond nu au valorificat prevederile art. 426 alin. (5) C. proc. civ., care obligă judecătorul să motiveze hotărârea în termen de 30 de zile, ci s-au raportat doar la volumul de lucru al judecătorului.

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 426 alin. (5) C. proc. civ. nu sunt incidente cauzei, astfel că instanța de fond nu avea obligația de a le analiza, întrucât ceea ce a făcut obiectul sesizării adresate Inspecției Judiciare a fost durata excesivă de soluționare a cererilor de lămurire și de îndreptare eroare materială formulate în dosarul nr. x/2013, iar nu termenul de redactare a încheierii prin care au fost soluționate. Iar în privința termenului de soluționare a acestor cereri, instanța de fond a reținut că întârzierea soluționării lor s-a datorat lipsei dosarului de fond, care nu poate fi imputată magistratului și, apoi, cererii petentului de acordare a unui termen pentru lipsă de apărare (fără a reține, ca motiv justificat, volumul de lucru al judecătorului). Or, aceste argumente nu sunt contestate în recurs de reclamant.

În concluzie, și cel de-al doilea motiv de recurs va fi respins, ca nefondat.

Nefondate sunt și criticile subsumate celui de-al treilea motiv de recurs, care privesc pretinsa abatere disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, și față de care recurentul-reclamant susține că nici Inspecția Judiciară, nici instanța de fond nu au reținut obiectul acestui petit al plângerii și nu au motivat soluțiile de respingere dispuse în faza administrativă, respectiv în faza judiciară. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanța de fond a redat obiectul sesizării reclamantului la pct. 1 din sentință, unde a fost expuse obiectul litigiului și argumentele litiganților (primul paragraf al paginii a doua a sentinței), iar motivele pentru care a considerat neîntemeiate susținerile referitoare la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 se află în pagina a cincea a sentinței. Motivarea instanței de fond cuprinde un raționament suficient de amplu, raportat la susținerile reclamantului și la condițiile reglementate de textul de lege, concluzionând în sensul inexistenței unei rele-credințe sau grave neglijențe a judecătorului în modul de soluționare și motivare a cererilor reclamantului de lămurire și de îndreptare eroare materială formulate în dosarul nr. x/2013. A mai arătat instanța de fond, în mod corect, și că cenzurarea soluției și raționamentului judecătorului se face doar de instanța de control judiciar, în căile de atac, excedând competențelor Inspecției Judiciare și instanței de contencios administrativ.

Se observă că, în recurs, reclamantul nu a criticat aceste considerente ale instanței de fond, din perspectiva nelegalității, ci a susținut doar pretinsa nemotivare, critică evident neîntemeiată față de conținutul sentinței atacate.

Pentru aceste motive, nefiind incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1239 din 17 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 martie 2022.