ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1902/2022

Ședința publică din data de 30 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 15 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea rezoluției din data de 18.04.2019 a inspectorului-șef în dosarul nr. x și a rezoluției de clasare nr. x/2018 din data de 25 februarie 2019 a inspectorului judiciar și trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor cu privire la conduita doamnei magistrat B. sub aspectul săvârșirii abaterilor disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. s) și t) din Legea nr. 303/2004.

Prin sentința civilă nr. 559/2019 pronunțată la data de 8 octombrie 2019, Curtea de Apel București a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca nefondată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

După o scurtă prezentare a celor dispuse prin sentința recurată, recurenta susține că instanța de fond a încălcat și aplicat greșit normele de drept material, respectiv art. 99 lit. s) și t) din Legea nr. 303/2004, abaterile disciplinare reglementate de aceste prevederi presupunând o trimitere directă la cauza soluționată de judecător, respectiv motivare contrară raționamentului juridic și exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

În speță, așa cum a arătat atât prin plângerile adresate pârâtei, cât și prin contestație, reaua-credință sau cel puțin culpa gravă a doamnei judecător B. în soluționarea dosarului nr. x/2016 constă în încălcarea vădită a principiului disponibilității prin acordarea unei sume cu 7.000.000 RON mai mare decât s-a cerut și prin schimbarea, din oficiu și fără a pune în discuția părților, a cauzei cererii de chemare în judecată.

Precizează că în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut că, în măsura în care se constată încălcări ale unor principii fundamentale ale procesului civil, acest aspect poate face obiectul acțiunii disciplinare. Această posibilitate nu implică punerea în discuție a soluției pronunțate. Tot în acest sens, jurisprudența a reținut că poate face obiectul acțiunii disciplinare verificarea modalității în care s-au interpretat probele, contrar raționamentului juridic sau au fost reținute fapte nereale, aceste motive încadrându-se în cazul reglementat de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004.

Contrar celor reținute de judecătorul fondului în motivarea sa, arată că nu a supus atenției instanței de fond aspecte privind corecta sau greșita soluționare a normelor de procedură sau de drept substanțial, ci exclusiv conduita profesională a doamnei judecător B. din perspectiva încălcării flagrante a principiului disponibilității.

Prin contestația și plângerile formulate în fața Inspecției Judiciare a urmărit doar atragerea răspunderii disciplinare pentru abateri flagrante, respectiv să se constate că doamna judecător B. a pronunțat o soluție ce este rezultatul exercitării funcției cu rea-credință sau cel puțin cu gravă neglijență, precum și cu o motivare ce este lipsită de orice raționament juridic.

Contrar susținerilor instanței de fond, recurenta-reclamantă consideră că este firesc ca solicitările de constatare a unei abateri disciplinare să se facă prin raportare la o hotărâre judecătorească pe care acel judecător o pronunță. Așadar, aspectele învederate prin plângere reprezintă veritabile abateri disciplinare, prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. s) și t) din Legea nr. 303/2004, chiar dacă se circumscriu și unor motive de nelegalitate/netemeinicie a hotărârii judecătorești.

Chiar dacă aceste abateri disciplinare fac și obiectul cererii de apel formulată în dosarul nr. x/2016, consideră că exercitarea concomitentă atât a apelului, cât și a plângerii disciplinare nu se exclud una pe cealaltă.

Subliniază că și dacă apelul formulat va fi admis în integralitate, cu consecința anulării/modificării în tot a sentinței pronunțate de doamna judecător B., aceasta nu înseamnă că abaterile disciplinare semnalate prin plângere nu trebuie constatate și sancționate conform dispozițiilor legale.

În opinia recurentei, este neîntemeiată susținerea instanței de fond în sensul că "nicio probă aflată la dosarul instanței de față nu demonstrează reaua-credință a magistratului B.", din moment ce indiciile temeinice pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 puteau fi lesne observate din simpla analiză a cererii de chemare în judecată și a hotărârii judecătorești de primă instanță pronunțată de doamna judecător B. în dosarul nr. x/2016.

Solicită instanței de recurs să observe că fapta magistratului B. a fost săvârșită cu rea-credință sau, cel puțin, cu gravă neglijență având în vedere că: aceasta și-a nesocotit îndatoririle profesionale prin încălcarea flagrantă a principiului disponibilității; încălcarea produce consecințe grave asupra înfăptuirii actului de justiție întrucât doamna judecător B., în calitate de garant al înfăptuirii unei justiții juste și echitabile, avea obligația de a soluționa cauza în condiții de imparțialitate fără a prejudicia drepturile și interesele recurentei prin plata unei sume cu 7.000.000 de RON mai mari decât cea solicitată de reclamant și în baza unei alte cauze decât cea invocată prin cererea de chemare în judecată, ceea ce a produs consecințe grave actului de justiție; nu poate fi identificată nicio justificare rezonabilă pentru nesocotirea limitelor impuse de reclamantul din dosarul nr. x/2016.

Nesocotirea principiului disponibilității are caracter grav, este neîndoielnică și este nescuzabilă, astfel că în mod greșit prima instanță a considerat că fapta doamnei judecător B. nu este săvârșită cu rea-credință.

Față de aceste argumente, apreciază că sentința recurată este nelegală din perspectiva încălcării și aplicării normelor de drept material, impunându-se casarea acesteia și, în rejudecare, admiterea contestației astfel cum a fost formulată.

De asemenea, instanța de fond nu a analizat și motivat toate aspectele criticate prin contestație – art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Mai exact, nu a analizat motivele invocate de reclamantă cu privire la răspunderea disciplinară a doamnei magistrat B., ci, a analizat doar dacă pârâta a efectuat verificările prealabile cu privire la plângerea formulată. Or, era esențial ca prima instanță să analizeze, suplimentar față de împrejurarea efectuării verificărilor prealabile de către pârâtă, dacă doamna magistrat B. și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență în soluționarea dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Galați.

Chiar și în situația în care, prin absurd, s-ar constata că instanța de fond a analizat motivele invocate, recurenta-reclamantă susține că prima instanță a motivat deficitar soluția de respingere a contestației în raport de forma de vinovăție cu care a acționat doamna magistrat B., respectiv nu a explicat de ce magistratul nu a acționat cu rea-credință sau cu gravă neglijență.

Or, exigența motivării hotărârii judecătorești pronunțată este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care considerentele reprezintă o parte esențială a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. Ignorarea motivelor, argumentelor și probelor utile în soluționarea cauzei echivalează cu lipsirea părții de un veritabil acces la justiție.

Față de aceste argumente, apreciază că sentința recurată este nelegală și din perspectiva lipsei motivării sau motivării deficitare, impunându-se casarea acesteia și, în rejudecare, admiterea contestației astfel cum a fost formulată.

În continuare, la pct. III din cererea de recurs și până la finalul recursului, recurenta-reclamantă reiterează aspectele, potrivit cărora apreciază că fapta doamnei judecător B. îndeplinește condițiile atragerii răspunderii disciplinare întemeiate pe prevederile art. 99 lit. t) și s) din Legea nr. 303/2004, redând în acest sens aceleași aspecte prezentate la pct. III, subpunctele 37 – 107 din cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea formulată față de cererea de recurs, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingea recursului ca nefondat.

În ceea ce privește motivul de nelegalitate de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciază că niciuna dintre posibilele ipoteze ale acestui text nu se poate reține în speță, respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Curtea de Apel București motivând complet, coerent și corespunzător soluția dispusă, raportat la obiectul cauzei.

De asemenea, hotărârea este dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, astfel că nu este incident nici cel de-al doilea motiv de casare invocat de recurenta-reclamantă, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin sesizarea înregistrată la Inspecția Judiciară la data de 15 noiembrie 2018, în lucrarea nr. x/2018, reclamanta a solicitat cercetarea disciplinară a doamnei judecător B. pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) și t) din Legea nr. 303/2004, cu ocazia soluționării în primă instanță a dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Galați – secția a II-a civilă, în care a pronunțat sentința civilă nr. 212/30.08.2018, cu încălcarea principiului disponibilității, a acordat mai mult decât s-a cerut, a schimbat cauza cererii de chemare în judecată și a cărei motivare este vădit contrară raționamentului juridic.

Sesizarea reclamantei a fost clasată prin rezoluția din 25 februarie 2019 emisă în lucrarea nr. x/2018, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, pe motivul că nu au fost identificate indicii de săvârșire a vreunei abateri disciplinare dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Împotriva rezoluției de clasare reclamanta a formulat plângere în temeiul art. 45

1

alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată și modificată, aceasta fiind respinsă prin rezoluția nr. C19-1156 din 18 aprilie 2019 emisă de inspectorul-șef.

În acest context, reclamanta a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C19-1156 din 18 aprilie 2019 și a rezoluției de clasare din 25 februarie 2019, dată de Inspecția Judiciară în lucrarea nr. x/2018.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă ca nefondată, reclamanta criticând hotărârea primei instanțe din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

a) Motivul de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta a invocat faptul că instanța de fond a motivat insuficient și superficial sentința pronunțată, fără a răspunde aspectelor invocate prin cererea de chemare în judecată.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) și art. 425 din C. proc. civ.. Astfel, prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță pentru care a considerat că, nu există elemente de natură a contura reaua-credință ori grava neglijență a judecătorului care a soluționat dosarul nr. x/2016, ori alte elemente care să constituie indicii ale săvârșirii vreunei abateri judiciare.

Totodată, are în vedere Înalta Curte cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza Gheorghe Mocuța împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

b) Motivul de recurs prevăzut de disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare nu este incident în cauză, recurenta-reclamantă reluând susținerile din sesizare, fiind nemulțumită de soluția de clasare și de soluția pronunțată de prima instanță.

Înalta Curte constată, cu caracter preliminar, că recurenta a sesizat organul de inspecție judiciară din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii pentru cercetarea unor fapte ce, conform sesizării formulate, ar intra în conținutul abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s) și t) din Legea nr. 303/2004.

Potrivit art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constituie abatere disciplinară exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni (…), iar conform art. 99

1

din același act normativ, există rea credință atunci când judecătorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, iar gravă neglijență, atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că pentru a fi în prezența exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerințe.

Astfel, pentru existența relei credințe, este necesar a fi probată încălcarea de către magistrat, în mod intenționat, voit, cu știință, a normelor de drept material ori procesual în scopul vătămării unei persoane sau acceptând acest lucru.

Totodată, pentru existența gravei neglijențe, judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească neintenționat, neurmărind, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic și nescuzabil.

Așadar, pentru existența abaterii disciplinare prevăzută de dispozițiile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 este necesar ca în exercitarea atribuțiilor de serviciu judecătorul să fi nesocotit o normă de drept material sau procesual, iar sub aspectul laturii subiective, ca această nesocotire să fie făcută cu rea-credință sau gravă neglijență, aspecte care nu se regăsesc în cauza de față.

Este adevărat că potrivit art. 97 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, orice persoană interesată poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabili ori săvârșirea de către magistrați a unor abateri disciplinare, însă, aceste verificări trebuie efectuate doar în raport de elementele constitutive ale abaterii disciplinare reclamante.

Însă, modul în care magistrații instrumentează, apreciază/califică și soluționează cererile, excepțiile, căile de atac dintr-un dosar, nu poate fi susceptibil de sancțiune disciplinară decât în măsura în care acesta încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Ceea ce caracterizează abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. t) este elementul volițional, specific acestei abateri atunci când se relevă indicii ale distorsionării conștiente a legii, altfel spus, judecătorul este conștient că a încălcat legea. O astfel de distorsionare este evidentă, spre exemplu, atunci când reiese că oricare alt judecător, aflat în aceleași condiții, nu ar fi judecat astfel, iar raționamentul juridic al magistratului verificat este în contradicție flagrantă cu principiile de drept din materia respectivă.

Elementul volițional nu a fost dovedit în cauză, astfel că, în acord cu opinia judecătorului fondului, Înalta Curte constată că în mod corect autoritatea pârâtă, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu, a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul judecător verifict a acestei abateri, în condițiile prezentate.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, recurenta-reclamantă a arătat că motivarea efectuată în cadrul sentinței civile nr. 212 din 30 august 2018 de către doamna judecător B. este în mod vădit contrară raționamentului juridic.

Înalta Curte are în vedere că abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. s) din Legea nr. 303/2004, constă în "utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat".

Din această perspectivă, se reține că recurenta nu a susținut că sus indicatul magistrat ar fi utilizat expresii inadecvate în cuprinsul hotărârii judecătorești. De asemenea, în ceea ce privește motivarea hotărârii, recurenta nu a arătat că raționamentul juridic ar fi fost de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat ci, doar că acesta este unul incorect în raport de probele administrate în dosar și de prevederile legale incidente în cauză.

Înalta Curte observă astfel că, ceea ce invocă recurenta este o pretinsă săvârșire de către judecătorul fondului ce a soluționat dosarul nr. x/2016 a unei erori de judecată. De altfel, din structura cererii de chemare în judecată, precum și din cea a memoriului de recurs rezultă că, în realitate, ceea ce urmărește recurenta este reformarea hotărârii judecătorești emisă în dosarul menționat, iar nu sancționarea disciplinară concretă a magistratului vizat de sesizarea sa.

Ca urmare, ceea ce invocă recurenta ca fiind o lipsă a verificării prealabile de către Inspecția Judiciară și, ulterior, a neanalizării instanței se explică prin chiar natura acestui mecanism procesual, care nu este menit să îndrepte erori de judecată, ci să sancționeze o conduită necorespunzătoare a judecătorilor, conduită care nu se definește exclusiv prin încălcarea unor dispoziții legale.

Or, în acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar subliniază că verificarea existenței indiciilor cu privire la săvârșirea unor abateri disciplinare nu se poate realiza cu depășirea limitelor stabilite prin Constituția României republicată, prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și prin Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților.

Este de avut în vedere faptul că raționamentul juridic reprezintă un silogism în care este necesar să fie validată concluzia la care judecătorul ajunge pe baza celor două premise principale, respectiv situația de fapt analizată și dispozițiile legale aplicabile, iar motivarea hotărârii este necesar să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea magistratului pe baza probelor administrate. Față de limitele trasate de art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, se reține că verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural.

Or, așa cum s-a arătat mai sus, prin motivele de recurs recurenta-reclamantă în continuare își exprimă nemulțumirea față de raționamentul logico-juridic al judecătorului și lipsa de temei a soluției, împrejurare ce nu poate fi analizată decât în cadrul căilor de atac prevăzute de lege, iar nu și cu ocazia verificărilor administrative ce sunt efectuate de către Inspecția Judiciară.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul formulat de reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 559 din 8 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 martie 2022.