ÎCCJ, Decizia nr. 269/2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor aflate la dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

În cuprinsul încheierii din 26 ianuarie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, au fost consemnate dezbaterile ce au avut loc la termenul de judecată din data de 26 ianuarie 2021, la care a fost pusă în discuția părților excepția perimării cererii de revizuire invocată de intimați, prin încheierea menționată dispunându-se amânarea pronunțării la 2 februarie 2021.

Așa cum rezultă din încheierea atacată cu recurs, la termenul de judecată din 2 februarie 2021, acordat în dosarul nr. x/2021, s-au luat în examinare cererea de repunere pe rol și cererea de revizuire formulate de A. împotriva deciziei nr. 1618 din 7 noiembrie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a sentinței civile nr. 116 din 21 ianuarie 2015, pronunțate de Tribunalul Constanța, ambele în dosarul nr. x/2011.

Înalta Curte a acordat cuvântul, cu prioritate, asupra cererii de repunere pe rol formulate de revizuentul A..

Apărătorul intimaților a invocat excepția perimării cererii de revizuire, solicitând ca aceasta să fie discutată cu prioritate, întrucât, pe de o parte, admiterea cererii de repunere pe rol ar influența constatarea intervenirii perimării, iar, pe de altă parte, respingerea acesteia, ar conduce la menținerea măsurii suspendării, având în vedere că precizările solicitate au fost depuse de revizuent la termenul din 2 februarie 2021 și nu însoțind cererea de repunere pe rol, formulată la 12 iunie 2020.

La interpelarea Înaltei Curți, față de excepția perimării cererii de revizuire, invocate de intimați, apărătorul revizuentului a solicitat respingerea acesteia, având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege, respectiv cauza să fi rămas în nelucrare din vina părții. Astfel, s-a arătat că revizuentul a formulat mai multe cereri de repunere pe rol, însoțite de precizările pe care revizuentul le-a considerat de cuviință, iar faptul că acestea nu au fost apreciate ca reprezentând îndeplinirea obligațiilor ce i-au fost puse în vedere de către instanță nu echivalează cu ipoteza că partea a lăsat cauza în nelucrare.

Prin Decizia nr. 170 din 2 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția II-a civilă a constatat perimată cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 1618 din 7 noiembrie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a deciziei civile nr. 2 din din 11 ianuarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a sentinței civile nr. 116 din 21 ianuarie 2015, pronunțate de Tribunalul Constanța, ambele în dosarul nr. x/2011.

Pentru pronunțarea soluției sus-menționate, instanța supremă a reținut considerentele de mai jos.

În temeiul art. 137 alin. (1) raportat la art. 252 C. proc. civ., luând în examinare excepția perimării cererii de revizuire invocată de intimați, Înalta Curte a reținut că, potrivit acestor dispoziții legale, instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea, în fond, a pricinii.

Prin urmare, în considerarea caracterului prioritar al soluționării excepției perimării, Înalta Curte a constatat că nu mai este posibilă pronunțarea asupra cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vedere pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la interpretarea art. 322 pct. 7 C. proc. civ. și asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 322 pct. 7 și a art. 155

1

C. proc. civ.

Excepția perimării este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților, dar și în interesul unei bune administrări a justiției.

Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau revocare se perimă de drept, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an.

Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură îndeplinit în cauză.

În speță, prin încheierea din 17 septembrie 2019, în temeiul dispozițiilor art. 155

1

din C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte a suspendat judecata cererilor de revizuire formulate de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 1618 din 7 noiembrie 2017 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a deciziei nr. 2 din 11 ianuarie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Constanța și a sentinței nr. 116 din 21 ianuarie 2015 pronunțate de Tribunalul Constanța, în dosarul nr. x/2011, constatând că revizuentul nu s-a conformat dispozițiilor instanței, dispuse la termenul din 4 iunie 2019, în sensul de a indica înscrisurile noi, descoperite, data și modalitatea în care a luat cunoștință de fiecare înscris și relevanța fiecăruia, din perspectiva motivelor de revizuire invocate, iar - în ceea ce privește cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ. -, de a preciza hotărârile contradictorii cu indicarea tuturor elementelor de identificare, sub sancțiunea suspendării cererii de revizuire, în temeiul prevederilor art. 155

1

C. proc. civ., neîndeplinirea acestora împiedicând, din vina revizuentului, continuarea judecății.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că, până la 17 septembrie 2019, revizuentul nu s-a conformat dispozițiilor instanței de judecată, reținute prin încheierea din 4 iunie 2019, fiind aplicată, în consecință, sancțiunea suspendării cauzei în conformitate cu dispozițiile art. 155

1

C. proc. civ.

Termenul de perimare a început să curgă la data de 17 septembrie 2019, data ultimului act de procedură îndeplinit în cauză, acesta împlinindu-se la 17 noiembrie 2020, fiind calculat conform art. 101 alin. (3) și (5) C. proc. civ. și în raport de Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020 și al art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Revizuentul a formulat mai multe cereri de repunere pe rol însă, întrucât acestea nu au fost însoțite de precizările solicitate de instanță prin încheierea din 4 iunie 2019, cererile au fost respinse, menținându-se măsura suspendării cu motivarea că revizuentul nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite sub sancțiunea suspendării, conform art. 155

1

din C. proc. civ.. Ca atare, termenul de perimare nu a fost întrerupt.

Perimarea este o sancțiune procesuală care se bazează pe prezumția de desistare a părții de la cererea făcută, dedusă din faptul nestăruinței în judecată, fiind reglementată ca o excepție dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află.

Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.

Culpa revizuentului rezultă din faptul că a formulat multiple cereri de repunere pe rol a cauzei, fără să își îndeplinească obligațiile puse în vedere de instanță.

Reținând că, în cauză, sunt întrunite condițiile perimării prevăzute de art. 248 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a constatat perimată cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 1618 din 7 noiembrie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a sentinței civile nr. 116 din 21 ianuarie 2015, pronunțate de Tribunalul Constanța, ambele în dosarul nr. x/2011.

Împotriva încheierii din 26 ianuarie 2021 și a deciziei nr. 170 din 2 februarie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, a declarat recurs A., cu privire la soluția asupra excepției de neconsituționalitate a dispozițiilor art. 155

1

din C. proc. civ.

În drept sunt invocate dispozițiile art. 304 pct. 1, pct. 3, pct. 5, pct. 7, pct. 8 și pct. 9 și art. 328 C. proc. civ. din 1865.

În esență, recurentul critică decizia atacată, pretinzând că instanța de revizuire ar fi respins cererea sa de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 155

1

C. proc. civ. din 1865, fără să pună excepția în discuția părților și fără să analizeze condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

În continuare, recurentul formulează, în mod nestructurat, critici și apărări care nu au însă legătură cu petitul cererii de recurs, respectiv admiterea recursului împotriva încheierii din 26 ianuarie 2021 și a deciziei nr. 170 din 2 februarie 2021, prin care ar fi fost respinsă cererea acestuia de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 155

1

C. proc. civ. din 1865.

În opinia recurentului, dispozițiile art. 155

1

C. proc. civ. din 1865 încalcă prevederile art. 16, art. 21, art. 24 din Constituția României, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dat fiind că orice acțiune a recurentului, introdusă ulterior suspendării judecării cauzei, este conexată la dosarul suspendat, nefiind, astfel, judecată.

Prin urmare, se încalcă accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, în cea ce privește acțiunile noi, introduse după suspendare și conexate la dosarul suspendat.

Recurentul formulează critici cu privire la conținutul și modalitatea de reglementare a art. 155

1

C. proc. civ. din 1865; invocă nelegalitatea Regulamentului privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție actualizat la 4 noiembrie 2020 și, totodată, încălcarea art. 3, coroborat cu art. 4 alin. (2) din același regulament; formulează critici cu privire la încheierea prin care s-a dispus suspendarea judecării cauzei în dosarul nr. x/2018; formulează apărări ce privesc soluții pronunțate în alte dosare, în materie civilă și penală, în care recurentul a fost/este parte; invocă considerentele Deciziei nr. 32/2019 și Deciziei nr. 2/2007 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, precum și Decizia nr. 233/2021 a Curții Constituționale și decizia nr. 1606 din 17 septembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2017.

Niciunul dintre intimații din prezenta cauza nu a depus întâmpinare.

II. Considerentele Înaltei Curți

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 137 C. proc. civ. din 1865 raportat la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare, excepția inadmisibilității recursului, invocată de instanță, din oficiu, la termenul din 26 ianuarie 2021, Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil, după cum se va arăta în continuare.

Din analiza susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că recursul formulat de A. în dosarul pendinte vizează încheierea din 26 ianuarie 2021 și decizia nr. 170 din 2 februarie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, "cu privire la soluția asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155

1

din C. proc. civ..", așa cum recurentul precizează explicit prin recursul declarativ depus la data de 3 februarie 2021 .

Or, analizând, pe de altă parte, actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că nici prin hotărârea, nici prin încheierea atacate cu recurs, în prezenta cauză, nu s-a soluționat cererea recurentului de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 155

1

C. proc. civ. din 1865.

În cadrul încheierii din 26 ianuarie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018, au fost consemnate dezbaterile de la acest termen de judecată, la care a fost pusă în discuția părților, cu prioritate, excepția perimării cererii de revizuire, dispunându-se amânarea pronunțării la 2 februarie 2021.

Prin decizia nr. 170 din 2 februarie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a constatat perimată cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 1618 din 7 noiembrie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a deciziei civile nr. 2 din 11 ianuarie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a sentinței civile nr. 116 din 21 ianuarie 2015, pronunțate de Tribunalul Constanța, ambele în dosarul nr. x/2011.

Instanța de revizuire a analizat, cu prioritate, în temeiul art. 137 alin. (1) raportat la art. 252 C. proc. civ. din 1865, excepția perimării cererii de revizuire invocată de intimați, întrucât, potrivit dispozițiilor legale invocate, instanța este obligată să se pronunțe mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care ar fi făcut de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

Astfel, instanța care a pronunțat hotărârea atacată prin prezentul recurs a reținut, în mod corect, faptul că, în considerarea caracterului prioritar al soluționării excepției perimării, nu mai este posibilă pronunțarea asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 322 pct. 7 și a art. 155

1

C. proc. civ. din 1865, formulate de revizuent, apreciindu-se, totodată, că excepția perimării este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părților, dar și în interesul unei bune administrări a justiției.

Prin urmare, Înalta Curte reține că, în condițiile în care prin încheierea și/sau hotărârea atacate de recurent nu a fost soluționată cererea acestuia de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 155

1

C. proc. civ. din 1865, recurentul nu are deschisă calea de atac a recursului prevăzut de dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora:

"Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Mai mult, în conformitate cu dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituția României, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege.

Principiul legalității căilor de atac, consacrat expres de dispozițiile mai sus arătate, presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.

Prin urmare, în afară de căile de atac legal reglementate, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Astfel, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceeași pentru subiectele de drept aflate în situații identice.

Totodată, principiul legalității căilor de atac exclude examinarea în fond a unei cereri sau căi de atac exercitate în alte situații și în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern prin legea procesuală.

Potrivit art. 723 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, "Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege".

Din dispozițiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, este și cea privind existența unei hotărâri determinate ca atare de lege ca susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.

Or, în speță, hotărârea atacată nu este susceptibilă de a fi supusă căii de atac a recursului prevăzute de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, căreia i se circumscriu motivele de recurs, așa cum au fost formulate de către recurent.

Față de considerentele expuse în cele de mai sus, recursul urmează a fi respins, ca inadmisibil, situație în raport cu care analizarea cererii de suspendare a judecării cauzei până la soluționarea definitivă și irevocabilă a dosarului nr. x/2019 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, precum și a oricăror alte solicitări/critici formulate de către recurent devine inutilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 137 C. proc. civ. din 1865, raportat la art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va admite excepția inadmisibilității recursului, invocată din oficiu de către instanță și, în consecință, va respinge, ca inadmisibil, recursul formulat de A. împotriva deciziei nr. 170 din 2 februarie 2021 și a încheierii din 26 ianuarie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de A. împotriva Deciziei nr. 170 din 2 februarie 2021 și a încheierii din data de 26.01.2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 septembrie 2021.