ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2684/2024

Obiectul cererii inițiale Prin cererea înregistrată la Judecătoria Costești la data de 01 august 2023 sub nr. x/2023, Biroul Executorului Judecătoresc A., la solicitarea creditorului Consiliul Județean Argeș, a solicitat încuviințarea executării silite împotriva debitoarei B., în temeiul titlului executoriu reprezentat de Hotărârea nr. 4 din 07 ianuarie 2016 a Comisiei pentru Protecția Copilului Argeș. Aceasta obliga debitoarea la plata unei contribuții lunare de 450 RON, începând cu data de 01.02.2016, pentru întreținerea minorului C., sumă ce urma a fi achitată la casieria Consiliului Județean Argeș. Cererea a vizat încuviințarea executării prin toate formele de executare prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea integrală a obligației.

Soluția Judecătoriei Costești Prin încheierea din 03 august 2023, Judecătoria Costești a respins cererea, reținând că sumele datorate reprezintă venituri bugetare ale Consiliului Județean Argeș, iar executarea acestora intră în competența executorilor fiscali, potrivit art. 623 C. proc. civ., coroborat cu art. 220 alin. (3) și art. 226 alin. (12) Codul de procedură fiscală Împotriva acestei încheieri, creditorul Consiliul Județean Argeș a declarat apel.

Decizia Tribunalului Argeș Prin decizia civilă nr. 2683 din 27 noiembrie 2023, Tribunalul Argeș a respins apelul ca nefondat, reținând că obligațiile stabilite de Comisia pentru Protecția Copilului constituie creanțe bugetare supuse executării de către executorii fiscali, motiv pentru care soluția primei instanțe a fost menținută.

Cererea de revizuire La data de 22 decembrie 2023, Consiliul Județean Argeș a formulat cerere de revizuire împotriva deciziei Tribunalului Argeș nr. 2683/27 noiembrie 2023, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând existența unor hotărâri definitive potrivnice: decizia nr. 943/24.03.2023, prin care s-a admis apelul și s-a încuviințat executarea silită prin executor judecătoresc; decizia nr. 2683/27.11.2023, prin care s-a respins apelul și s-a stabilit competența exclusivă a executorilor fiscali.

Soluția Tribunalului Argeș asupra revizuirii Prin decizia civilă nr. 307 din 13 februarie 2024, Tribunalul Argeș a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cererii de revizuire în favoarea Curții de Apel Pitești, ca instanță ierarhic superioară, în temeiul art. 510 alin. (2) C. proc. civ.

Soluția Curții de Apel Pitești Prin decizia civilă nr. 1712 din 26 martie 2024, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins cererea de revizuire formulată de Consiliul Județean Argeș împotriva deciziei nr. 2683/2023 a Tribunalului Argeș, menținând astfel soluția de respingere a apelului.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1712 din 26 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă în dosarul nr. x/2023, a declarat recurs, în termen legal, recurentul-revizuent Consiliul Județean Argeș, prin Președinte, în calitate de creditor, în contradictoriu cu intimata-debitoare B. și intimatul Biroul Executorului Judecătoresc A.. În motivarea recursului, recurentul a invocat dispozițiile art. 483 și art. 488 alin. (1) pct. 4 și pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de încuviințare a executării silite, astfel cum a fost formulată și înregistrată la Biroul Executorului Judecătoresc A.. Recurentul a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dispozițiilor art. 623 C. proc. civ., întrucât în cauză nu sunt incidente prevederile art. 226 alin. (12) și art. 220 alin. (3) Codul de procedură fiscală, acestea neinstituind obligativitatea recurgerii la executorul fiscal pentru executarea unor creanțe bugetare precum cea dedusă judecății. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 943 din 24 martie 2023, pronunțată de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2023, într-o cauză având același obiect - încuviințarea executării silite a unei hotărâri a Comisiei pentru Protecția Copilului Argeș -, dar soluționată în sens contrar. Recurentul a arătat că sunt întrunite condițiile triplei identități (părți, obiect și cauză), menționând că diferența privind identitatea minorului pentru care s-a dispus plata contribuției de întreținere este lipsită de relevanță pentru aplicarea art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care nu impune ca hotărârile potrivnice să fie pronunțate între aceleași părți. Totodată, a arătat că în dosarul nr. x/2023 nu a fost invocată în fața instanței excepția autorității de lucru judecat, aspect care a impus formularea cererii de revizuire, pentru a evita situația pronunțării unor hotărâri definitive potrivnice asupra aceleiași probleme litigioase. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel și-ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești prin calificarea eronată a creanței, reținând competența executorilor fiscali, deși executarea silită trebuia realizată de executorul judecătoresc. În fapt, recurentul a arătat că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în măsura în care acestea sunt aplicabile raporturilor dintre autoritățile publice și contribuabili sau plătitori, pentru executarea silită și colectarea creanțelor fiscale se aplică, în completarea dispozițiilor legii speciale, prevederile C. civ. și ale C. proc. civ.. În opinia sa, aceste dispoziții, coroborate cu art. 623 C. proc. civ., consacră competența executorului judecătoresc ca organ de executare de drept comun, revenind creditorului prerogativa de a alege organul de executare. Recurentul a subliniat că, în prezenta cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 226 alin. (12) și art. 220 alin. (3) Codul de procedură fiscală, iar legiuitorul nu a instituit o obligație de a recurge la executorul fiscal pentru executarea creanțelor bugetare de tipul celei deduse judecății. În sprijinul acestei susțineri, recurentul a invocat Decizia nr. 66/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 969 din 7 decembrie 2017, prin care s-a statuat asupra modului de interpretare și aplicare a art. 623 C. proc. civ. raportat la dispozițiile Codului de procedură fiscală și ale legislației privind finanțele publice locale și responsabilitatea fiscal-bugetară. În dezvoltarea susținerii că titlul său executoriu nu este supus procedurii de executare fiscală, recurentul a dezvoltat și alte considerente extensive. De asemenea, recurentul a invocat dispozițiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ., arătând că hotărârea instanței de revizuire nu respectă aceste exigențe, întrucât nu analizează în mod efectiv motivele invocate prin cererea de revizuire, limitându-se la menționarea unor dispoziții legale neaplicabile în speță și omițând examinarea dispozițiilor imperative incidente. S-a susținut că considerentele prin care a fost respinsă cererea de revizuire contravin prevederilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ., întrucât instanța nu a analizat împrejurarea esențială că, potrivit art. 220 alin. (3) Codul de procedură fiscală, legiuitorul nu a instituit obligativitatea competenței executorilor fiscali pentru toate creanțele bugetare, lăsând la aprecierea instituțiilor publice creditoare - inclusiv Consiliului Județean Argeș - alegerea organului de executare, respectiv executor judecătoresc sau executor fiscal local. Partea superioară a formularului II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând legalitatea deciziei prin prisma cazurilor de casare invocate și a legii aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Deși recurentul a fundamentat criticile sale privind greșita soluționare a cererii sale de revizuire din perspectiva existenței autorității de lucru judecat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (greșita aplicare sau interpretare a normelor de drept material), în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ. se impune recalificarea acestor motive ale recursului, pentru că normele ce reglementează autoritatea de lucru judecat nu sunt norme de drept material, ci de drept procesual. În schimb, chestiunea poate fi examinată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., care se referă expres la încălcarea autorității de lucru judecat a uneia alte hotărâri - adică întocmai ceea ce susține recurentul. Autoritatea de lucru judecat reprezintă un efect fundamental al oricărei hotărâri judecătorești definitive, care asigură securitatea raporturilor juridice prin împiedicarea reluării unui litigiu deja soluționat între aceleași părți. Cu alte cuvinte, odată ce un litigiu a fost tranșat printr-o hotărâre judecătorească, el nu mai poate forma obiectul unei noi judecăți având același obiect, întemeiat pe aceeași cauză și purtat între aceleași părți. Această regulă este consacrată expres în art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect". Pentru a opera autoritatea de lucru judecat (în aspectul său negativ, extinctiv), este așadar necesară îndeplinirea triplei identități de elemente juridice între două litigii: părțile (aceleași subiecte, în aceeași calitate procesuală), obiectul (dreptul material sau prestația solicitată) și cauza (temeiul de fapt și de drept al pretenției). În doctrină și jurisprudență s-a arătat că noțiunea de "cauză" a acțiunii se referă la fundamentul juridic al dreptului dedus judecății - adică ansamblul împrejurărilor de fapt și raportul de drept material invocat - neconfundându-se nici cu obiectul acțiunii și nici cu însuși dreptul subiectiv litigios. Prin urmare, identitatea de cauză presupune că cele două cereri se întemeiază pe aceeași situație juridică și aceleași motive de drept, iar identitatea de obiect înseamnă că se urmărește același scop juridic (de exemplu, aceeași creanță sau același bun în litigiu). Așadar, efectul negativ al lucrului judecat interzice reiterarea unui proces identic; dacă totuși se încearcă introducerea unei acțiuni ulterioare în condițiile triplei identități, partea interesată sau instanța, din oficiu, poate invoca excepția autorității de lucru judecat (reglementată de art. 432 C. proc. civ.), care va conduce la respingerea celei de-a doua cereri ca inadmisibilă sau la anularea ei. Potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri definitive asupra fondului poate fi cerută dacă "există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Pentru a activa cazul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., jurisprudența a stabilit condiții stricte, în acord cu cerința triplei identități menționate mai sus. Înalta Curte a reținut că este necesar ca "în dosare diferite, în care există tripla identitate de părți, obiect și cauză, să fi fost pronunțate hotărâri definitive potrivnice", iar în al doilea dosar instanța fie să nu fi fost sesizată cu excepția lucrului judecat, fie - dacă excepția a fost invocată - aceasta să fi fost omisă de la analiză și instanța să nu se fi pronunțat asupra ei. Cu alte cuvinte, revizuirea întemeiată pe acest motiv are menirea de a sancționa omisiunea instanței de a observa la timp existența unei hotărâri anterioare cu putere de lucru judecat. Dacă în cel de-al doilea proces părțile sau instanța nu au invocat (sau nu au dat eficiență) excepției autorității de lucru judecat, s-ar ajunge la două soluții irevocabile care se bat cap în cap - situație intolerabilă pe care art. 509 pct. 8 C. proc. civ. îl previne, oferind o cale de retractare a uneia dintre hotărâri pentru a restaura unicitatea soluției conforme legii. Raportând aceste considerații teoretice la cauza de față, susținerea recurentului potrivit căreia decizia recurată ar încălca autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 943/24.03.2023 nu poate fi primită. Astfel, hotărârile invocate privesc titluri executorii diferite ale Comisiei pentru Protecția Copilului Argeș, respectiv Hotărârea nr. 199/20.09.2017 în cauza soluționată prin decizia nr. 943/2023 și Hotărârea nr. 4/07.01.2016 în prezenta cauză. Situația este similară și în privința celei de-a doua hotărâri anterioare invocate prin cererea inițială de revizuire, la care nu se mai face referire prin cererea de recurs. În materia încuviințării executării silite, obiectul cererii este indisolubil legat de titlul executoriu invocat, astfel încât schimbarea titlului schimbă obiectul litigiului. În plus, debitorii obligați sunt diferiți (D. și E. în prima cauză, respectiv B. în prezenta cauză), ceea ce exclude identitatea de părți în aceeași calitate procesuală. Prin urmare, lipsind cel puțin două elemente ale triplei identități (obiectul și părțile), nu se poate reține că hotărârile comparate se pronunță asupra aceleiași pricini, iar calificarea lor drept "potrivnice" în sensul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este exclusă. Nu poate fi primită în acest context susținerea recurentului că instanța de revizuire a adăugat în mod nelegal cerința identității de părți pentru a exista autoritatea de lucru judecat, deoarece suntem în prezența unei noțiuni autonome a dreptului procesual civil și ea este reglementată conform art. 430 și art. 431 C. proc. civ. în modul mai sus explicitat indiferent dacă se impune verificarea sa ca motiv de respingere a acțiunii - când excepția este invocată în apărare față de o cerere de chemare în judecată identică - ca motiv de recurs (potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.) sau ca motiv de revizuire, cum este cazul speței. Chiar dacă raționamentele juridice din cele două hotărâri pot fi diferite (de pildă, asupra modului de raportare la competența organului de executare), în lipsa triplei identități nu se poate vorbi despre contrarietate de hotărâri. Revizuirea în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sancționează diferențele de considerente între cauze neidentice, ci remediază numai situația excepțională a două soluții finale incompatibile privind același drept ori aceeași obligație. Se impune în acest context sublinierea faptului că, și dacă s-ar reține că prin cererea de revizuire s-a invocat existența autorității de lucru judecat în sensul efectului pozitiv - care, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu presupune identitatea de obiect și cauză - soluția respingerii căii de atac este corectă. Astfel, și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, ca și cel negativ, presupun ca și procesul anterior să se fi judecat între aceleași părți, concluzie care rezultă cu claritate din formularea art. 431 alin. (2) C. proc. civ. - Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Referirea la părțile procesului permite, deci, concluzia lipsită de echivoc că nici efectul pozitiv al lucrului judecat nu poate opera decât între aceleași părți, astfel încât, văzând cele de mai sus în sensul că litigiile anterioare au privit alți debitori decât prezenta cauză, concluzia inexistenței autorității de lucru judecat se menține. Pentru aceste considerente, motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. (astfel cum a fost recalificat) este nefondat, Curtea de Apel aplicând în mod corect art. 509 alin. (1) pct. 8 și art. 430 C. proc. civ., prin constatarea inexistenței premiselor legale ale contrarietății de hotărâri definitive și delimitarea corectă a sferei autorității de lucru judecat în raport cu situația concretă dedusă judecății. De asemenea, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe susținerea privind depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., este nefondat, pentru următoarele considerente: Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești este un motiv de recurs care sancționează încălcarea limitelor legale ce valorifică principiul separației puterilor în stat. În jurisprudența Înaltei Curți, această sintagmă a fost definită ca o intruziune a instanței judecătorești în sfera de competență a altei autorități (executivă sau legislativă), prin îndeplinirea de către judecător a unor acte rezervate exclusiv acelor autorități. Sunt vizate cazuri precum: instanța dispune măsuri generale cu caracter normativ, validează norme abrogate sau aplică legi înainte de intrarea lor în vigoare, ori emite hotărâri absolut în afara competenței sale material. Doctrina vorbește în acest context despre un "exces de putere" al judecătorului - încălcarea limitelor constituționale ale funcției judecătorești prin imixtiunea în atribuțiile altor puteri ale statului. Nu orice eroare de drept echivalează cu un asemenea exces; numai încălcările flagrante ale separației puterilor intră în sfera art. 488 pct. 4 C. proc. civ. Aplicând aceste repere la speța de față, este evident că instanța de apel nu a depășit rolul puterii judecătorești atunci când a făcut mențiuni despre natura creanței și organul competent de executare. Dimpotrivă, instanța s-a limitat la atribuția sa firească de a interpreta și aplica legea în vederea soluționării căii de atac extraordinare. Înalta Curte însăși subliniază că rolul judecătorului este de a "spune dreptul", de a interpreta normele juridice și de a tranșa litigiul, ceea ce nu constituie o imixtiune nepermisă, ci chiar esența actului de justiție. În procedura de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Curtea de Apel a verificat existența unor hotărâri potrivnice și identitatea triplei (părți, obiect, cauză) - aspecte strict circumscrise cadrului legal al revizuirii. Constatarea că nu exista contradicție care să atragă revizuirea a fost motivată prin evidențierea diferențelor juridice dintre situațiile comparate (inclusiv cu referire la natura creanței și competența organului de executare). Această explicație lămuritoare nu echivalează cu o nouă judecată pe fondul cauzei și nu reprezintă o ingerință în atribuțiile altei puteri, ci doar expune temeiurile legale procedurale pentru respingerea revizuirii. În consecință, critica recurentului întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este nefondată, neidentificându-se vreo depășire a competențelor judecătorești în decizia Curții de Apel. Instanța de apel a acționat în marja sa legală, iar simpla clarificare a regimului juridic al creanței (bugetară vs. civilă) - relevantă pentru soluția procedurală - nu constituie un exces de putere în sensul legii. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând aplicarea art. 623 C. proc. civ. precum și a art. 220 alin. (3) și art. 226 alin. (12) Codul de procedură fiscală, Înalta Curte reține că în prezenta cale de atac extraordinară, instanța este chemată a verifica prioritar existența cazului de revizuire - în speță încălcarea autorității de lucru judecat - și cât timp cerințele de admisibilitate ale revizuirii nu sunt îndeplinite, rejudecarea cauzei nu poate avea loc, astfel încât nu se procedează nici la o nouă verificare a chestiunii de drept cu privire la care susține recurenta că s-a dat o greșită dezlegare în hotărârea atacată cu cererea de revizuire. De aceea, nu fac obiectul recursului susținerile privind greșita calificare a creanței și respectiv a procedurii de executare silită, ele depășind limitele învestirii instanței de revizuire. Deși recurentul nu a indicat în mod expres ca temei al recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susținerile acestuia referitoare la pretinsa lipsă a unei motivări corespunzătoare a deciziei recurate și la neanalizarea efectivă a argumentelor formulate prin cererea de revizuire se circumscriu ipotezei prevăzute de acest text de lege. Analizând hotărârea recurată, instanța supremă reține că aceasta îndeplinește exigențele prevăzute de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., întrucât cuprinde partea introductivă, considerentele și dispozitivul, iar în considerente sunt redate obiectul cererii, susținerile părților, situația de fapt reținută pe baza probelor administrate, precum și motivele de fapt și de drept care fundamentează soluția pronunțată. Contrar afirmațiilor recurentului, instanța de apel nu s-a limitat la o simplă reproducere formală a unor texte legale, ci a analizat aplicabilitatea acestora în raport cu situația de fapt dedusă judecății și cu motivele de revizuire invocate, concluzionând, în limitele învestirii sale, că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În doctrină s-a subliniat în mod constant că motivarea hotărârii reprezintă garanția fundamentală a exercitării controlului judiciar, întrucât ea permite părților să înțeleagă raționamentul instanței și să își construiască în mod efectiv apărările în calea de atac. Totodată, s-a arătat că nu lipsa de acord a părții cu raționamentul instanței echivalează cu lipsa motivării, ci numai inexistența unei expuneri reale a motivelor de fapt și de drept care fundamentează soluția. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, la care recurentul face trimitere, confirmă această perspectivă: obligația de motivare nu presupune răspuns detaliat la fiecare argument, ci expunerea suficientă a raționamentului juridic pentru ca părțile să înțeleagă temeiul soluției (cauza Albina c. România, hotărârea din 28 aprilie 2005, par. 30). Aplicând aceste principii la speță, Înalta Curte constată că decizia nr. 1712/2024 a Curții de Apel Pitești este suficient motivată. Instanța de apel a expus clar elementele de fapt și de drept care au condus la respingerea cererii de revizuire, a prezentat argumentele pentru care nu se poate reține existența triplei identități de părți, obiect și cauză și a explicat de ce motivele de revizuire nu se încadrează în ipoteza art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin urmare, nu se poate reține că hotărârea atacată ar fi afectată de vreo deficiență de motivare în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivul de recurs subsumat acestei dispoziții legale fiind nefondat și urmând a fi respins. Potrivit art. 496 C. proc. civ., recursul astfel analizat va fi respins ca nefondat.