Decizia nr. 5303/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1237/2024 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2024, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, C. S.A. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat: - anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii emise de A.J.F.P. Alba prin care a fost instituit sechestrul asigurător asupra acțiunilor deținute de reclamantă la C. S.A., adusă la îndeplinire în procedura care formează obiectul dosarului de executare nr. x al A.J.F.P. Alba; - anularea tuturor actelor sau operațiunilor administrative subsecvente deciziei; - obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1237 din 11 iulie 2024 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare Fiscală - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, C. S.A. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs recurentul-reclamant A., criticând-o pentru nelegalitate și solicitând casarea hotărârii, iar în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, cu consecința anulării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestate în cauză. În motivarea recursului, s-a arătat că este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constând în aplicarea greșită de către instanța de fond a normelor de drept material privind legala înființare a sechestrului asigurător. Astfel, s-a arătat că prima instanța a reținut că organele fiscale au competența generală și materială să emită decizia de instituire a măsurii asigurătorii, cu încălcarea art. 2 și art. 267 din Codul de procedură fiscală, respectiv a art. 11 din Constituție raportat la Convenția de la Washington. S-a reținut că presupusa creanță ar avea natură bugetară, iar orice sume datorate bugetului de stat ar fi supuse recuperării prevăzute de Codul de procedură fiscală și, implicit, măsurilor asigurătorii prevăzute de același cod. În viziunea recurentului, acest raționament nu este legal, dat fiind că raționamentul primei instanțe încalcă art. 2 și art. 267 Codul de procedură fiscală, respectiv art. 11 din Constituție raportat la Convenția de la Washington, întrucât, și dacă ar fi calificat presupusul debit drept unul bugetar, Codul de procedură fiscală nu poate fi aplicat decât acelor creanțe bugetare asimilate prin lege creanțelor fiscale și, de asemenea, chiar dacă sumele ar fi datorate de recurent Statului Român, natura juridică a presupusului debit rămâne una civilă, care nu poate fi pusă în executare în condițiile Codului de procedură fiscală. Împrejurarea că, în urma litigiului arbitral, au fost stabilite anumite sume în favoarea Statului Român, nu echivalează cu posibilitatea Statului, prin AJFP Alba, de a institui și aduce la îndeplinire măsuri asigurătorii cu nerespectarea formelor legale. Eventuala creanță a Statului are natura unei creanțe civile, iar nu fiscale/bugetare, pentru a intra sub incidența dreptului fiscal. S-a susținut că prima instanță a calificat presupusa creanță drept una bugetară, deoarece sumele ar fi datorate bugetului de stat . Această calificare juridică nu este însă suficientă, în opinia recurentului, pentru a justifica aplicabilitatea prevederilor Codului de procedură fiscală, deoarece nu toate creanțele bugetare sunt supuse regimului acestui cod, nu există o suprapunere automată de regim juridic între creanțele bugetare și cele fiscale. Prima instanță ar fi aplicat greșit prevederile art. 267 alin. (1) Codul de procedură fiscală, "Prevederile prezentului titlu se aplică și pentru colectarea amenzilor de orice fel și altor creanțe bugetare, pe baza unor titluri executorii de creanță bugetară, transmise spre recuperare organului fiscal", textul de lege referindu-se la colectarea acelor creanțe bugetare pentru care au fost emise titluri executorii de creanță bugetară, emise în condițiile art. 266 Codul de procedură fiscală. Or, în prezenta cauză, este evident că organele fiscale nu au emis un titlu executoriu de creanță bugetară, întrucât nici intimații nu au făcut dovada emiterii unui asemenea titlu și nici prima instanță nu a reținut că un astfel de titlu ar fi fost emis. Sentința recurată ar încalca și depăși domeniul limitat și excepțional instituit prin art. 2 Codul de procedură fiscală, "(1) Codul de procedură fiscală reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, cu excepția cazului când prin lege se prevede altfel. (2) în măsura în care prin lege specială nu se prevede altfel, prezentul cod se aplică și pentru: a) administrarea drepturilor vamale; b) administrarea redevențelor miniere, a redevențelor petroliere și a redevențelor rezultate din contracte de concesiune, arendă și alte contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă, încheiate de Agenția Domeniilor Statului; c) alte creanțe bugetare care, potrivit legii, sunt asimilate creanțelor fiscale.". Rezultă că prevederile Codului de procedură fiscală se aplică în mod limitat creanțelor fiscale rezultate din raporturi juridice de drept fiscal privind taxe, contribuții etc și creanțelor bugetare (sume datorate bugetului de stat), dacă există o prevedere legală care să le asimileze creanțelor fiscale, iar nu tuturor creanțelor bugetare. Or, o astfel de normă juridică nu numai că nu a fost identificată de prima instanță, ci nu există, neexistând prevederi specifice care să asimileze creanțelor fiscale pretinsul debit care ar rezulta din hotărârea tribunalului arbitral constituit sub auspiciile ICSID. Presupusa creanță, a subliniat recurentul, are natură juridică civilă, decurgând din specificitatea raportului juridic, iar această natură juridică se menține și produce efecte juridice inclusiv în faza de înființare a măsurilor asigurătorii sau execuționale. Raportul juridic dintre Statul Român și B. nu s-a născut în baza unor raporturi fiscale sau bugetare, ci în temeiul tratatelor internaționale. Domeniul dreptului fiscal/bugetar este strict limitat de art. 137-139 ale Constituției. Izvoarele raporturilor obligaționale de drept fiscal și bugetar sunt numai acele acte și fapte juridice (stricto sensu) care cad sub incidența normativă a izvoarelor formale ale dreptului fiscal/bugetar, adoptate în temeiul art. 137-139 al Constituției. Având în vedere caracterul de excepție al dreptului fiscal/bugetar, orice alte raporturi juridice obligaționale în care Statul este subiect (activ sau pasiv) nu intră sub incidența dreptului fiscal/bugetar. A mai arătat recurentul că izvorul normativ căruia i se supune raportul juridic ce ar putea îndreptăți statul să încaseze presupusa creanță face parte din domeniile dreptului tratatelor internaționale, dreptului comerțului internațional și al investițiilor străine, deci nu din domeniul dreptului fiscal/bugetar (ramură a dreptului administrativ) reglementat de art. 137-139 al Constituției, iar sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea art. 54 și 55 din Convenția de la Washington, obligatorie față de prevederile art. 11 din Constituția României. Din coroborarea art. 54 și a art. 55 din Convenția de la Washington rezultă tocmai că statele nu s-ar putea prevala de norme speciale de executare silită - precum cele fiscale. Art. 54 alin. (3) din Convenția de la Washington prevede că "Executarea este reglementată de legislația privind executarea hotărârilor judecătorești în vigoare în statul pe teritoriul căruia se aplică o asemenea procedura", făcând, deci, trimitere, la normele de drept comun, iar nu la executarea silită desfășurată de stat, direct prin organele sale, în regim de putere publică. În cazul în care Convenția de la Washington ar fi permis derogări de recunoaștere sau executare a hotărârilor arbitrale atunci când creditori ar fi fost statele, ar fi prevăzut în mod expres acest lucru. În același sens trebuie înțeles, în prezenta cauză, a precizat recurentul, și art. 55 din Convenție, potrivit căruia "Nici o dispoziție a art. 54 nu poate fi interpretată ca făcând excepție de la normele de drept în vigoare într-un stat contractant în ceea ce privește imunitatea de executare a zisului stat sau a unui stat străin." Mutatis mutandis, nici în cazul executărilor silite desfășurate de stat, statul nu ar putea să se prevaleze de norme de putere publică. În acest sens trebuia înțeleasă trimiterea la art. 55 din Convenția de la Washington, iar nu în modalitatea literală aplicată de prima instanță. Totodată, din specificitatea raportului juridic invocată, rezultă că prin Convenția de la Washington s-a agreat înlăturarea oricărui atribut de putere publică ce ar putea fi opus de stat, deci inclusiv executarea silită și măsurile asigurătorii opuse în regim de putere publică. Odată ce acordurile privind protejarea și promovarea reciprocă a investițiilor, precum și Convenția de la Washington au drept scop excluderea statelor gazdă (precum România) din procesul de soluționare a disputelor investiționale, pentru a elimina orice imixtiune a politicului și a puterii publice pe care o exercită statul, același specific trebuie să fie aplicat și fazelor execuționale ale procesului dedus arbitrajului, precum aducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii, fiind aplicabile aceleași rațiuni ca în cazul tranșării "fondului" litigiului investițional. În subsidiar, a completat recurentul, prima instanță a aplicat greșit normele privind competența teritorială a AJFP Alba, încălcând Ordinul Președintelui ANAF nr. 3775/2015. Prima instanță a reținut că, pentru a stabilit competența teritorială, ar fi aplicabile prevederile Ordinului Președintelui ANAF nr. 2546/2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente și pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare și de păstrare a unor formulare, iar nu prevederile Ordinului Președintelui ANAF nr. 3775/2015 pentru aprobarea unor competențe speciale ale organului fiscal central. Or, norma specială care trebuia să fie aplicată era reprezentată de Ordinului Președintelui ANAF nr. 3775/2015 pentru aprobarea unor competențe speciale ale organului fiscal central, deoarece calitatea de nerezident a presupusului debitor derogă de la prevederile generale în materia măsurilor asigurătorii, instituite prin Ordinului Președintelui ANAF nr. 2546/2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii. Scopul Ordinului Președintelui ANAF nr. 3775/2015 pentru aprobarea unor competențe speciale ale organului fiscal central a fost acela ca toate procedurile care implică o persoană nerezidentă să fie Administrația fiscală pentru contribuabili nerezidenți din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București. Prin raționamentul primei instanțe, s-a susținut de către recurent, se aplică o "dublă măsură" în ceea ce privește calificarea presupusului debit pe care l-a avut la bază decizia: după ce, pentru a justifica competența generală și materială a organelor fiscale, prima instanță reține că presupusul debit poate fi supus prevederilor Codului procedură fiscală, în cazul analizării competenței AJFP Alba, instanța reține o presupusă dihotomie între creanțe fiscale și creanțe bugetare, deși tocmai art. 267 alin. (1) Codul de procedură fiscală prevedea că și "alte creanțe bugetare", dacă sunt asimilare creanțelor fiscale, sunt executate ca o creanță fiscală; instanța reține că, "în absența unei dispoziții legale exprese, nu se poate considera că cheltuielile de arbitraj și cheltuielile juridice stabilite de un tribunal arbitrai intră, în mod automat, în categoria cheltuielilor judiciare la care se referă prevederile art. 2 alin. (6) din Ordinul președintelui ANAF nr. 3775/2015". Totuși, lipsa unei prevederi legale exprese nu a împiedicat prima instanță să aplice regimul creanțelor fiscale unei creanțe bugetare, pentru care nu era prevăzută asimilarea de tratament fiscal, deși art. 2 alin. (2) Codul de procedură fiscală impunea această condiție. Un alt motiv de casare constă, în opinia recurentului, în aceea că prima instanță a reținut că ar exista un debit care să justifice măsurile asigurătorii, în lipsa oricărei recunoașteri a deciziei arbitrale, contrar art. 11 din Constituție, raportat la art. 54 din Convenția de la Washington și contrar art. 213 Codul de procedură fiscală. Astfel, singura modalitate în care decizia arbitrată, hotărâre arbitrală străină, ar putea produce efecte juridice obligatorii ar fi după parcurgerea unei proceduri de recunoaștere în România. Numai deciziile arbitrale recunoscute au efectul prevăzut de art. 54 alin. (1) din Convenția de la Washington, respectiv de a fi: "obligatorie" și de a "asigura executarea". Contrar art. 54 alin. (1) din Convenția de la Washington, obligatoriu potrivit art. 11 din Constituția României, prima instanță reține că recunoașterea deciziei arbitrale ar fi necesară doar pentru a asigura caracterul executoriu al deciziei arbitrale, dar acest caracter executoriu nu ar fi necesar pentru înființarea măsurilor asigurătorii, astfel că, în faza măsurilor asigurătorii, ar fi irelevantă parcurgerea sau nu a recunoașterii. Din contră, din art. 54 alin. (1) din Convenția de la Washington, recunoașterea este necesară pentru ca o hotărâre arbitrală să fie și obligatorie și executorie. Pe de altă parte, chiar dacă procedura de exequatur prevăzută de C. proc. civ. ar fi suprimată în cadrul hotărârilor arbitrale rezultate din arbitraje ICSID, chiar art. 54 alin. (2) din Convenția de la Washington instituie o procedură specifică de recunoaștere în statele membre a hotărârilor, care presupune verificarea conformității hotărârii depuse în copie certificată de secretarul general al CIRDI, procedură desfășurată de tribunale și care a fost aplicată de instanțele din România chiar la cererea Statului Român. Recurentul a mai susținut și că instanța de fond, în mod nelegal, a înlăturat susținerile sale privind efectele vicierii procedurii de comunicare a deciziei asupra valabilității deciziei înseși, fiind încălcate dispozițiile art. 47 Codul de procedură fiscală și ale Ordinului Președintelui ANAF nr. 2546/2016. Astfel, prima instanță a înlăturat susținerile reclamantului-recurent privind vicierea procedurii de comunicare a deciziei, reținând în mod nelegal, în opinia recurentului, că acestea nu ar prezenta relevanță cu privire la legalitatea acesteia, ci cu privire la opozabilitate. Comunicarea actelor emise de organele fiscale este o condiție de legalitate, iar nelegala comunicare a acestora conduce la anularea acestora. Decizia de instituire a măsurii asigurătorii trebuia comunicată contribuabilului în aceeași zi cu emiterea, iar numai ulterior comunicării (în acest sens existând un temei specific instituit de pct. 63 din Anexa 1 la Ordinul Președintelui ANAF 2546/2016. cu privire la care prima instanță a reținut că ar fi oricum aplicabil), organele fiscale pot proceda la aducerea la îndeplinire a măsurii asigurătorii prin emiterea Procesului-verbal de sechestru (procedură prevăzută de un punct ulterior din procedură, respectiv 66). Decizia (HP) Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 75/2022 prevede în mod explicit că sancțiunea pentru nelegala comunicare a unui act de procedură este nulitatea acestuia. AJFP Alba nu a făcut dovada comunicării deciziei în condițiile Convenției din 1965 de la Haga, raportat la sediul B. - aspect neanalizat de prima instanță. Sediul reclamantului este în Insula B., astfel că este aplicabilă Convenția din 1965 de la Haga . Insula B. este parte la Convenția din 1965 de la Haga, sens în care autoritățile desemnate în Insula B. să primească cererile de notificare și comunicare în temeiul Convenției din 1965 de la Haga sunt "Procurorul general, B., Insulele Anglo-Normande". Prin urmare, comunicarea deciziei trebuia să fie efectuată conform art. 2-7 din Convenția din 1965 de la Haga, prin mijlocirea Procurorului general al Insulei B., cu redactarea formularelor stabilite de Convenție și transmiterea documentelor traduse într-una din limbile oficiale ale Insulei B.. Decizia nu a fost comunicată în modalitatea prevăzute de Convenția din 1965 de la Haga. S-a mai invocat de către recurent că în mod greșit instanța de fond a reținut că decizia contestată ar fi fost motivată, contrar dispozițiilor art. 213 alin. (2) și (5) Codul de procedură fiscală, cât timp lipsește raționamentul cu privire la condițiile esențiale de înființare a măsurilor asigurătorii, prevăzute de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, deși alin. (5) al art. 213 impune motivarea instituirii măsurilor asigurătorii. Nu a fost analizat în nicio modalitate presupusul debit rezultat din decizia arbitrală, aceasta neregăsindu-se de altfel, în materialitatea sa, în dosarul execuțional depus în primă instanță. Nu a fost analizată în nicio modalitate situația concretă în care se află B., comportamentul fiscal anterior, nici prin decizie și nici prin sentința recurată, atât actul administrativ, cât și hotărârea judecătorească rezumându-se la considerente generale, privind un pericol abstract de neexecutare a presupuselor obligații. Nu a fost analizată și nici reținută existența unui caz excepțional, respectiv situația în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Simpla împrejurare că societatea nu are sediul în România nu echivalează cu un examen suficient privind îndeplinirea condițiilor excepționale în care pot fi instituite măsuri asigurătorii. Nu a fost analizat, în concret, nici riscul de înstrăinare al acțiunilor supuse sechestrului asigurător (risc nul, având în vedere condițiile prealabile pentru înstrăinare, prevăzute în Actul constitutiv al societății la care sunt deținute acțiunile). De asemenea, a invocat recurentul drept motiv de casare și greșita reținere de către judecătorul fondului a îndeplinirii tuturor acestor condiții de fond pentru instituirea măsurilor asigurătorii, nerezultând niciun caz excepțional care să justifice aducerea la îndeplinire a unei măsuri asigurătorii. Nu rezultă pericolul ca recurentul să se sustragă, să își ascundă sau risipească patrimoniul, respectiv să înstrăineze acțiunile, Statul Român fiind asociat al RMGC împreună cu recurenta, prin intermediul D. S.A. Potrivit actului constitutiv al RMGC, orice ofertă pentru vânzarea acțiunilor deținute de B. trebuie notificată celuilalt acționar, iar transferul acțiunilor poate fi efectuat cu acordul celuilalt acționar. Prin urmare, nu exista niciun pericol ca B. să înstrăineze acțiunile sechestrate asigurător, iar organele fiscale și-au exercitat în mod abuziv dreptul de apreciere. Art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală nu permite instituirea măsurilor asigurătorii pentru simpla neexecutare a obligației de plată de către debitor, în caz contrar, s-ar fi putut înființa măsuri asigurătorii pentru toate creanțele, cu atât mai mult cu cât s-a exercitat și calea de atac a acțiunii în anulare, prevăzute de Convenția de la Washington, cale de atac la care recurenta era îndrituită, în condițiile în care Decizia arbitrală a tranșat, în opinia sa, în mod greșit și părtinitor diferendul dedus arbitrajului investițional.

Apărările formulate de intimați Intimata AJFP Alba a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat, arătând că sentința este legală. În esență, a arătat intimata în susținerea poziției sale procesuale că statul are o creanță bugetară față de recurent, în acord cu dispozițiile art. 1 pct. 7 și art. 129 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, că organul fiscal competent în ceea ce privește persoana obligată la plata sumelor este AJFP Alba, potrivit art. 40 alin. (1) și (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora: "(1) în situația în care contribuabilul/plătitorul nu are un domiciliu fiscal cunoscut sau nu are domiciliu fiscal în România, competența teritorială revine organului fiscal în raza cărui se face constatarea actului sau faptului suspus dispozițiilor legii fiscale. (2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și pentru luarea de urgență a măsurilor legate ce se impun în cazurile de dispariție a elementelor de identificare a bazei de impozitare reale, precum și în caz de executare silită." S-a mai susținut că în mod corect s-a apreciat că sunt îndeplinite condițiile pentru luarea măsurii asigurătorii, justificat de cuantumul obligațiilor bugetare considerabile, stabilite în sarcina debitorului, precum și faptul că singurele bunuri identificate pe teritoriul României, existente în patrimoniul debitoarei sunt bunurile mobile necorporale, respectiv acțiunile deținute la C. S.A.. A fost avută în vedere împrejurarea că debitorul își are sediul în afara Comunității Europene, iar o eventuală înstrăinare a singurelor bunuri deținute pe teritoriul României ar periclita sau îngreuna considerabil recuperarea sumelor datorate României. Iminența pericolului sustragerii de la onorarea obligațiilor stabilite prin decizia arbitrată este confirmată cu prisosință de atitudinea debitorului care a formulat cereri redundante pentru zădărnicirea eforturilor organelor fiscale în recuperarea debitului, concretizate la acest moment prin 6 dosare înregistrate pe rolul instanțelor de judecată (dosar x/2024, y/2024, z/2024, w/2024, t/2024, s/2024). Pericolul sustragerii și suspiciunile organelor fiscale sunt confirmate, a arătat intimata, chiar și prin motivele invocate în acțiunea dedusă judecății, întrucât recurentul nu recunoaște nici calitatea de debitor și nici debitul datorat. Dreptul statului de a-și asigura creanța rezultă din dispozițiile Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, art. 213, art. 17 alin. (2) coroborat cu art. 29 alin. (1) și (2), art. 40 ș.a. Referitor la pretinsa nemotivare a deciziei de măsuri asigurătorii și a normelor legale aplicabile, a arătat intimata că cele reținute de instanța de fond sunt legale, AJFP Alba a emis decizia respectând procedura de aplicare a măsurilor asigurătorii aprobată prin Ordinul președintelui ANAF nr. 2546/2016. În ce privește viciile de comunicare ale deciziei atacate, vicii invocate de recurent, comunicarea ține de opozabilitate, iar nu de validitate. Mai mult, măsurile asigurătorii au fost înscrise în registrul O.N.R.C., asigurându-se în acest mod și opozabilitatea acestora. Referitor la motivul invocat de recurent, respectiv a posibilității luării măsurilor asigurătorii doar după recunoașterea în România a hotărârii arbitrate, a considerat intimata că este neîntemeiat. Convenția ICSID, prin dispozițiile art. 53 alin. (1), spune că fiecare și oricare parte la o procedura ICSID are obligația de a asigura executarea potrivit termenilor hotărârii definitive. Sentința, în terminologia oficială românească, este obligatorie. Potrivit art. 54 alin. (1) "fiecare stat contractant recunoaște orice sentință dată în cadrul prezentei convenții ca fiind obligatorie și asigură executarea pe teritoriul său a obligațiilor pecuniare pe care sentința le impune, ca și când ar fi vorba de o judecată definitivă a unui tribunal funcționând pe teritoriul zisului stat." La rândul său, intimata DGRFP Brașov a depus întâmpinare, solicitând Înaltei Curți respingerea recursului ca nefondat, sentința instanței de fond fiind legală. S-a arătat, în esență, în cuprinsul întâmpinării, că măsurile asigurătorii au fost dispuse de către organul fiscal având la bază o creanța certă, lichidă și exigibilă, de o valoarea net superioară valorii bunurilor ce fac obiectul măsurilor. Totodată, bunurile ce fac obiectul măsurilor asigurătorii sunt singurele bunuri aparținând debitorului ce au fost identificate pe teritoriul Statului Român, iar motivul pentru care nu au fost dispuse încă măsuri executorii pentru recuperarea creanțelor bugetare este acela că reclamantul se prevalează de procedurile legii române privind comunicarea unor înscrisuri și refuză să se înregistreze fiscal pe teritoriul României. Afirmațiile recurentului potrivit cărora creanța Statului Roman nu poate fi executată prin propriile organe și trebuie executată potrivit C. proc. civ. sunt în mod evident neîntemeiate, în opinia intimatei. De altfel, art. 226 Codul de procedură fiscală, la alin. (10) și 11, vine sa clarifice acest aspect si să înfrângă teza expusă de către reclamant, dispunând ca instituțiile publice finanțate de la bugetul de stat, care nu au organe de executare silită proprii, transmit titlurile executorii privind venituri ale bugetului general consolidat, spre executare silită, organelor fiscale din subordinea A.N.A.F. Sumele astfel realizate se fac venit la bugetul de stat. Or, este evident ca suma executată se face venit la bugetul de stat și că vorbim despre o creanță bugetară certă, lichidă și exigibilă, în legătură cu care reclamantul și-a asumat că va fi executată fără alte formalități la momentul inițierii procedurii arbitrale. Prin hotărârea arbitrală emisă în dosar, întemeiată pe Acordurile cu privire la promovarea și garantarea reciprocă a investițiilor încheiate de România cu Guvernul Canadei (ratificat prin Legea nr. 356/2009) și Guvernul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (ratificat prin Legea nr. 109/1995), reclamanții A.. și A. au fost obligați sa plătească Statului Roman suma de 1.437.574 USD reprezentând costurile procedurii de arbitraj, 1.154774,34 EUR, 30.248.053,22 RON și 928.641,70 USD cheltuieli parțiale de judecată, la toate aceste sume adăugându-se dobânda simplă la o rată fără risc. Sumele ce fac obiectul executării urmează a intra în contul de trezorerie - Venituri din recuperarea cheltuielilor de judecata, imputații si despăgubiri (Ordinul ministrului finanțelor nr. 1954/2005). Deși aceasta hotărâre poate fi atacată în termen de 120 de zile cu cerere de anulare, ea este executorie pe teritoriul României fără alte formalități. A mai învederat intimata faptul că măsurile asigurătorii nu aduc niciun fel de prejudiciu reclamantului, atâta vreme cât valoarea bunurilor ce fac obiectul acestor măsuri este net inferioara creanței bugetare de 46.779.769 RON - certa, lichida și exigibila - stabilită prin titlul de creanță reprezentat de hotărârea arbitrală. S-a mai susținut că, desi comunicarea este ulteriorară emiterii, acest lucru nu poate afecta legalitatea emiterii deciziei de instituire a masurilor asigurătorii, că este competentă teritorial AJFP Alba, potrivit art. 40 Codul de procedură fiscală, că hotărârea arbitrală are caracter executoriu, reclamantul asumându-și procedurile prevăzute prin Convenția pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state, încheiată la Washington la 18.03.1965, la art. 54. Intimatul Ministerul Finanțelor, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A învederat intimatul că sentința instanței de fond este legală, sumele stabilite prin Hotărârea arbitrală din data de 08.03.2024 din dosarul arbitral nr. x intrând în categoria creanțelor bugetare pentru recuperarea cărora pot fi instituite măsurile asigurătorii prevăzute de Codul de procedură fiscală, fiind vorba de sume avansate din bugetul de stat pentru derularea procedurii arbitrale, sume care trebuie recuperate în vederea reîntregirii veniturilor bugetare din care au fost alocate, sumele datorate Statului Român urmând a fi încasate în contul de trezorerie - venituri din recuperarea cheltuielilor de judecată, imputații și despăgubiri (potrivit Ordinului ministrului finanțelor nr. 1945/2005 pentru aprobarea Clasificației indicatorilor privind finanțele publice). De asemenea, corect s-a reținut, în opinia intimatului, că organele de executare din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală sunt competente să aducă la îndeplinire măsurile prevăzute de Codul de procedură fiscală, fiind aplicabile dispozițiile titlului VII (Colectarea creanțelor fiscale) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală (în continuare, "Codul de procedură fiscală") inclusiv instituirea măsurilor asigurătorii, iar nu prevederile din dreptul comun, creanța fiind una bugetară Cât privește aprecierea instanței de contencios administrativ referitoare la netemeinicia susținerii reclamantului privind incidența dispozițiilor din Constituția României, a celor reglementate de Legea nr. 109/1995, precum și a art. 61 din Convenția de la Washington (care ar statua că în cazul sumelor stabilite prin hotărârea arbitrală, cu titlu de cheltuieli de arbitraj și cheltuieli juridice, nu pot fi instituite măsuri asigurătorii în condițiile Codului de procedură fiscală), aceasta este una corectă, a arătat intimatul, fiind vorba de un drept de creanță al Statului Român, având ca obiect sume ce se cuvin bugetului de stat, fiind incidentă legislația privind executarea hotărârilor judecătorești în vigoare în statul pe teritoriul căruia se aplică procedura de executare, așa cum prevede textul art. 54 alin. (3) din Convenția de la Washington. Prevederile art. 54 alin. (3) din Convenția de la Washington nu fac trimitere la dreptul comun, așa cum susține recurentul-reclamant, ci la legislația privind executarea hotărârilor judecătorești în vigoare în statul pe teritoriul căruia se aplică procedura de executare. Deopotrivă, instituirea unor măsuri asigurătorii nu este condiționată de existența unui titlu executoriu, fiind vorba de măsuri cu caracter preventiv, prin care se asigură conservarea patrimoniului debitorului, iar nu măsuri de executare silită. S-a mai arătat că în mod corect au fost înlăturate susținerile privind necompetența teritorială a Administrației Județene a Finanțelor Publice Alba de a emite decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, date fiind prevederile art. 103 alin. (1) lit. n) și art. 40 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, acestea fiind normele fiscale incidente, și nu cele menționate de societate, că decizia arbitrală din 8 martie 2024, prin care s-a stabilit cuantumul sumelor datorate Statului Român de către recurentul-reclamant A., cu titlu de cheltuieli de judecată, acțiunea arbitrală fiind respinsă în totalitate, având caracter executoriu și neimpunându-se recunoașterea acesteia, fiind incident art. 54 din Convenția de la Washington, O altă afirmație a recurentului-reclamant, apreciată nefondată de către intimat, este cea potrivit căreia instanța de fond în mod eronat ar fi înlăturat presupusa nelegalitate a comunicării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Trimiterile reclamantului la dispozițiile art. 176 C. proc. civ., precum și la cele din Convenția de la Haga nu au relevanță în privința posibilității instituirii măsurilor asigurătorii de către organele fiscale, câtă vreme pentru depunerea măsurilor asigurătorii nu este necesară existența unui titlu executoriu, care să îndeplinească condițiile formale pretinse de societate, în contextul în care sumele datorate de aceasta au fost stabilite prin hotărârea arbitrală, debitul respectiv având caracter cert și lichid. Mai mult decât atât, caracterul preventiv al măsurilor asigurătorii implică posibilitatea autorității fiscale de a dispune aceste măsuri chiar fără existența unui titlu de creanță, astfel cum prevede art. 213 alin. (3) teza I Codul de procedură fiscală. În final, a subliniat intimatul că instanța de fond a analizat corect și întrunirea condițiilor esențiale de înființare a măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 213 alin. (2) și alin. (5) Codul de procedură fiscală, decizia fiind și motivată în fapt și în drept. În cuprinsul deciziei este menționat expres care sunt sumele datorate, natura lor și actul prin care au fost stabilite (hotărârea arbitrală din data de 08.03.2024), precum și elementele concrete și obiective pe baza cărora s-a stabilit existența pericolului de sustragere, ascundere și risipire a patrimoniului, pentru a fi periclitată sau îngreunată în mod considerabil recuperarea sumelor respective de către Statul Român. De asemenea, au fost indicate și situația juridică și patrimonială a societății, aspectele ce prezintă relevanță în luarea deciziei și în considerarea cărora autoritatea fiscală a apreciat, raportat la toate datele și elementele prezentate în decizie, că este vorba de un caz excepțional, în sensul art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Cererea de intervenție și soluția pronunțată în privința acesteia La data de 24.06.2025 petentul E. a depus cerere de intervenție în nume propriu, invocând necesitatea apărării drepturilor garantate de O.U.G. nr. 137/2000 și de Directiva europeana 2012/29/UE. La termenul din data de 26.06.2025 Înalta Curte a stabilit cuantumul taxei judiciare de timbru aferente cererii de intervenție - 100 RON, conform dispozițiilor art. 34 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013, dispunând citarea petentului cu această mențiune. Potrivit dispozițiilor art. 33 alin. (1) din același act normativ "taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege". În acest sens sunt și dispozițiile art. 148 alin. (6) C. proc. civ., conform cărora: "Cererile adresate instanțelor judecătorești se timbrează, dacă legea nu prevede altfel", precum și dispozițiile art. 197 din același cod care prevăd în mod expres că "în cazul în care cererea este supusă timbrării, dovada achitării taxelor datorate se atașează cererii. Netimbrarea sau timbrarea insuficientă atrage anularea cererii de chemare în judecată, în condițiile legii." De asemenea, conform art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, partea obligată poate formula cerere de reexaminare, la aceeași instanță, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate, însă petentul nu a folosit acest mijloc procesual reglementat de norma specială menționată. Înalta Curte constată că până la termenul de judecată acordat, deși a fost legal citat cu mențiunea de a achita taxa judiciară aferentă cererii de intervenție, astfel cum rezultă din dovada/procesul-verbal de înmânare a actului de procedură de la fila x, petentul E. nu a respectat cerința prevăzută de dispozițiile art. 34 alin. (3) din O.U.G. nr. 80/2013, ceea ce impune aplicarea sancțiunii anulării ca netimbrate a cererii formulate.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor intimaților și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins. Motivul de casare invocat de recurentul-reclamant A. prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. intervine în caz de încălcare sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege aplicabile substanțial speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Criticile recurentului-reclamant A. vizează aplicarea greșită de către instanța de fond a normelor de drept material aplicabile înființării sechestrului asigurător din mai multe perspective, urmând a fi analizate punctual în cele ce urmează: competența generală și materială a organelor fiscale de a emite decizia, competența teritorială a AJFP Alba, existența unui debit care să justifice măsura asigurătorie dată fiind lipsa recunoașterii deciziei arbitrale, valabilitatea deciziei în condițiile necomunicării acesteia, cerințele de motivare a deciziei de instituire a măsurii asigurătorii, îndeplinirea condițiilor de fond pentru instituirea de măsuri asigurătorii. a).În privința criticii ce vizează aprecierea greșită de către instanța de fond asupra necompetenței generale și materiale a organelor fiscale de a emite decizia de instituire a măsurilor de asigurătorii, fiind nesocotite, în opinia recurentului, dispozițiilor art. 2 și art. 267 din Codul de procedură fiscală, dar și cele art. 11 din Constituție raportat la Convenția de la Washington, Înalta Curte reține că este nefondată. Ceea ce susține recurentul-reclamant, în esență, este că nu există o creanță bugetară supusă recuperării prevăzute de Codul de procedură fiscală și, implicit, măsurilor asigurătorii stipulate de același Cod. Or, Înalta Curte constată că reclamantul-recurent A.., împreună cu A.. (societate de naționalitate canadiană) au fost implicate într-un arbitraj investițional, soluționat de un tribunal arbitraj sub egida Centrului International pentru Reglementarea diferendelor relative de investiții (CIRDI sau ICSID), potrivit Convenției de la Washington, ratificată de România prin Decretul nr. 62/1975 privind ratificarea Convenției pentru reglementarea diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state, încheiată la Washington la 18 martie 1965 (Convenția de la Washington). Arbitrajul a fost inițiat în vederea recuperării pretinselor prejudicii cauzate de Statul Român prin expropriere de facto, potrivit susținerilor A.. și A.., a investițiilor efectuate de aceștia în România. Prin Hotărârea arbitrală internațională definitivă și executorie din dosarul arbitral nr. x din data de 08.03.2024, s-a apreciat că pretențiile reclamantelor nu sunt întemeiate, A.. și A.. fiind obligați să ramburseze pârâtului Statul Român costurile de arbitraj suportate de acesta, în valoare de 1.437.574,01 USD și jumătate din cheltuielile sale juridice, adică 1.154.774,34 EUR, 30.284.053,32 RON și 928.641,70 USD, plus dobânda simplă, calculată de la data hotărârii și până la plata integrală a acestor sume. Consecutiv, prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. ABG_DEX 2323/29.03.2024, emisă de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Alba, contestată în pricina dedusă judecății, s-a dispus, în privința reclamantului-recurent, luarea de măsuri asigurătorii, în temeiul dispozițiilor art. 213 alin. (2) și (4) Codul de procedură fiscală, pentru creanțe bugetare în cuantum total de 46.779.769 RON, reprezentând sumele stabilite prin Hotărârea arbitrală internațională definitivă și executorie în dosarul arbitral nr. x din data de 08.03.2024. Corect a statuat instanța de fond că respectiva creanță a Statului român, cu titlu de costuri de arbitraj și cheltuieli juridice în arbitraj este, din perspectiva regulilor aferente executării, una bugetară, sumele făcându-se venit la bugetul de stat. Astfel, măsurile asigurătorii care intră în competența organelor fiscale și regimul juridic aplicabil acestora sunt reglementate în cadrul Titlului VII ("Colectarea creanțelor fiscale") din Codul de procedură fiscală, iar în conformitate cu prevederile art. 267 alin. (1) Codul de procedură fiscală, prevederile Titlului VII "se aplică și pentru colectarea amenzilor de orice fel și altor creanțe bugetare, pe baza unor titluri executorii de creanță bugetară, transmise spre recuperare organului fiscal". Art. 1 pct. 7 Codul de procedură fiscală definește creanța bugetară ca fiind "dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanța bugetară principală și creanța bugetară accesorie", creanța fiscală principală fiind, în acord cu pct. 8 al art. 1, dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat. Jurisprudența obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv deciziile privind pronunțarea unor hotărâri prealabile referitoare la unele chestiuni de drept nr. 16/2019, respectiv nr. 66/2017 rezolvă problema de drept din recursul de față, considerentele acestor decizii conducând la o singură concluzie, care se impune cu claritate, cea conform căreia creanța Statului român față de reclamantul-recurent, creanță stabilită prin Hotărârea arbitrală internațională definitivă și executorie din dosarul arbitral nr. x din data de 08.03.2024, cât timp este o creanță de încasat la bugetul consolidat al statului, poate fi asimilată, în vederea executării silite, uneia izvorâte dintr-un raport juridic extracontractual ce a dobândit natura unei creanțe bugetare, atrăgând procedura de executare și competența organului fiscal specializat. Considerentele relevante ale deciziei HP nr. 16/2019, care susțin întru totul această concluzie, contrar argumentelor recurentului-reclamant din cererea de recurs, sunt următoarele: "86. Este adevărat că, în reglementarea art. 226 - "Titlul executoriu și condițiile pentru începerea executării silite", Codul de procedură fiscală se referă doar la creanțe fiscale și la creanțe bugetare rezultate din raporturi contractuale, dar, prin coroborarea dispozițiilor alin. (3) al acestui articol cu cele ale art. 1 pct. 8 din același cod (creanța bugetară este orice sumă care se cuvine bugetului general consolidat), rezultă că pot fi cuprinse în sfera creanțelor bugetare supuse procedurii speciale de executare și alte creanțe de drept privat, care își au izvorul într-un raport juridic extracontractual, cum este, în cazul de față, creanța pe care A.N.R.P. o are de încasat și care, deși provine din întoarcerea executării, dispusă pe cale judiciară în condițiile dreptului comun, pentru neîndeplinirea unor condiții reglementate de o normă de drept substanțial civil, se face, prin voința legiuitorului, venit la bugetul de stat. 87. Sesizarea pendinte privește două aspecte: dacă o astfel de creanță poate fi asimilată, în faza de executare silită, unei creanțe bugetare, cu consecința atragerii competenței executorilor proprii ai organului financiar și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă aceștia pot stabili, din oficiu, obligații de plată accesorii, respectiv dobânzi și penalități de întârziere. 88. Astfel cum dispune art. 29 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, organul fiscal central, prin A.N.A.F., este competent și pentru colectarea creanțelor bugetare stabilite în titluri executorii, cuvenite bugetului de stat, indiferent de natura acestora, care au fost transmise acestuia în vederea recuperării, potrivit legii. 89. De asemenea, potrivit dezlegării date prin Decizia nr. 66 din 2 octombrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru creanțele rezultate din raporturi juridice contractuale ce au dobândit natura unor creanțe bugetare sunt aplicabile prevederile dreptului comun în ceea ce privește regimul juridic, mai puțin recuperarea pe calea executării silite. S-a considerat că este exclusă executarea silită potrivit regulilor generale (reprezentate de dispozițiile art. 623 din C. proc. civ.), această activitate fiind dată în competența executorilor fiscali (din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală sau ai unităților administrativ-teritoriale), care efectuează executarea silită în baza titlului executoriu obținut în condițiile dreptului comun, însă după regulile corespunzătoare din Legea nr. 207/2015, având în vedere că, potrivit art. 226 alin. (10) din Codul de procedură fiscală, instituțiile publice finanțate total sau parțial de la buget, care nu au organe de executare silită proprii, transmit titlurile executorii organului fiscal, iar sumele astfel realizate se fac venit la bugetul de stat. 90. Cum creanțele rezultate din raporturi juridice contractuale de drept privat pot dobândi, în condițiile enunțate prin Decizia nr. 66 din 2 octombrie 2017, natura unor creanțe bugetare, având în vedere că sfera de cuprindere din definiția legală dată creanțelor bugetare este mai mare, pentru identitate de rațiune, este evident că, și în cazul altor hotărâri judecătorești, chiar dacă nu se referă la creanța bugetară izvorâtă dintr-un raport juridic contractual, în măsura în care aceasta constituie o creanță de încasat la bugetul consolidat al statului, poate fi asimilată, în vederea executării silite, uneia izvorâte dintr-un raport juridic contractual, atrăgând procedura de executare și competența organului fiscal specializat. 91. O astfel de interpretare se bazează pe statuarea Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din Decizia nr. 66 din 2 octombrie 2017 (paragraful 72), conform căreia "Situația specială, în acest caz (s.n. al regimului derogatoriu de la dreptul comun, în materia executării creanțelor bugetare, ce dă în competența executorilor fiscali executarea acestora) este dată de faptul că obiectul executării silite îl constituie încasarea creanțelor bugetare, interesul general ocrotit impunând adoptarea unor reguli care să asigure protejarea eficientă a creanțelor statului și recuperarea lor cu prioritate". 92. Prin urmare, o hotărâre judecătorească în materie civilă, referitoare la restituirea unor despăgubiri acordate în baza Legii nr. 10/2001, pronunțată în favoarea unei instituții publice finanțate de la bugetul de stat, precum Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este asimilată, în vederea executării silite, unui titlu executoriu referitor la creanțe bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale [la care se referă art. 226 alin. (3) din Codul de procedură fiscală], asimilare ce privește exclusiv procedura de executare prin organele proprii ale administrației financiare." Așadar, pentru identitate de rațiune, pentru recuperarea sumelor stabilite în favoarea Statului român cu titlu de cheltuieli de arbitraj și cheltuieli juridice sunt aplicabile dispozițiile Titlului VII ("Colectarea creanțelor fiscale") din Codul de procedură fiscală, așadar și prevederile de la art. 213 Codul de procedură fiscală privind instituirea de măsuri asigurătorii, iar nu prevederile dreptului comun, independent de natura raportului juridic dintre părți. Creanța Statului român față de reclamantul-recurent, creanță stabilită prin hotărârea arbitrală definitivă, poate fi asimilată, în vederea executării silite, uneia izvorâte dintr-un raport juridic extracontractual ce a dobândit natura unei creanțe bugetare, cât timp este o creanță de încasat la bugetul consolidat al statului. Înalta Curtea apreciază că prevederile art. 54 alin. (3) din Convenția de la Washington, evocate de recurentul-reclamant, nu fac trimitere la dreptul comun, ci la legislația privind executarea hotărârilor judecătorești în vigoare în statul pe teritoriul căruia se aplică procedura de executare, iar alin. (1) al art. 54 statuează că fiecare stat contractant recunoaște orice sentință (hotărâre) dată în cadrul Convenției ca fiind obligatorie, asigurând executarea pe teritoriul său a obligațiilor pecuniare pe care sentința (hotărârea) le impune ca și când ar fi vorba de o judecată definitivă a unui tribunal funcționând pe teritoriul statului respectiv. b). Corect a apreciat instanța de fond și asupra competenței teritoriale a organului fiscal AJFP Alba de a institui măsura asigurătorie, criticile recurentului-reclamant din recurs fiind, la rândul lor, neîntemeiate, nefiind incident Ordinul Președintelui ANAF nr. 3775/2015 pentru aprobarea unor competențe speciale ale organului fiscal central, cum a susținut recurentul, ci Ordinul Președintelui ANAF nr. 2546/2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente și pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare și de păstrare a unor formulare Potrivit recurentului-reclamant, norma specială care trebuia să fie aplicată era reprezentată de Ordinului Președintelui ANAF nr. 3775/2015 pentru aprobarea unor competențe speciale ale organului fiscal central, deoarece calitatea de nerezident a presupusului debitor derogă de la prevederile generale în materia măsurilor asigurătorii, instituite prin Ordinului Președintelui ANAF nr. 2546/2016 pentru aprobarea Procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii. Scopul Ordinului Președintelui ANAF nr. 3775/2015 pentru aprobarea unor competențe speciale ale organului fiscal central ar fi fost, potrivit recuentului, ca toate procedurile care implică o persoană nerezidentă să fie Administrația fiscală pentru contribuabili nerezidenți din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice București. Or, reține Înalta Curte că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu are ca premisă existența unor obligații fiscale ale reclamantului-recurent, în calitate de contribuabil, așa cum s-a arătat în cele ce preced, astfel încât instanța de fond în mod corect a înlăturat de la aplicare art. 35 Codul de procedură fiscală și art. 2 alin. (1) din Ordinul Președintelui ANAF nr. 3775/2015. Normele de competență și de procedură specifice măsurilor asigurătorii sunt cele aprobate prin Ordinul Președintelui ANAF nr. 2546/2016, care, la pct. 1 lit. b) stabileste organul de executare ca fiind organul de executare competent, potrivit legii, al Direcției generale de administrare a marilor contribuabili, direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice și organelor fiscale teritoriale subordonate acestora, după caz, aceste norme coroborându-se cu cele ale art. 220 alin. (6) Codul de procedură fiscală, care se referă la competența organului de executare silită în a cărui rază teritorială se găsesc bunurile urmăribile de a efectua procedura de executare silită, așadar și de a dispune măsuri asigurătorii. Cât timp părțile sociale sechestrate sunt ale C. S.A., cu sediul în județul Alba, despre înființarea sechestrului asigurător făcându-se mențiune în Registrului Comerțului - ORC de pe lângă Tribunalul Alba, se aplică art. 40 alin. (1) Codul de procedură fiscală, reținu