ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1881/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta B.D.R.O. a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenții pentru Agricultură,

ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor

salariale aferente perioadei 24 august 2009 - 11 februarie 2010, precum și obligarea

pârâtei la plata sumei de 30.000 euro cu titlu de daune morale, aferente aceleiași

perioade.

În motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că a ocupat funcția de director executiv la Centrul Județean

Prahova al Agenției de Plăți și Intervenții pentru Agricultură, iar prin decizia

din 24 aprilie 2009 directorul general al agenției a dispus desființarea funcției

publice de conducere de director executiv al Centrului Județean Prahova pe care

o ocupa, ocazie cu care nu i s-au mai plătit drepturile salariale.

Ulterior, prin sentința

nr. 234 din 25 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, s-a dispus

anularea deciziei din 24 aprilie 2009.

A mai susținut reclamanta

că, deși a solicitat pârâtei plata drepturilor salariale de care a fost lipsită,

aceasta a refuzat motivat de faptul că nu s-a dispus acest lucru prin sentința de

reintegrare.

Cu privire la plata daunelor

morale, reclamanta a arătat că, în perioada în care a operat eliberarea nelegală

a sa din funcție, a fost lipsită de veniturile necesare întreținerii familiei, deși

are un copil minor în vârstă de 5 ani, ceea ce i-a produs un stres permanent ce

poate constitui un prejudiciu moral.

Prin sentința nr. 130

din 21 mai 2010 Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B.D.R.O., în contradictoriu

cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, prin reprezentanții

săi legali, a obligat pârâta să-i plătească reclamantei drepturile salariale de

care a fost lipsită pe perioada 24 august 2009 - 11 februarie 2010 și a respins

în rest acțiunea.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că î

n cauză se constată

că reclamantei i s-a produs un prejudiciu material, motiv pentru care acțiunea va

fi admisă în parte cu privire la acest capăt de cerere, fiind obligată pârâta a-l

acoperi, în sensul de a-i plăti reclamantei drepturile salariale pe perioada 24

august 2009 - 11 februarie 2010.

În ceea ce

privește despăgubirile morale solicitate, instanța a respins cererea, deoarece nu

s-a făcut dovada unui prejudiciu moral, în condițiile în care termenul de daune

morale sau prejudiciu moral sugerează o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale,

neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute

ale individului care îi definesc personalitatea cum ar fi, printre altele, integritatea

corporală, sentimentele de afecțiune, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional,

precum și alte valori similare.

A reținut

instanța că, în cauză, chiar dacă reclamanta enunță prin acțiune un astfel de prejudiciu,

acesta nu a fost dovedit, acțiunea fiind respinsă din acest punct de vedere.

Împotriva

hotărârii instanței de fond a declarat recurs pârâta

Agenția de Plăți și Intervenție

pentru Agricultură, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea

recursului se arată că

prin

sentința nr. 130 din 21 mai 2010 instanța de fond în mod greșit a obligat Agenția

de Plăți și Intervenție pentru Agricultură să-i plătească intimatei-reclamante drepturile

salariale aferente perioadei 24 august 2009 - 11 februarie 2010, atât timp cât acestea

nu au fost solicitate de intimata-reclamantă prin acțiunea care a avut ca obiect

anularea deciziei din 24 aprilie 2009.

Mai arată recurenta că,

mai mult decât atât, intimata-reclamantă nu a prestat efectiv muncă în perioada

24 august 2009 - 11 februarie 2010.

Examinând cauza și sentința

recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul

este nefondat, pentru considerentele în continuare arătate.

Instanța de control judiciar

constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut

corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și

a realizat o încadrare juridică adecvată.

Guvernul României a adoptat

O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea de

ocupare a funcțiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate, mai

precis schimbarea denumirii acestor funcții, ambele ordonanțe fiind declarate neconstituționale

prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 și respectiv Decizia nr. 1629/2009, pronunțate

de Curtea Constituțională.

Drept urmare, ca urmare

a cererii reclamantei, prin sentința nr. 234 din 25 noiembrie 2009, pronunțată de

Curtea de Apel Ploiești, s-a dispus anularea deciziei din 24 aprilie 2009 prin care

directorul general al agenției pârâte a dispus desființarea funcției publice de

conducere de director executiv al Centrului Județean Prahova pe care o ocupa reclamanta,

ocazie cu care nu i s-au mai plătit drepturile salariale aferente perioadei 24

august 2009 - 11 februarie 2010, ca urmare a încetării raporturilor de serviciu.

Cert este că punerea în

aplicare a celor două ordonanțe de urgență menționate, prin numirea și revocarea

din postul de director executiv în interval de numai câteva luni, din motive ce

exclud culpa intimatei-reclamante, a produs efecte vătămătoare asupra carierei acesteia,

inducând o stare de instabilitate, de incertitudine juridică, efecte ce se impun

a fi înlăturate prin repararea pagubei cauzate, fie conform art. 18 alin. (3) Legea

nr. 554/2004 și art. 106 Legea nr. 188/1999, dacă partea o cere în cadrul acțiunii

în anularea actului administrativ contestat, fie în temeiul art. 19 Legea nr. 554/2004,

dacă acțiunea în despăgubiri este formulată pe cale separată.

Potrivit art. 19

alin. (1) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „când persoana vătămată

a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri,

termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta

a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei”.

Alin. (2) al aceluiași

text de lege menționează că „cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ

competente, în termen de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)”.

Termenul prevăzut la

art. 19 alin. (2) Legea contenciosului administrativ, are așadar în vedere acele

situații în care, la momentul introducerii cererii în anularea actului administrativ

individual, persoana vătămată nu poate cunoaște în mod obiectiv existența și întinderea

pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acțiune în despăgubire.

Potrivit celor reținute

de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 568 din 7 iunie 2007, Legea contenciosului

administrativ este un act normativ special care conține termene de procedură specifice

domeniului reglementat - contenciosul administrativ - și care prin natura lor nu

aduc atingere drepturilor procedurale ale părților.

Reclamanta a obținut anularea

deciziei

din 24 aprilie 2009

,

pronunțându-se în acest sens

sentința nr. 234 din 25 noiembrie 2009 de către Curtea de

Apel Ploiești,

fără a solicita și plata unor despăgubiri, astfel că sunt incidente dispozițiile

art. 19 alin. (1) și 2) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, termenul

de un an fiind cel în care aceasta trebuia să introducă acțiunea în despăgubiri,

termen care a fost respectat de către reclamantă, aceasta formulând prezenta acțiune

la data de 10 martie 2010.

Având în vedere circumstanțele

faptice și normative prezentate, Înalta Curte apreciază că obligarea autorității

emitente la plata de despăgubiri reprezintă o modalitate adecvată și echitabilă

de reparare a prejudiciului cauzat reclamantei.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și cerințele recurentei sunt neîntemeiate, iar instanța

de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, reținând că î

n cauză se constată că reclamantei i s-a produs un prejudiciu

material, fiind obligată pârâta a-l acoperi, în sensul de a-i plăti reclamantei

drepturile salariale pe perioada 24 august 2009 - 11 februarie 2010.

Înalta Curte, în acord

și cu constatările instanței de fond, apreciază că nu se impunea în cauză acordarea

daunelor morale, întrucât nu s-a făcut dovada aducerii vreunei atingeri prestigiului,

onoarei sau reputației reclamantei.

După cum a apreciat deja

Înalta Curte în jurisprudența sa anterioară, pentru acordarea daunelor morale se

impune totuși să existe elemente probatorii adecvate, chiar dacă nu se pot administra

în principiu probe materiale, pentru dovedirea producerii unor suferințe morale,

a impactului concret asupra persoanei în cauză, pentru determinarea, de la caz la

caz, a existenței și cuantumului acestora, simplul fapt al anulării unui act administrativ

nefiind de natură a antrena automat acordarea unor astfel de daune.

Și în sensul jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte apreciază, raportat la circumstanțele

cauzei, că modul în care a fost soluționată cererea principală a intimatei-reclamante

reprezintă, în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru repararea oricărui

prejudiciu moral ce ar fi fost eventual suferit.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.,

coroborat cu art. 20 și 28 Legea nr. 554/2004, modificată,

Înalta Curte va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Agenția de Plăți

și Intervenție pentru Agricultură împotriva sentinței nr. 130 din 21 mai 2010 a

Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie

2011.