ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1881/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta B.D.R.O. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenții pentru Agricultură, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale aferente perioadei 24 august 2009 - 11 februarie 2010, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 euro cu titlu de daune morale, aferente aceleiași perioade. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a ocupat funcția de director executiv la Centrul Județean Prahova al Agenției de Plăți și Intervenții pentru Agricultură, iar prin decizia din 24 aprilie 2009 directorul general al agenției a dispus desființarea funcției publice de conducere de director executiv al Centrului Județean Prahova pe care o ocupa, ocazie cu care nu i s-au mai plătit drepturile salariale.

Ulterior, prin sentința nr. 234 din 25 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, s-a dispus anularea deciziei din 24 aprilie 2009. A mai susținut reclamanta că, deși a solicitat pârâtei plata drepturilor salariale de care a fost lipsită, aceasta a refuzat motivat de faptul că nu s-a dispus acest lucru prin sentința de reintegrare. Cu privire la plata daunelor morale, reclamanta a arătat că, în perioada în care a operat eliberarea nelegală a sa din funcție, a fost lipsită de veniturile necesare întreținerii familiei, deși are un copil minor în vârstă de 5 ani, ceea ce i-a produs un stres permanent ce poate constitui un prejudiciu moral.

Prin sentința nr. 130 din 21 mai 2010 Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B.D.R.O., în contradictoriu cu pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, prin reprezentanții săi legali, a obligat pârâta să-i plătească reclamantei drepturile salariale de care a fost lipsită pe perioada 24 august 2009 - 11 februarie 2010 și a respins în rest acțiunea.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că î n cauză se constată că reclamantei i s-a produs un prejudiciu material, motiv pentru care acțiunea va fi admisă în parte cu privire la acest capăt de cerere, fiind obligată pârâta a-l acoperi, în sensul de a-i plăti reclamantei drepturile salariale pe perioada 24 august 2009 - 11 februarie 2010. În ceea ce privește despăgubirile morale solicitate, instanța a respins cererea, deoarece nu s-a făcut dovada unui prejudiciu moral, în condițiile în care termenul de daune morale sau prejudiciu moral sugerează o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea cum ar fi, printre altele, integritatea corporală, sentimentele de afecțiune, cinstea, demnitatea, onoarea, prestigiul profesional, precum și alte valori similare.

A reținut instanța că, în cauză, chiar dacă reclamanta enunță prin acțiune un astfel de prejudiciu, acesta nu a fost dovedit, acțiunea fiind respinsă din acest punct de vedere. Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs pârâta Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că prin sentința nr. 130 din 21 mai 2010 instanța de fond în mod greșit a obligat Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură să-i plătească intimatei-reclamante drepturile salariale aferente perioadei 24 august 2009 - 11 februarie 2010, atât timp cât acestea nu au fost solicitate de intimata-reclamantă prin acțiunea care a avut ca obiect anularea deciziei din 24 aprilie 2009. Mai arată recurenta că, mai mult decât atât, intimata-reclamantă nu a prestat efectiv muncă în perioada 24 august 2009 - 11 februarie 2010. Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele în continuare arătate.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304 1 C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată. Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea de ocupare a funcțiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate, mai precis schimbarea denumirii acestor funcții, ambele ordonanțe fiind declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 și respectiv Decizia nr. 1629/2009, pronunțate de Curtea Constituțională.

Drept urmare, ca urmare a cererii reclamantei, prin sentința nr. 234 din 25 noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, s-a dispus anularea deciziei din 24 aprilie 2009 prin care directorul general al agenției pârâte a dispus desființarea funcției publice de conducere de director executiv al Centrului Județean Prahova pe care o ocupa reclamanta, ocazie cu care nu i s-au mai plătit drepturile salariale aferente perioadei 24 august 2009 - 11 februarie 2010, ca urmare a încetării raporturilor de serviciu.

Cert este că punerea în aplicare a celor două ordonanțe de urgență menționate, prin numirea și revocarea din postul de director executiv în interval de numai câteva luni, din motive ce exclud culpa intimatei-reclamante, a produs efecte vătămătoare asupra carierei acesteia, inducând o stare de instabilitate, de incertitudine juridică, efecte ce se impun a fi înlăturate prin repararea pagubei cauzate, fie conform art. 18 alin. (3) Legea nr. 554/2004 și art. 106 Legea nr. 188/1999, dacă partea o cere în cadrul acțiunii în anularea actului administrativ contestat, fie în temeiul art. 19 Legea nr. 554/2004, dacă acțiunea în despăgubiri este formulată pe cale separată.

Potrivit art. 19 alin. (1) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ „când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei”. Alin. (2) al aceluiași text de lege menționează că „cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termen de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)”. Termenul prevăzut la art. 19 alin. (2) Legea contenciosului administrativ, are așadar în vedere acele situații în care, la momentul introducerii cererii în anularea actului administrativ individual, persoana vătămată nu poate cunoaște în mod obiectiv existența și întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acțiune în despăgubire.

Potrivit celor reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 568 din 7 iunie 2007, Legea contenciosului administrativ este un act normativ special care conține termene de procedură specifice domeniului reglementat - contenciosul administrativ - și care prin natura lor nu aduc atingere drepturilor procedurale ale părților.

Reclamanta a obținut anularea deciziei din 24 aprilie 2009 , pronunțându-se în acest sens sentința nr. 234 din 25 noiembrie 2009 de către Curtea de Apel Ploiești, fără a solicita și plata unor despăgubiri, astfel că sunt incidente dispozițiile art. 19 alin. (1) și 2) Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, termenul de un an fiind cel în care aceasta trebuia să introducă acțiunea în despăgubiri, termen care a fost respectat de către reclamantă, aceasta formulând prezenta acțiune la data de 10 martie 2010. Având în vedere circumstanțele faptice și normative prezentate, Înalta Curte apreciază că obligarea autorității emitente la plata de despăgubiri reprezintă o modalitate adecvată și echitabilă de reparare a prejudiciului cauzat reclamantei.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și cerințele recurentei sunt neîntemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, reținând că î n cauză se constată că reclamantei i s-a produs un prejudiciu material, fiind obligată pârâta a-l acoperi, în sensul de a-i plăti reclamantei drepturile salariale pe perioada 24 august 2009 - 11 februarie 2010. Înalta Curte, în acord și cu constatările instanței de fond, apreciază că nu se impunea în cauză acordarea daunelor morale, întrucât nu s-a făcut dovada aducerii vreunei atingeri prestigiului, onoarei sau reputației reclamantei.

După cum a apreciat deja Înalta Curte în jurisprudența sa anterioară, pentru acordarea daunelor morale se impune totuși să existe elemente probatorii adecvate, chiar dacă nu se pot administra în principiu probe materiale, pentru dovedirea producerii unor suferințe morale, a impactului concret asupra persoanei în cauză, pentru determinarea, de la caz la caz, a existenței și cuantumului acestora, simplul fapt al anulării unui act administrativ nefiind de natură a antrena automat acordarea unor astfel de daune. Și în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte apreciază, raportat la circumstanțele cauzei, că modul în care a fost soluționată cererea principală a intimatei-reclamante reprezintă, în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru repararea oricărui prejudiciu moral ce ar fi fost eventual suferit.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și 28 Legea nr. 554/2004, modificată, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură împotriva sentinței nr. 130 din 21 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 martie 2011.