ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5299/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta M.D. a solicitat să se dispună reintegrarea sa în funcția de director coordonator adjunct relații de muncă sau într-o funcție echivalentă în cadrul I.T.M. Prahova, precum și obligarea pârâtei la plata tuturor drepturilor salariale aferente funcției deținute, inclusiv stimulentele acordate până la data reintegrării sale în această funcție. În motivarea acțiunii, reclamanta a precizat că prin decizia nr. 306 din 13 octombrie 2009 emisă de Inspectorul General de Stat, s-a dispus încetarea contractului său de management nr. M1. din 25 mai 2009, fiind trecută în funcția publică de execuție de inspector de muncă.

Reclamanta a mai arătat că prin sentința nr. 29 din 10 februarie 2010 Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea, a dispus anularea în tot a deciziei nr. 306 din 13 octombrie 2009 emisă de pârâtă, a dispus obligarea la plata drepturilor salariale, iar hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă prin respingerea recursului pârâtei de către Înalta Curte de Casație și Justiție. Prin Hotărârea nr. 9 din 14 ianuarie 2011 Curtea de Apel Ploiești a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut că prin a O.U.G. nr. 105/2009, publicată în M. Of. nr. 668 din 6 octombrie 2009, a fost abrogată O.U.G.

nr. 37/2009. Cu privire la O.U.G. nr. 37/12009, în temeiul căreia reclamanta fost numită în funcția de conducere, Curtea Constituțională a decis prin Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în M. Of. nr. 758 din 06 noiembrie 2009, referitoare la obiecția de neconstituționalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice, că Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității administrației publice este neconstituțională. În considerentele acestei Decizii, Curtea a reținut că prin O.U.G.

nr. 37/2009 a fost afectat regimul juridic al serviciilor publice deconcentrate, și a fost afectat statutul juridic al unor funcționari publici de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, adoptată de Parlament în conformitate cu prevederile art. 73 alin. (3) lit. j) din Legea fundamentală, potrivit cărora statutul funcționarilor publici se reglementează prin lege organică și de altfel, prin întreg conținutul reglementării, Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competența materială, încălcând, astfel, dispozițiile art. 115 alin. (6) din Constituție.

O.U.G. nr. 105/2009, publicată în M. Of. la data de 6 octombrie 2009, act administrativ normativ care prevede că „Funcțiile publice, funcțiile publice specifice și posturile încadrate în regim contractual, care conferă calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile administrativ - teritoriale, precum și al celorlalte servicii publice prevăzute în anexa nr. 1, precum și adjuncții acestuia, sunt și rămân desființate sau, după caz, se desființează.”, și care prevede că, de la data intrării în vigoare a acesteia, O.U.G. nr. 37/2009 se abrogă, dar care reia în fapt dispozițiile O.U.G.

nr. 37/12009, a fost de asemenea declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională, reținându-se că dispozițiile sale conțin aceleași reglementări și aceleași soluții legislative, iar argumentele reținute în Decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009, sunt, mutatis mutandis, valabile și pentru aceasta, în plus, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Împotriva hotărârii instanței de fond recurenta-reclamantă M.D. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că chiar dacă prin acțiunea finalizată prin sentința nr. 29 din 10 februarie 2010 nu a solicitat inițial reintegrarea în funcția deținută anterior, acest fapt s-a datorat exclusiv dorinței de a aștepta ca această hotărâre să devină irevocabilă, iar considerentele sale privitoare la nelegalitatea actului administrativ prin care a fost eliberată din funcție să intre în puterea lucrului judecat, lucru care s-a întâmplat ulterior. În hotărârea recurată deși instanța de fond recunoaște efectele deciziilor Curții Constituționale în sensul că O.U.G.

nr. 37/2009 precum și 105/2009 sunt neconstituționale, precum și că sentința nr. 29 din 10 februarie 2010 prin care s-a constatat nulitatea actului în urma căruia a fost revocată din funcție, nu recunoaște puterea de lucru judecat a acestei din urmă hotărâri, și implicit dreptul de a fi repusă în situația anterioară emiterii lui, interpretând greșit dispozițiile legale care guvernează efectele anulării unui act juridic civil. Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele în continuare arătate. Guvernul României a adoptat O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea de ocupare a funcțiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate, mai precis schimbarea denumirii acestor funcții.

O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituțională prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a legii de aprobare a acestei ordonanțe. În cadrul controlului a priori realizat pe calea excepției de neconstituționalitate a legii de aprobare a ordonanței de urgență, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării prin lege, care a format corpul legii respective și care nu poate fi disociată de legea de aprobare. Prin decizia susmenționată s-a reținut neconstituționalitatea extrinsecă, a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a emis de către Guvern o ordonanță de urgență în domeniul rezervat prin Constituție legii organice.

Așa cum s-a arătat și în decizia nr. 1257/2009, dar și în jurisprudența anterioară a Curții Constituționale, legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituționalitate rezultată din Ordonanța prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice. În ceea ce privește O.U.G. nr. 105/2009, prin decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituțională a declarat neconstituțională și această ordonanță de urgență, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, deoarece conține aceleași soluții legislative. În cauză, reclamanta a invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanțe de urgență declarată neconstituțională și lipsa de efecte a unui alt act administrativ emis în baza unei alte ordonanțe de urgență declarată, de asemenea, neconstituțională.

Înalta Curte precizează că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeași forță juridică le-a prevăzut. Însă, în cauză suntem în prezența unei situații speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluțiile jurisdicției constituționale. Puterile discreționare ale autorităților de legiferare, ale Parlamentului și respectiv ale Guvernului, în condițiile art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României, sunt însă limitate de prevederile Constituției ca lege fundamentală în stat. În principiu, Parlamentul ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreționare, însă cu limitările reglementate în Constituție.

În situația legiferării prin ordonanță sau ordonanță de urgență, Guvernul în baza delegării legislative poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii autorității legiuitoare, dar numai în condițiile și limitările aduse prin Constituție, respectiv art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României. În ceea ce privește O.U.G. nr. 37/2009, legea de aprobare și implicit cuprinsul normativ al ordonanței a fost declarat neconstituțională, reținându-se de Curtea Constituțională că atât modalitatea de reglementare a funcției publice cât și actul administrativ de numire reprezintă construcții juridice deficitare și confuze adoptate cu încălcarea competenței materiale a Guvernului.

Lipsirea de temei constituțional al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ de numire și a contractului de management. pierderea legitimității constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate asupra actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantului într-o funcție publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999 reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat. Viciul de neconstituționalitate al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena și viciul actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de numire pe postul respectiv devine inexistent.

Înalta Curte precizează că potrivit prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției și unica autoritate care se pronunță asupra constituționalității legilor înainte de promulgare (control à priori) și asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele. Judecătorul de drept administrativ (ca și cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța, constituționalitatea acestora, dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituționale, după ce Curtea Constituțională a declarat actul primar neconstituțional. Viciul de neconstituționalitate al Ordonanței de urgență, adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge și actul administrativ, conferindu-i o existență lipsită de suport legal.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de M.D. împotriva hotărârii nr. 9 din 14 ianuarie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2011.