ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5299/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamanta M.D. a

solicitat să se dispună reintegrarea sa în funcția de director coordonator

adjunct relații de muncă sau într-o funcție echivalentă în cadrul I.T.M.

Prahova, precum și obligarea pârâtei la plata tuturor drepturilor salariale

aferente funcției deținute, inclusiv stimulentele acordate până la data

reintegrării sale în această funcție.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a precizat că prin decizia nr. 306 din 13 octombrie 2009

emisă de Inspectorul General de Stat, s-a dispus încetarea contractului său de

management nr. M1. din 25 mai 2009, fiind trecută în funcția publică de

execuție de inspector de muncă.

Reclamanta a mai

arătat că prin sentința nr. 29 din 10 februarie 2010 Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea, a dispus

anularea în tot a deciziei nr. 306 din 13 octombrie 2009 emisă de pârâtă, a

dispus obligarea la plata drepturilor salariale, iar hotărârea judecătorească a

devenit irevocabilă prin respingerea recursului pârâtei de către Înalta Curte

de Casație și Justiție.

Prin Hotărârea nr. 9

din 14 ianuarie 2011 Curtea de Apel Ploiești a respins acțiunea reclamantei, ca

neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea de Apel a reținut că prin a O.U.G. nr. 105/2009,

publicată în M. Of. nr. 668 din 6 octombrie 2009, a fost abrogată O.U.G. nr.

37/2009.

Cu privire la O.U.G.

nr. 37/12009, în temeiul căreia reclamanta fost numită în funcția de conducere,

Curtea Constituțională a decis prin Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009,

publicată în M. Of. nr. 758 din 06 noiembrie 2009, referitoare la obiecția de

neconstituționalitate a Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgență a

Guvernului nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității

administrației publice, că Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a

Guvernului nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătățire a activității

administrației publice este neconstituțională.

În considerentele acestei

Decizii, Curtea a reținut că prin O.U.G. nr. 37/2009 a fost afectat regimul juridic

al serviciilor publice deconcentrate, și a fost afectat statutul juridic al unor

funcționari publici de conducere din sfera serviciilor publice deconcentrate ale

ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din unitățile

administrativ teritoriale, stabilit prin Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările

și completările ulterioare, adoptată de Parlament în conformitate cu prevederile

art. 73 alin. (3) lit. j) din Legea fundamentală, potrivit cărora statutul funcționarilor

publici se reglementează prin lege organică și de altfel, prin întreg conținutul

reglementării, Guvernul a intervenit într-un domeniu pentru care nu avea competența

materială, încălcând, astfel, dispozițiile art. 115 alin. (6) din Constituție.

O.U.G. nr. 105/2009, publicată

în M. Of. la data de 6 octombrie 2009, act administrativ normativ care prevede că

„Funcțiile publice, funcțiile publice specifice și posturile încadrate în regim

contractual, care conferă calitatea de conducător al serviciilor publice deconcentrate

ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației publice centrale din

unitățile administrativ - teritoriale, precum și al celorlalte servicii publice

prevăzute în anexa nr. 1, precum și adjuncții acestuia, sunt și rămân desființate

sau, după caz, se desființează.”, și care prevede că, de la data intrării în vigoare

a acesteia, O.U.G. nr. 37/2009 se abrogă, dar care reia în fapt dispozițiile O.U.G.

nr. 37/12009, a fost de asemenea declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1629

din 3 decembrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională,

reținându-se că dispozițiile sale conțin aceleași reglementări

și aceleași soluții legislative, iar argumentele reținute în Decizia nr. 1257 din

7 octombrie 2009, sunt, mutatis mutandis, valabile și pentru aceasta, în plus, potrivit

art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Împotriva hotărârii instanței

de fond recurenta-reclamantă M.D. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

În motivarea recursului

se arată că chiar dacă prin acțiunea finalizată prin sentința nr. 29 din 10

februarie 2010 nu a solicitat inițial reintegrarea în funcția deținută anterior,

acest fapt s-a datorat exclusiv dorinței de a aștepta ca această hotărâre să devină

irevocabilă, iar considerentele sale privitoare la nelegalitatea actului administrativ

prin care a fost eliberată din funcție să intre în puterea lucrului judecat, lucru

care s-a întâmplat ulterior.

În hotărârea recurată

deși instanța de fond recunoaște efectele deciziilor Curții Constituționale în sensul

că O.U.G. nr. 37/2009 precum și 105/2009 sunt neconstituționale, precum și că sentința

nr. 29 din 10 februarie 2010 prin care s-a constatat nulitatea actului în urma căruia

a fost revocată din funcție, nu recunoaște puterea de lucru judecat a acestei din

urmă hotărâri, și implicit dreptul de a fi repusă în situația anterioară emiterii

lui, interpretând greșit dispozițiile legale care guvernează efectele anulării unui

act juridic civil.

Examinând cauza și sentința

recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele de recurs invocate,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele în continuare

arătate.

Guvernul României a adoptat

O.U.G. nr. 37/2009 și O.U.G. nr. 105/2009 prin care a reglementat modalitatea de

ocupare a funcțiilor publice de conducere a serviciilor publice deconcentrate, mai

precis schimbarea denumirii acestor funcții.

O.U.G. nr. 37/2009 a fost

declarată neconstituțională prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată

de Curtea Constituțională în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate a legii

de aprobare a acestei ordonanțe.

În cadrul controlului

a priori realizat pe calea excepției de neconstituționalitate a legii de aprobare

a ordonanței de urgență, controlul s-a raportat la actul normativ supus aprobării

prin lege, care a format corpul legii respective și care nu poate fi disociată de

legea de aprobare.

Prin decizia susmenționată

s-a reținut neconstituționalitatea extrinsecă, a O.U.G. nr. 37/2009, întrucât s-a

emis de către Guvern o ordonanță de urgență în domeniul rezervat prin Constituție

legii organice.

Așa cum s-a arătat și

în decizia nr. 1257/2009, dar și în jurisprudența anterioară a Curții Constituționale,

legea de aprobare nu poate elimina starea de neconstituționalitate rezultată din

Ordonanța prin care Guvernul a reglementat într-o materie din domeniul legii organice.

În ceea ce privește O.U.G.

nr. 105/2009, prin decizia nr. 1629/2009 Curtea Constituțională a declarat neconstituțională

și această ordonanță de urgență, care a înlocuit O.U.G. nr. 37/2009, deoarece conține

aceleași soluții legislative.

În cauză, reclamanta a

invocat beneficiul numirii printr-un act administrativ adoptat în baza unei ordonanțe

de urgență declarată neconstituțională și lipsa de efecte a unui alt act administrativ

emis în baza unei alte ordonanțe de urgență declarată, de asemenea, neconstituțională.

Înalta Curte precizează

că actele administrative produc efectele pe care legea sau alt act normativ cu aceeași

forță juridică le-a prevăzut.

Însă, în cauză suntem

în prezența unei situații speciale, pentru care se impune a fi aplicate soluțiile

jurisdicției constituționale.

Puterile discreționare

ale autorităților de legiferare, ale Parlamentului și respectiv ale Guvernului,

în condițiile art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României, sunt însă

limitate de prevederile Constituției ca lege fundamentală în stat.

În principiu, Parlamentul

ca unică autoritate de legiferare în stat are puteri discreționare, însă cu limitările

reglementate în Constituție.

În situația legiferării

prin ordonanță sau ordonanță de urgență, Guvernul în baza delegării legislative

poate interveni în exercitarea nemijlocită a unei atribuții proprii autorității

legiuitoare, dar numai în condițiile și limitările aduse prin Constituție, respectiv

art. 108 alin. (3) și art. 115 din Constituția României.

În ceea ce privește O.U.G.

nr. 37/2009, legea de aprobare și implicit cuprinsul normativ al ordonanței a fost

declarat neconstituțională, reținându-se de Curtea Constituțională că atât modalitatea

de reglementare a funcției publice cât și actul administrativ de numire reprezintă

construcții juridice deficitare și confuze adoptate cu încălcarea competenței materiale

a Guvernului.

Lipsirea de temei constituțional

al actului normativ primar, respectiv al O.U.G. nr. 37/2009 are ca efect încetarea

de drept a actelor subsecvente emise în temeiul acestuia, respectiv al actului administrativ

de numire și a contractului de management.

pierderea legitimității

constituționale a actului normativ primar produce efecte directe și imediate asupra

actului administrativ, situație în care însăși numirea reclamantului într-o funcție

publică de conducere în alte condiții decât cele reglementate prin Legea nr. 188/1999

reprezintă un act nelegal al cărui beneficiu nu poate fi invocat.

Viciul de neconstituționalitate

al actului normativ primar, al O.U.G. nr. 37/2009 este de natură a antrena și viciul

actului administrativ de numire emis în baza acestuia, astfel că actul de numire

pe postul respectiv devine inexistent.

Înalta Curte precizează

că potrivit prevederilor art. 142 și art. 146 din Constituția României, Curtea Constituțională

este garantul supremației Constituției și unica autoritate care se pronunță asupra

constituționalității legilor înainte de promulgare (control à priori) și

asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele.

Judecătorul de drept administrativ

(ca și cel de drept comun) nu judecă legea sau ordonanța, constituționalitatea acestora,

dar cenzurează un act administrativ adoptat cu ignorarea unei reguli constituționale,

după ce Curtea Constituțională a declarat actul primar neconstituțional.

Viciul de neconstituționalitate

al Ordonanței de urgență, adoptată cu nesocotirea regimului constituțional atinge

și actul administrativ, conferindu-i o existență lipsită de suport legal.

În consecință, pentru

considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de M.D. împotriva hotărârii nr. 9 din 14 ianuarie 2011 a Curții de Apel Ploiești,

secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 noiembrie 2011.